Să găsim bucurie slujind cu dragoste

Vârstnicul M. Russell Ballard

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Fie ca noi să ne arătăm dragostea şi aprecierea faţă de sacrificiul ispăşitor al Salvatorului prin faptele noastre simple de milostenie şi slujire.

Dragi fraţi şi surori, sper că aceia dintre dumneavoastră care vizitaţi Salt Lake veţi avea ocazia de a vă bucura de culorile şi mirosul frumoaselor flori de primăvară din Piaţa templului.

Primăvara aduce o reînnoire a luminii şi a vieţii – amintindu-ne încă o dată, prin ciclul anotimpurilor, de viaţa, sacrificiul şi învierea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Hristos, căci „toate lucrurile depun mărturie despre [El]” (Moise 6:63).

Contrar acestui frumos peisaj de primăvară şi a speranţei pe care o simbolizează, există o lume a nesiguranţei, complicaţiilor şi confuziei. Cerinţele vieţii de zi cu zi – educaţie, serviciu, creşterea copiilor, administrarea Bisericii şi chemările, activităţile lumeşti şi chiar durerea şi necazul unei boli neaşteptate şi a unei tragedii – ne pot obosi. Cum ne putem elibera din această ţesătură complicată a încercărilor şi nesiguranţei vieţii pentru a găsi pace şi fericire?

Deseori, suntem precum tânărul negustor din Boston, care, în anul 1849, după cum spune povestea, era prins de zelul goanei după aurul din California. Şi-a vândut toate posesiunile pentru a-şi căuta averea în râurile Californiei, despre care i se spusese că erau pline cu bulgări de aur atât de mari, încât o persoană abia îi putea căra.

Zi de zi la nesfârşit, tânărul bărbat îşi cufunda în râu sita şi o scotea goală. Singura sa răsplată a fost un morman de pietre care se mărea. Descurajat şi falit, era gata să renunţe, până când, într-o zi, un căutător în vârstă, experimentat, i-a spus: „Ai adunat un morman mare de pietre, aici, tinere”.

Tânărul a răspuns: „Nu există aur aici. Mă întorc acasă”.

Îndreptându-se spre mormanul de pietre, vechiul căutător a spus: „O, există aur, desigur. Numai că trebuie să ştii unde să-l găseşti”. A luat două pietre în mâini şi le-a lovit una de alta. Una dintre pietre s-a crăpat, scoţând la iveală mai multe fire de aur strălucind în lumina soarelui.

Observând un săculeţ de piele plin, legat la brâul căutătorului, tânărul bărbat a spus: „Caut bulgări ca cei din săculeţul tău, nu simple fire mici”.

Căutătorul mai în vârstă i-a întins săculeţul tânărului bărbat care a privind înăuntru, aşteptându-se să vadă mai mulţi bulgări mari. A fost uimit să vadă că săculeţul era plin cu mii de fire de aur.

Bătrânul căutător a spus: „Fiule, mi se pare că eşti atât de preocupat să cauţi bulgări mari, încât ai uitat să-ţi umpli săculeţul cu aceste preţioase fire de aur. Acumularea cu răbdare a acestor mici fire mi-a adus multă bogăţie”.

Această povestire ilustrează adevărul spiritual despre care Alma l-a învăţat pe fiul său, Helaman:

„Prin lucruri mici şi simple lucruri mari sunt înfăptuite …

şi prin mijloace foarte mici… Domnul… înfăptuieşte salvarea multor suflete” (Alma 37:6–7).

Dragi fraţi şi surori, Evanghelia lui Isus Hristos este simplă, indiferent de cât de mult încercăm noi s-o complicăm. Trebuie să ne străduim să ne menţinem vieţile la fel de simple, neîmpovărate de influenţe străine, concentrate asupra acelor lucruri care contează cel mai mult.

Care sunt lucrurile simple, preţioase ale Evangheliei care aduc claritate şi scop vieţilor noastre? Care sunt firele de aur ale Evangheliei a căror acumulare cu răbdare, de-a lungul vieţii noastre, ne va recompensa cu acea comoară finală – darul preţios al vieţii veşnice?

Cred că există un principiu simplu, dar profund – chiar sublim – ce însumează întreaga Evanghelie a lui Isus Hristos. Dacă noi îl îmbrăţişăm din toată inima şi facem din acest principiu scopul şi centrul vieţii noastre, el ne va purifica şi ne va sfinţi, astfel încât să putem trăi din nou în prezenţa lui Dumnezeu.

Salvatorul a vorbit despre acest principiu când a răspuns fariseului care L-a întrebat: „Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?”.

„Isus i-a răspuns: «Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău».

Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă.

Iar a doua, asemenea ei, este: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi»” (Matei 22:36–40).

