Sprijinind-o pe mama în drumul ei către abstinență

Onnastasia Cole

Nu este ușor, dar să mergi pe drumul recuperării alături de cei care se luptă cu dependența merită efortul.

De pe vremea când eram destul de mare ca să înțeleg ce este alcoolul, știam că mama mea avea o problemă cu acesta. Membrii familiei au încercat să ascundă problema ei de sora mea și de mine, dar au putut să ascundă doar pentru o vreme consumul excesiv de alcool dimineața devreme și durerile de cap.

Mama noastră era alcoolică – și nicio scuză sau poveste complicată nu putea schimba acest fapt.

Când eram tânără fată, credeam că dependența era o alegere. Mă simțeam rănită de fiecare dată când mama intra pe ușa noastră mirosindu-i respirația a alcool după ce promisese că se lasă. Părea că nu dorea să se schimbe. Dar ani de lacrimi pline de durere, încercări eșuate și simptome severe de sevraj din partea ei m-au învățat altceva.

Când eram în gimnaziu, am început să-mi dau seama că dependența mamei mele nu avea să „dispară lin în noapte”, așa cum a scris poetul Dylan Thomas odată ¹ – și nu pentru că ea nu dorea să se schimbe. Nu era vorba de lipsă de stăpânire de sine din partea ei sau că alegea alcoolul în locul familiei ei. Era prizoniera dependenței ei.

După cum a explicat președintele Russell M. Nelson: „Dependența renunță mai târziu la libertatea de a alege. Prin mijloace chimice, cineva se poate, în sensul strict al cuvântului, deconecta de la propria voință”². Găsirea recuperării avea să fie o luptă între trupul și spiritul ei în anii care au urmat.

Îndurarea ciclului de recădere

După ce a reușit să ajungă la șase luni de abstinență, am început s-o recunosc pe mama mea din nou – cea care obișnuia să danseze în mașină, să scrie poezii frumoase și să le spună glume stânjenitoare tuturor prietenilor mei. Era ca și cum cineva din spatele scenei aprinsese din nou brusc lumina din ochii ei și lucra ore suplimentare pentru a o menține aprinsă. Nu mai fusese abstinentă o perioadă atât de lungă de ani de zile și era bine s-o avem din nou printre noi.

Dar nu a durat. Într-o seară, înainte să aibă ocazia să vorbească, sora mea și cu mine am știut. Ochii ei sticloși și obrajii îmbujorați au spus totul: după șase luni și patru zile, ea revenise la alcool. Pentru un moment, ne-am gândit să ieșim pe ușă, departe de grijă și teamă, dar știam că dorea să se schimbe. Nu puteam să facem acest lucru în locul ei, dar puteam s-o sprijinim în timp ce mergea pe drumul către recuperare.

Ruperea tăcerii despre dependență

Pe parcursul următoarelor câteva luni, sora mea și cu mine am căutat moduri de a o ajuta pe mama mea să continue spre abstinența pe termen lung. Nu avea să fie ușor, dar ea o făcuse o dată și știam că putea s-o facă din nou.

Văzând-o pe mama mea trecând prin sevraj înainte, știam la ce să ne așteptăm, așa că am adunat toate sticlele cu băutură tare și vin pe care le-am putut găsi și le-am golit în canalul de scurgere. Apoi, am făcut stocuri importante de băuturi pentru sportivi de la băcănie și am curățat foarte bine casa; era cea mai bună încercare a noastră de a o scoate pe mama noastră din mediul în care era când recidivase.

După câteva zile, mama se simțea destul de bine pentru a se întoarce la muncă, dar noi știam că bătălia nu se terminase. Până în acel moment, gravitatea dependenței ei fusese ascunsă față de majoritatea membrilor familiei noastre și de prieteni. De-a lungul anilor, devenise un fel de secret – o sursă de rușine, ceva pe care cercetătorul în științe sociale Brené Brown îl explică astfel: „Își dobândește puterea din faptul că nu se poate vorbi despre el”³. Dacă doream ca ea să rămână abstinentă, trebuia să rupem tăcerea.

Hotărârea de a vorbi deschis cu membrii familiei noastre și câțiva prieteni de încredere a fost grea, dar, de asemenea, eliberatoare. Rușinea „corodează acea parte din noi care crede că ne putem schimba și putem face mai bine”⁴, astfel, chiar faptul de a vorbi despre dependența ei i-a dat speranță din nou mamei mele (și mie!). Nu eram singure și, pentru prima dată după ani de zile, am început să ne imaginăm o viață neguvernată de dependența ei.

