Casele de întruniri – locuri de reverență și preaslăvire
Episcopul Dean M. Davies
primul consilier în Episcopatul care prezidează
Spiritul Domnului Se află în casele noastre de întruniri și ne va inspira pe măsură ce suntem pioși înaintea Sa.
Un coleg devotat mi-a împărtășit odată o experiență pe care a trăit-o când a îndeplinit o însărcinare de a strânge scaunele și de a aranja și curăța centrul țărușului după o conferință de țăruș. După 30 de minute de îndeplinire a acestor îndatoriri, și-a dat seama că era ultima persoană care rămăsese în clădire. Cu toate acestea, în loc să se simtă singur și să se grăbească să plece, el a observat că același sentiment plăcut de pace pe care îl simțise în timpul conferinței rămăsese cu el și era chiar mai puternic.
Când și-a terminat de îndeplinit însărcinarea și a ieșit din casa de întruniri, a întâlnit un alt membru care părea că îl urmărește cu atenție. Dându-și seama ce făcuse prietenul meu, acest membru i-a luat mâna și a spus: „Frate, Domnul vede aceste lucruri mici pe care le faci pentru El și le privește zâmbind”.
Ani mai târziu, în timp ce slujea în calitate de episcop, acest prieten s-a aflat din nou singur în casa de întruniri a episcopiei sale. După ce a stins luminile în capelă, el a mai rămas pentru un moment, în timp ce lumina lunii strălucea prin ferestre, căzând asupra pupitrului.
Sentimentul familiar de pace l-a cuprins din nou și el s-a așezat lângă partea din față a capelei și a cugetat la nenumăratele momente sacre pe care le trăise în acel loc – multele momente în care îi văzuse pe preoți rupând pâinea la masa de împărtășanie, ocaziile în care simțise Duhul Sfânt însoțindu-l în timp ce rostea o cuvântare la o conferință a episcopiei, ceremoniile de botez pe care le condusese, minunatele numere ale corului pe care le ascultase și numeroasele mărturii ale membrilor episcopiei care îl impresionaseră atât de profund. Stând singur în acea capelă întunecată, el s-a simțit copleșit de impactul tuturor acestor experiențe asupra vieții sale și asupra vieții membrilor episcopiei sale și și-a plecat capul în semn de recunoștință profundă.
Prietenul meu fusese învățat înțelept și corect că cele mai sacre locuri de pe pământ sunt templul și căminul, dar, datorită celor două experiențe relatate mai sus, el a ajuns să înțeleagă, de asemenea, natura sacră a caselor noastre de întruniri. Deoarece sunt dedicate prin autoritatea preoției, aceste edificii devin locuri în care Domnul revarsă revelații asupra oamenilor Săi și în care „puterea divinității se manifestă” prin rânduielile care au loc acolo (vedeți Doctrină și legăminte 84:20).
Casa de întrunire se unește cu căminul pentru a aduce bucuria promisă pe care sfinții credincioși o pot simți în ziua de sabat. Aceasta devine un loc în care preaslăvirea colectivă a membrilor face ca inimile lor să devină „legate în unitate și iubire unul pentru altul” (Mosia 18:21) și pentru Salvator. Pentru ca noi să arătăm recunoștința și respectul cuvenite revărsării de binecuvântări spirituale care vine asupra noastră prin intermediul caselor noastre de întruniri, trebuie să intrăm în aceste locuri de preaslăvire cu o atitudine de adâncă și sinceră reverență.
Semnificația reverenței
În cultura modernă a Biserici noastre, cuvântul reverență a devenit sinonim cu termenul liniștit. În timp ce glasurile liniștite sunt, cu siguranță, potrivite pentru capelele noastre, această înțelegere limitată a reverenței nu reușește să reprezinte întregul sens al cuvântului. Reverență vine de la verbul latin revereri, care înseamnă a „fi cuprins de respect îmbinat cu uimire”1. Este posibil să găsim alt termen care să descrie mai elocvent sentimentele sufletului nostru când contemplăm cu adevărat ceea ce a făcut Salvatorul pentru fiecare dintre noi?
Îmi amintesc cuvintele unui imn minunat pe care îl cântăm când suntem în capelele noastre: „Eu mă minunez de măreața Sa dragoste”2. Acel sentiment profund de recunoștință, preamărire și uimire este esența reverenței și ne îndeamnă să evităm orice tip de limbaj sau comportament care ar putea diminua aceste sentimente în noi sau în alții.
Fotografie cu femeie la pupitru, de Tiffany Myloan Tong
Casele de întruniri și ziua de sabat
Prin revelație modernă, știm că o parte principală a preaslăvirii noastre în ziua de sabat este să „[mergem] la casa de rugăciuni și [să oferim] sacramentele [noastre] în ziua… sfântă [a Domnului]” (Doctrină și legăminte 59:9). „[Casele] de rugăciuni” în care ne adunăm în ziua de sabat sunt casele noastre sacre de întruniri.
Președintele Russell M. Nelson ne-a ajutat să înțelegem mai bine legătura strânsă dintre reverența noastră față de Salvator și sentimentele noastre față de ziua de sabat. Împărtășind experiența dânsului de a ajunge să onoreze sabatul, președintele Nelson a relatat: „Am învățat din scripturi faptul că atitudinea și comportamentul meu din timpul zilei de sabat reprezintă un semn între mine și Tatăl meu”3.
Așa cum comportamentul și atitudinea noastră în ziua de sabat sunt un semn al devotamentului nostru față de Domnul, tot așa comportamentul nostru, atitudinea noastră și chiar îmbrăcămintea pe care o purtăm când suntem în casa Sa de rugăciuni, pot indica gradul de reverență pe care îl simțim față de Salvator.
