Fii liniștit
Salvatorul ne învață cum să simțim pace și liniște chiar și când vânturile bat cu putere în jurul nostru și valuri mari amenință să scufunde speranțele noastre.
Când copiii noștri erau mici, familia noastră a petrecut câteva zile la un lac frumos. Într-o după-amiază, câțiva dintre copii și-au pus vestele de salvare înainte să sară în apă de pe o platformă. Fiica noastră cea mai mică îi privea cu ezitare, observându-și cu grijă frații. Cu tot curajul pe care a putut să-l adune, ea s-a ținut de nas cu o mână și a sărit. A ieșit repede la suprafață și, cu puțină panică în glas, a strigat: „Ajutați-mă! Ajutați-mă!”.
Nu era în vreun pericol major; vesta de salvare își făcea treaba și ea plutea în siguranță. Ar fi fost ușor să ajungem la ea și să o tragem înapoi pe platformă. Cu toate acestea, din perspectiva ei, avea nevoie de ajutor. Poate că era din cauză că apa era mai rece sau experiența era nouă. În orice caz, ea s-a cățărat din nou pe platformă, unde noi am înfășurat-o într-un prosop uscat și am lăudat-o pentru curajul ei.
Fie că suntem în vârstă sau tineri, mulți dintre noi, în momente de încercare, am rostit cu insistență cuvinte precum acestea: „Ajută-mă!”, „Salvează-mă!” sau „Te rog, răspunde rugăciunii mele!”.
Un astfel de eveniment au trăit ucenicii lui Isus în timpul slujirii Sale din viața muritoare. În Marcu, citim că Isus „a început iarăși să învețe pe norod lângă mare… [și] se adunase foarte mult norod la El”1. Mulțimea care s-a adunat era atât de mare, încât Isus „S-a suit și a șezut într-o corabie”2 și a vorbit de pe puntea acesteia. Întreaga zi i-a învățat pe oameni în pilde, în timp ce aceștia stăteau pe țărm.
„În aceeași zi, seara”, El le-a spus ucenicilor Săi: „«Să trecem în partea cealaltă». După ce au dat drumul norodului”3, ei s-au îndepărtat de țărm și au plecat pe drumul lor, traversând Marea Galileii. Găsind un loc în spatele corabiei, Isus S-a culcat și a adormit repede. În curând, „s-a stârnit o mare furtună de vânt, care arunca valurile în corabie, așa că mai că se umplea corabia”4 de apă.
Mulți dintre ucenicii lui Isus erau pescari experimentați și știau cum să mânuiască o corabie pe furtună. Ei erau ucenicii Săi de încredere – de fapt, ucenicii Săi preaiubiți. Ei își lăsaseră munca, interesele personale și familia pentru a-L urma pe Isus. Credința lor în El era dovedită chiar de prezența lor pe corabie. Și, acum, corabia lor era în mijlocul unei furtuni și pe punctul de a se scufunda.
Nu știm cât timp s-au luptat să mențină corabia pe linia de plutire în furtună, dar ei L-au trezit pe Isus și, cu puțină panică în glasurile lor, au spus:
„Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?”5.
„Doamne, scapă-ne că pierim.”6
Ei L-au numit „Învățătorule” și El chiar este un învățător. El este, de asemenea, „Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Tatăl cerului și al pământului, Creatorul tuturor lucrurilor de la început”7.
De la locul Lui din corabie, Isus S-a ridicat și a certat vântul și a spus mării furioase să fie liniștită. „Vântul a stat [într-adevăr], și s-a făcut o liniște mare.”8 Chiar Învățătorul Suprem, Isus, i-a învățat, apoi, pe ucenicii Săi adresându-le două întrebări simple, dar pline de dragoste. El a întrebat:
„Pentru ce sunteți așa de fricoși?”9.
„Unde vă este credința?”10
Există o tendință în viața muritoare, chiar o ispită, ca atunci când ne găsim în mijlocul încercărilor, necazurilor sau suferințelor să strigăm: „Învățătorule, nu-Ți pasă că pier? Salvează-mă”. Chiar Joseph Smith a implorat dintr-o închisoare îngrozitoare: „O, Dumnezeule, unde ești Tu? Și unde este cortul care acoperă locul Tău ascuns?”11.
Cu siguranță, Salvatorul lumii înțelege limitele noastre de muritori, deoarece El ne învață cum să simțim pace și liniște chiar și când vânturile bat cu putere în jurul nostru și valuri mari amenință să scufunde speranțele noastre.
Pe cei care dau dovadă de credință, asemănătoare cu a copiilor sau chiar un pic de credință12, Isus îi invită spunând: „Veniți la Mine”13. „[Credeți] în numele Meu.”14 „[Învățați] de la Mine și [ascultați] cuvintele Mele.”15 El ne poruncește cu blândețe: „[Pocăiți-vă] și [botezați-vă] în numele Meu”16, „Să vă iubiți unii pe alții; cum v-am iubit Eu”17 și „Voi vă veți aduce aminte întotdeauna de Mine”18. Isus ne asigură explicând: „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea”19.