Menținerea speranței

Nu voi încerca să îndulcesc lucrurile: menținerea speranței nu este întotdeauna un lucru ușor. Ani de zile am sprijinit-o pe mama în timp ce încerca să ajungă abstinentă, dar ar fi o minciună dacă aș spune că nu am trecut prin tristețe, dezamăgire și frustrare pe parcursul acestui drum. Vorbind despre parcursul dificil cu care se confruntă cineva pentru a învinge dependența, președintele Nelson a explicat: „Fiecare persoană care hotărăște să străbată acel drum abrupt spre recuperare trebuie să fie pregătită pentru bătălia vieții ei. Dar viața este premiul care își merită prețul”⁵.

Dacă ați iubit vreodată pe cineva care se luptă cu dependența, știți cât este de greu să-l vezi cum se autodistruge. Dar, chiar în urma recidivei, speranța nu este niciodată pierdută. Datorită sacrificiului Său ispășitor, Salvatorul știe „cum [să ne] ajute… după infirmitățile [noastre]” (Alma 7:12). „Cu tămăduirea în aripile sale” (3 Nefi 25:2), El ne ridică atunci când ne simțim prea obosiți să continuăm, „ocrotindu-ne și încurajându-ne, refuzând să ne lase până când nu suntem în siguranță acasă”⁶.

Astfel, fie că ați făcut doar primii pași sau ați călătorit o mie de kilometri alături de cineva pe drumul recuperării, iată câteva lucruri pe care le-am învățat de-a lungul anilor.

Ajutați-i să evite situațiile care pot provoca acel comportament dependent.

Fie că persoana pe care o sprijiniți este un prieten, soțul sau soția, un membru al familiei sau un coleg, să o ajutați să evite situațiile care pot provoca acel comportament dependent este foarte important! De exemplu, de fiecare dată când familia mea merge să mănânce la restaurant împreună cu mama, cerem să stăm la o masă care este departe de bar. Dacă nu este disponibilă o masă, stăm de vorbă până când se eliberează una.
Sprijiniți-i în situații sociale.

Doar pentru că persoana pe care o sprijiniți v-a spus despre dependența ei, nu înseamnă că este gata să împărtășească acest lucru tuturor. În timpul primelor faze ale recuperării, poate fi extrem de greu să explicați, mai ales străinilor, de ce cineva evită anumite situații sau ia anumite hotărâri. În aceste situații, faceți-le viața mai ușoară ajutându-i să explice dacă lucrurile devin stânjenitoare.
Ajutați-i să găsească resurse suplimentare de sprijin.

Indiferent cât de implicați sunteți în procesul de recuperare, nu este posibil să faceți totul singuri. Uneori, mama mea are nevoie să vorbească cu cineva care a trecut prin așa ceva, cineva care înțelege, și aceasta este în regulă. Resursele specializate și grupurile de sprijin (precum Programul de recuperare după dependență al Bisericii, grupurile de recuperare, specialiștii în dependență și comportament) schimbă, cu adevărat, vieți, așa că nu ezitați să încurajați persoana pe care o sprijiniți să folosească aceste instrumente.
Dacă ei cad, ajutați-i să se ridice din nou.

Dacă am trăi într-o lume perfectă, recăderea nu ar exista, dar aceasta este viața muritoare. Dacă cei pe care îi sprijiniți recidivează, amintiți-le cât de departe au ajuns. Încurajați-i să nu „[renunțe] niciodată după eșecurile ulterioare și să nu [se considere] incapabili să [abandoneze] păcatele și să [biruiască] dependența”⁷. După cum a spus vârstnicul Ulisses Soares, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, „[Ei nu-și pot] permite să nu mai [încerce]”⁸ (și nici voi nu puteți). Recăderea nu-i duce din nou la început. Nu șterge toată munca și progresul pe care le-au câștigat. Au întotdeauna o altă șansă de a reveni pe calea cea bună, de a cere ajutorul Salvatorului și de a continua să înainteze.
Mențineți-vă speranța.

Să vedeți o persoană pe care o iubiți cum se luptă să-și învingă dependența poate să vă facă, uneori, să vă întrebați dacă își va reveni vreodată pe deplin. (Credeți-mă, știu cum este. Am trecut prin acest lucru de mai multe ori decât aș vrea să recunosc.) Chiar Mormon a întrebat: „Și ce este aceea pentru care voi aveți nădejde?”. Dar, indiferent cât este de greu, „[nădejdea] prin ispășirea lui Hristos” este întotdeauna la îndemâna noastră (Moroni 7:41).

Pe parcursul vieții mele, mama mea a căzut de mai multe ori decât pot număra, dar sunt mândră să spun că au trecut șase ani de când nu a mai băut alcool. Deși mi-a luat ani de zile să învăț și să reînvăț cum s-o sprijin cel mai bine, văzând cum își revine am învățat că nimeni nu a ajuns vreodată prea departe. Indiferent de cât de multe ori recidivează persoana pe care o sprijiniți, continuați – continuați să încercați s-o sprijiniți în orice mod puteți. Recuperarea este un angajament pentru întreaga viață – o călătorie plină de lacrimi, victorii, căderi și triumfuri – pentru care merită să luptați.