Numai atunci când Îi iubim pe Dumnezeu şi pe Hristos cu toată inima noastră, cu tot sufletul şi cu tot cugetul nostru, suntem noi în stare să împărtăşim această dragoste cu vecinii noştri prin fapte de bunătate şi slujire – acesta fiind modul în care Salvatorul ne-ar iubi şi ne-ar sluji nouă, tuturor, dacă El ar fi azi printre noi.

Când această dragoste pură a lui Hristos – sau caritate – ne înconjoară, noi gândim, simţim şi acţionăm mai asemănător cu felul în care Tatăl Ceresc şi Isus ar gândi, ar simţi şi ar acţiona. Motivaţia şi dorinţa inimii noastre sunt la fel cu cele ale Salvatorului. El a împărtăşit această dorinţă cu apostolii Săi în ajunul răstignirii Sale. El a spus:

„Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu …

Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:34–35).

Dragostea pe care a descris-o Salvatorul este o dragoste permanentă. Nu este manifestată prin fapte mari şi eroice, ci mai degrabă prin fapte simple de bunătate şi slujire.

Există o mulţime de căi şi situaţii în care îi putem sluji şi iubi pe alţii. Vă pot sugera doar câteva.

Prima, caritatea începe de acasă. Cel mai important principiu care trebuie să guverneze în fiecare cămin este acela de a practica regula de aur – sfatul Domnului ca „tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Matei 7:12). Gândiţi-vă un moment şi imaginaţi-vă cum v-aţi simţi dacă aţi fi avut parte de cuvinte sau fapte neplăcute. Prin exemplul nostru, trebuie să-i învăţăm pe membrii familiei noastre să dea dovadă de dragoste unul faţă de celălalt.

Un alt loc unde avem ample ocazii de a sluji este la Biserică. Episcopiile şi ramurile noastre trebuie să fie locuri în care regula de aur să ne îndrume întotdeauna cuvintele şi acţiunile noastre unul faţă de celălalt. Tratându-ne unii pe alţii cu bunătate, spunând cuvinte de sprijin şi încurajare şi fiind atenţi la nevoile altora, putem crea o unitate plăcută între membrii episcopiei. Unde există caritate, nu există loc pentru bârfe sau cuvinte neplăcute.

Membrii episcopiei, atât adulţi, cât şi tineri, se pot uni făcând acte însemnate de slujire pentru a binecuvânta vieţile celorlalţi. Cu doar două săptămâni în urmă, preşedintele zonei nord-vest din America de Sud, vârstnicul Marcus B. Nash, din Cei Şaptezeci, a raportat că, desemnându-i „pe cei cu spirit puternic acelora care sunt slabi”, ei salvează sute de membri adulţi şi tineri mai puţin activi. Prin dragoste şi slujire, ei se reîntorc „unul câte unul”. Aceste fapte de bunătate creează o legătură puternică şi trainică între cei care participă – atât cei care ajută, cât şi cei care sunt ajutaţi. Foarte multe amintiri preţioase sunt bazate pe asemenea fapte de slujire.

Când privesc înapoi la anii mei mulţi de administrare în Biserică, unele dintre cele mai profunde amintiri sunt momentele când m-am alăturat altor membri ai episcopiei pentru a oferi ajutor cuiva.

De exemplu, îmi amintesc când eram episcop şi am lucrat împreună cu mai mulţi membri activi din episcopia mea pentru a curăţa groapa de la silozul din cadrul fermei de bunăstare a ţăruşului. Nu a fost o însărcinare plăcută! Un frate mai puţin activ, care nu fusese la Biserică mulţi ani, a fost invitat să ni se alăture. Datorită dragostei şi tovărăşiei pe care a simţit-o alături de noi în timp ce lucram şi vorbeam în acea groapă urât mirositoare de la siloz, a venit înapoi la Biserică şi a fost pecetluit, mai târziu, în templu cu soţia şi copiii lui. Întovărăşirea noastră prin intermediul slujirii i-a binecuvântat pe copiii, pe nepoţii şi, acum, pe strănepoţii săi. Mulţi dintre ei au slujit în misiuni, s-au căsătorit în templu şi cresc o familie eternă – o lucrare măreaţă făcută printr-o simplă faptă, un mic fir de aur.

Un al treilea cadru în care putem sluji este cel al comunităţilor noastre. Ca o exprimare pură a dragostei şi grijii noastre, putem întinde o mână de ajutor celor care au nevoie de ajutorul nostru. Mulţi dintre dumneavoastră aţi purtat tricourile pe care este scris „o mână de ajutor de la mormoni” şi aţi lucrat fără contenire pentru a alina suferinţa şi a vă îmbunătăţi comunităţile în care trăiţi. Tinerii adulţi necăsătoriţi din ţăruşul Sendai, Japonia, au slujit recent cu devotament pentru a căuta membrii dispăruţi în urma cutremurului devastator şi a tsunami-ului. Există nenumărate moduri de a sluji.