Pot să-mi imaginez că ucenicii lui Isus din corabia purtată de furtună erau, de nevoie, ocupați urmărind valurile care se spărgeau de puntea lor și scoțând apa din corabie. Pot să-i văd mânuind pânzele și încercând să mențină un oarecare control asupra micii lor corăbii. Ei se concentrau să supraviețuiască acelui moment și implorarea lor de a fi ajutați a fost disperat de sinceră.
Mulți dintre noi nu reacționăm diferit în zilele noastre. Evenimentele recente din întreaga lume și din națiunile, comunitățile și familiile noastre ne-au lovit cu încercări neprevăzute. În vremuri tulburi, credința noastră poate ajunge la limitele îndurării și ale înțelegerii. Valuri de teamă ne pot distrage, făcându-ne să uităm bunătatea lui Dumnezeu, perspectiva noastră devenind, astfel, mărginită și neclară. Dar, tocmai în aceste aspre suprasolicitări din călătoria noastră, credința noastră este nu numai încercată, ci și întărită.
Indiferent de circumstanțele noastre, noi putem, intenționat, să facem eforturi pentru a ne clădi și crește credința în Isus Hristos. Aceasta este întărită când ne amintim că suntem copii ai lui Dumnezeu și că El ne iubește. Credința noastră crește atunci când punem cuvântul lui Dumnezeu în practică, cu speranță și sârguință, încercând să facem tot ce putem pentru a urma învățăturile lui Hristos. Credința noastră crește când alegem să credem în loc să ne îndoim, când iertăm în loc să judecăm, când ne pocăim în loc să ne răzvrătim. Credința noastră este șlefuită când ne bizuim cu răbdare pe meritele, harul și îndurarea Sfântului Mesia.20
„Deși credința nu este o cunoaștere perfectă”, a spus vârstnicul Neal A. Maxwell, „ea aduce o încredere profundă în Dumnezeu, a Cărui cunoaștere este perfectă!”21. Chiar și în vremuri tulburi, credința în Domnul Isus Hristos ne face curajoși și rezistenți. Ea ne ajută să trecem peste distragerile neimportante. Ne ajută să continuăm să mergem pe calea legămintelor. Credința ne face să depășim descurajarea și ne permite să înfruntăm viitorul cu hotărâre și cu spatele drept. Ea ne îndeamnă să cerem salvare și alinare când ne rugăm Tatălui în numele Fiului Său. Și când rugăciunile noastre par să nu primească răspuns, credința noastră constantă în Isus Hristos produce răbdare, umilință și capacitatea de a rosti, cu pioșenie, cuvintele: „Facă-se voia Ta”22.
Președintele Russell M. Nelson ne-a învățat:
„Nu trebuie să permitem temerilor noastre să ne învingă credința. Putem combate acele temeri întărindu-ne credința.
Începeți cu propriii dumneavoastră copii… Permiteți-le să vă simtă credința, chiar și atunci când aveți parte de încercări dificile. Lăsați-vă credința să se concentreze asupra Tatălui nostru Ceresc iubitor și asupra Preaiubitului Său Fiu, Domnul Isus Hristos… Învățați fiecare băiat prețios sau fată prețioasă că el sau ea este un copil al lui Dumnezeu, că a fost creat după chipul Său și că are un scop și un potențial sacre. Fiecare om care se naște trebuie să învingă încercările și să-și dezvolte credința”23.
Recent, am auzit doi copii în vârstă de patru ani împărtășindu-și credința în Isus Hristos când au răspuns la întrebarea: „Cum te ajută Isus Hristos?”. Primul copil a spus: „Eu știu că Isus mă iubește deoarece a murit pentru mine. El îi iubește și pe oamenii mari”. Al doilea copil a spus: „El mă ajută când sunt trist sau morocănos. Mă ajută și când mă scufund”.
Isus a declarat: „De aceea, oricine se va pocăi și va veni la Mine ca un copil mic, pe acela Eu îl voi primi, căci a lor este împărăția lui Dumnezeu”24.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”25
Recent, președintele Nelson a promis „că teama va scădea iar credința va crește” dacă „[începem] din nou, cu adevărat, să [ascultăm], să [luăm] aminte la cuvintele Salvatorului și să le [dăm] ascultare”26.
Dragi surori și frați, încercările pe care le avem acum nu sunt destinația noastră finală, eternă. În calitate de membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă, noi am luat asupra noastră numele lui Isus Hristos prin legământ. Noi avem credință în puterea Sa mântuitoare și speranță în mărețele și prețioasele Sale promisiuni. Avem toate motivele să ne bucurăm, deoarece Domnul și Salvatorul nostru este profund conștient de necazurile, grijile și durerile noastre. Așa cum Isus a fost cu ucenicii Săi din vechime, El este și în corabia noastră! Depun mărturie că El Și-a dat viața pentru ca dumneavoastră și cu mine să nu pierim. Fie ca noi să ne încredem în El, să urmăm poruncile Sale și, cu credință, să-L auzim spunând: Fii liniștit27. În numele sacru și sfânt al lui Isus Hristos, amin.