Casele de întruniri și rânduielile
Vârstnicul Jeffrey R. Holland, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, a amplificat înțelegerea noastră despre acest concept, declarând:
„Pe lângă faptul că modificarea programului de duminica face loc învățării Evangheliei în cămin, ea… subliniază corect împărtășania din Cina Domnului ca fiind punctul central sacru, conștientizat al experienței noastre săptămânale de preaslăvire. Trebuie să ne amintim într-un mod cât mai personal posibil că Hristos a murit de inimă frântă cauzată de faptul că a îndurat El singur păcatele și suferința întregii familii omenești.
Întrucât și noi am contribuit la acea povară fatală, un astfel de moment cere respect”4.
Este important să ne amintim că locul desemnat pentru acest moment suprem de respect față de Salvator este casa de întruniri. Pe lângă reverența pe care o simțim în timpul rânduielii săptămânale a împărtășaniei, sentimentele noastre de reverență și respect sunt amplificate când avem în vedere alte rânduieli ale preoției care sunt îndeplinite în casa de întruniri, inclusiv oferirea unui nume și binecuvântarea copiilor, botezuri și confirmări, rânduieli ale preoției și puneri deoparte pentru chemări. Fiecare dintre aceste rânduieli poate aduce o revărsare a Spiritului Sfânt dacă cei care participă și cei care sunt prezenți vin cu o atitudine de reverență.
Fotografie de James Iliff Jeffery
Casele de întruniri și preaslăvirea
Ziua de sabat ne oferă ocazia de a-L preaslăvi pe Domnul prin studiul nostru de acasă și împreună cu congregația, în timpul adunării de împărtășanie și al altor adunări. Încă din primele zile ale Bisericii, sfinții s-au bucurat să se adune împreună pentru a socializa și a forma legături de frăție. Casele noastre de întruniri sunt chiar prevăzute cu spații care să găzduiască astfel de activități în timpul săptămânii. Cu toate acestea, nu trebuie niciodată să pierdem din vedere scopul principal al acestor edificii, care este de a asigura un loc de preaslăvire.
Preaslăvirea și reverența sunt strâns legate. „Când Îl preaslăvim pe Dumnezeu, ne apropiem de El cu dragoste pioasă, cu umilință și adorare. Îl recunoaștem și Îl acceptăm ca fiind Regele nostru Ceresc, Creatorul universului, Tatăl nostru Preaiubit și veșnic iubitor.”5
Prin urmare, acest scop principal al preaslăvirii trebuie să ne influențeze comportamentul în casele de întruniri, chiar când suntem angajați în activități sociale sau recreative. Trebuie să avem multă grijă pentru a reduce la minimum dezordinea, gunoiul sau deteriorarea oricărei părți a edificiului în timpul activităților Bisericii și trebuie să acționăm imediat pentru a curăța și repara cu promptitudine dacă se întâmplă un astfel de lucru.
Copiii și tinerii pot fi învățați că reverența și grija față de casa de întruniri trebuie să existe și în afara adunărilor de duminica. Participarea membrilor la curățarea casei de întruniri – în special participarea părinților și a copiilor împreună – este un mijloc minunat pentru a dezvolta un sentiment de reverență pentru edificiile noastre sacre. Așa cum s-a dovedit din experiența prietenului meu care a curățat centrul țărușului după conferința de țăruș, actul în sine de a avea grijă de casa de întruniri este un mijloc de preaslăvire și invită Spiritul Domnului.
Fotografie cu membri stând afară, de Massimo Criscione
Casele de întruniri și Salvatorul
Sub îndrumarea profetică a președintelui Nelson, se fac eforturi semnificative pentru a ne asigura că numele lui Isus Hristos nu este niciodată exclus când ne referim la Biserica Sa. În mod asemănător, nu trebuie să permitem ca Salvatorul să fie îndepărtat din centrul preaslăvirii noastre – inclusiv din locurile noastre de preaslăvire.
Suntem obișnuiți să ne referim la templu numindu-l casa Domnului, denumire care este corectă și importantă. Cu toate acestea, putem fi mai înclinați să uităm că fiecare dintre casele noastre de întruniri este dedicată prin autoritatea preoției drept un loc în care Spiritul Domnului poate locui și în care copiii lui Dumnezeu – atât cei din Biserică, cât și cei din afara ei – pot ajunge la „cunoașterea Mântuitorului lor” (Mosia 18:30).
Inițiativa recent anunțată de a decora casele noastre de întruniri cu lucrări de artă care să-L înfățișeze cu respect pe Salvator și evenimentele divine ale vieții Sale muritoare și ale vieții Sale de după moarte este destinată să ne atragă ochii, mintea și inima mai aproape de El. Când intrați în aceste case de rugăciune pentru adunări și activități, vă invităm cu dragoste să vă opriți, să observați și să contemplați aceste tablouri sacre, să le vedeți împreună cu copiii dumneavoastră și să le permiteți să vă mărească sentimentele de preaslăvire și reverență față de Dumnezeu.
Profetul Habacuc din Vechiul Testament a declarat: „Domnul… este în Templul Lui cel sfânt. Tot pământul să tacă înaintea Lui!” (Habacuc 2:20). Fie ca noi să ne amintim, de asemenea, că Spiritul Domnului Se află în casele noastre de întruniri și va pătrunde în inima fiecăruia dintre noi în asemenea măsură, încât ne va inspira să ne purtăm cu reverență înaintea Sa.