Datorită bunătăţii inimii şi a slujirii noastre, noi devenim prieteni cu cei cărora le slujim. Din aceste prietenii rezultă o mai bună înţelegere a devotamentului nostru faţă de Evanghelie şi o dorinţă de a afla mai multe despre noi.

Bunul meu prieten, vârstnicul Joseph B. Wirthlin, a vorbit despre puterea acestui principiu când a spus: „Bunătatea este esenţa măreţiei… [ea] este un paşaport care deschide uşi şi creează prieteni. Îmblânzeşte inimile şi formează relaţii care pot dura o viaţă” („Virtutea bunătăţii”, Liahona mai 2005, p. 26)

O altă cale prin care putem sluji copiilor Tatălui Ceresc este slujirea misionară – nu numai în calitate de misionari cu timp deplin, ci, de asemenea, ca prieteni şi vecini. Creşterea Bisericii pe viitor nu va avea loc doar ciocănind la uşile necunoscuţilor. Se va întâmpla când membrii, împreună cu misionarii noştri, plini de dragoste de la Dumnezeu şi Hristos, discern nevoile şi răspund acelor nevoi printr-o atitudine de slujire caritabilă.

Când facem astfel, dragi fraţi şi surori, cei cu inima sinceră vor simţi sinceritatea şi dragostea noastră. Mulţi vor dori să afle mai multe despre noi. Atunci, şi numai atunci, Biserica va creşte foarte rapid şi va umple tot pământul. Acest lucru nu poate fi îndeplinit numai de misionari, ci necesită interesul şi slujirea fiecărui membru.

Oricând slujim, trebuie să fim sensibili la îndemnurile Duhului Sfânt. Vocea blândă, liniştită ne poate spune cine are nevoie de ajutorul nostru şi în ce fel îi putem ajuta.

Preşedintele Spencer W. Kimball a spus: „Este important să slujim unul altuia în împărăţie… Prea des, faptele noastre de slujire constau din simple încurajări sau din a oferi… ajutor prin îndatoriri simple, însă ce consecinţe glorioase se pot revărsa… datorită unor fapte mici, dar bine intenţionate!” Teachings of Presidents of the Church: Spencer W. Kimball [2006], p. 82).

Iar preşedintele Thomas S. Monson ne-a sfătuit:

„Nevoile celorlalţi sunt omniprezente, iar fiecare dintre noi poate face ceva pentru a ajuta pe cineva…

dacă nu ne pierdem pe noi înşine în slujire faţă de alţii, viaţa noastră nu are mare scop” („Ce am făcut astăzi pentru altcineva?”, Liahona nov. 2009, p. 85).

Dragi fraţi şi surori, vreau să subliniez din nou că cea mai importantă însuşire a Tatălui Ceresc şi a Preaiubitului Său Fiu pe care trebuie să ne-o dorim şi să căutăm s-o avem în viaţa noastră este darul carităţii, „dragostea pură a lui Hristos” (Moroni 7:47). Din acest dar izvorăşte capacitatea noastră de a iubi şi de a-i sluji pe alţii, aşa cum a făcut Salvatorul.

Profetul Mormon ne-a învăţat importanţa supremă a acestui dar şi ne-a spus cum îl putem primi: „De aceea, fraţii mei preaiubiţi, rugaţi-vă la Tatăl cu toată puterea inimii, pentru ca voi să fiţi plini de această dragoste pe care El a dăruit-o tuturor acelora care Îl urmează cu adevărat pe Fiul Său, Isus Hristos; pentru ca voi să deveniţi fiii lui Dumnezeu; pentru ca atunci când El va veni, noi să fim la fel ca El, căci noi Îl vom vedea pe El aşa cum El este; pentru ca noi să putem să avem această nădejde; pentru ca noi să fim purificaţi, tot aşa cum El este pur” (Moroni 7:48).

Lucruri măreţe sunt înfăptuite prin lucruri mici şi simple. La fel ca firele mici de aur care se adună de-a lungul timpului, acumulându-se o comoară mare, faptele noastre mici şi simple de bunătate şi slujire se vor aduna într-o viaţă plină de dragoste faţă de Tatăl Ceresc, devotament faţă de lucrarea Domnului Isus Hristos şi un sentiment de pace şi bucurie de fiecare dată când întindem braţele unii către ceilalţi.

Întrucât ne apropiem de perioada Paştelui, fie ca noi să ne arătăm dragostea şi aprecierea faţă de sacrificiul ispăşitor al Salvatorului prin faptele noastre simple de milostenie şi slujire faţă de fraţii şi surorile noastre din familie, de la Biserică şi din comunităţile noastre. Mă rog cu umilinţă pentru aceasta, în numele lui Isus Hristos, amin.