Speranța

Steven E. Snow

din Preşedinţia celor Şaptezeci

Speranţa noastră în ispăşire ne dă putere prin faptul că ne oferă o perspectivă veşnică.

Familia noastră a crescut într-o zonă de deşert din sudul statului Utah. Se întâmplă rareori să plouă şi este multă speranţă că va fi suficientă ploaie pentru căldura care va veni la vară. Atunci, ca şi acum, speram să vină ploaia, ne rugam pentru ploaie şi, în momente disperate, posteam pentru ploaie.

Se povesteşte, acolo, despre un bunic care l-a luat pe nepotul lui în vârstă de cinci ani să facă o plimbare prin oraş. La sfârşit, au ajuns la o băcănie mică situată pe drumul principal unde s-au oprit să bea o băutură răcoritoare gazoasă rece. O maşină din afara statului a oprit şi şoferul s-a apropiat de bunic. Arătând spre un mic nor de pe cer, străinul a întrebat: „Credeţi că va ploua?”.

„Sper cu siguranţă că o să plouă”, a răspuns bărbatul în vârstă, „dacă nu pentru mine, pentru acest băiat. Eu am văzut ploaia”.

Speranţa este o emoţie care ne îmbunătăţeşte calitatea vieţii noastre zilnice. Ea este definită a fi „sentimentul că lucrurile se vor sfârşi cu bine”. Când avem, speranţă, noi „privim înainte… cu dorinţă şi încredere rezonabile” (dictionary.reference.com/browse/hope). Astfel, speranţa aduce un anumit calm în vieţile noastre, atunci când ne uităm cu încredere spre evenimentele viitoare.

Uneori, sperăm lucruri asupra cărora avem puţin control sau niciunul. Sperăm să fie vreme frumoasă. Sperăm ca primăvara să vină devreme. Sperăm că echipa noastră preferată va câştiga la Cupa Mondială, Campionatul american de fotbal sau Campionatul american anual de baseball.

Asemenea speranţe fac vieţile noastre interesante şi pot, deseori, să conducă la un comportament neobişnuit, chiar superstiţios. De exemplu, socrul meu este un mare fan al sportului, dar el este convins că, dacă nu se uită la televizor pentru a-şi privi echipa preferată, este mult mai probabil ca ea să câştige. Când aveam 12 ani, insistam să port aceeaşi pereche de şosete nespălate la fiecare competiţie a Ligii de tineret de baseball cu speranţa de a câştiga. Mama îmi cerea să le ţin pe veranda din spatele casei.

Alteori, speranţele noastre ne pot duce la visuri care ne pot inspira şi îndruma spre fapte. Dacă avem speranţa de a avea rezultate mai bune la şcoală, acea speranţă poate fi realizată prin studiu serios şi sacrificiu. Dacă avem speranţa de a juca într-o echipă câştigătoare, acea speranţă ne poate duce spre antrenament susținut dedicare, spirit de echipă şi în final la succes.

Roger Bannister era student la medicină şi avea o speranţă ambiţioasă. El dorea să fie primul bărbat care să alerge o milă (1,6 km) în mai puţin de patru minute. În prima jumătate a secolului al XX-lea, amatorii de atletism aşteptaseră cu nerăbdare ziua în care cineva avea să alerge o milă în mai puţin de patru minute. De-a lungul anilor, mulţi alergători importanţi s-au apropiat de record, dar bariera celor patru minute nu fusese încă trecută. Bannister s-a dedicat unui plan ambiţios de antrenament cu speranţa realizării ţelului său de a stabili un nou record mondial. Unii oameni importanţi din domeniul sportului începuseră să se îndoiască de faptul că cineva ar putea alerga o milă în mai puţin de patru minute. Presupuşi experţi în acest domeniu au emis chiar ipoteza că, fiziologic, corpul uman nu era în stare să alerge cu asemenea viteze o distanţă atât de lungă. Într-o zi înnorată, 6 mai 1954, marea speranţă a lui Roger Bannister s-a împlinit! El a trecut linia de sosire în 3:59.4 (3 minute, 59 de secunde şi 4 fracţiuni de secundă) stabilind un nou record mondial. Speranţa lui de a alerga o milă în mai puţin de patru minute a devenit un vis care a fost împlinit prin antrenament, muncă grea şi dedicare.

Speranţa ne poate inspira vise şi încuraja să realizăm acele vise. Cu toate acestea, speranţa singură nu ne poate aduce succesul. Multe speranţe onorabile s-au pierdut neîmplinite, deoarece lenea împiedică realizarea intenţiilor bune.

În calitate noastră de părinţi, speranţele noastre cele mai dragi se concentrează în jurul copiilor noştri. Sperăm că ei vor creşte şi îşi vor croi o viaţă responsabilă şi neprihănită. Asemenea speranţe pot fi uşor distruse, dacă noi, ca părinţi, nu suntem exemple bune. Speranţa, singură, nu-i ajută pe copiii noştri să crească în neprihănire. Trebuie să ne petrecem timpul cu ei în serile în familie şi în activităţi valoroase în familie. Trebuie să-i învăţăm să se roage. Trebuie să citim cu ei din scripturi şi să-i învăţăm principii importante ale Evangheliei. Numai atunci, este posibil să se realizeze dorinţele noastre cele mai puternice.

Nu trebuie niciodată să lăsăm ca speranţa să fie înlocuită de deznădejde. Apostolul Pavel a scris că noi „trebuie să [arăm] cu nădejde” (1 Corinteni 9:10). Exerciţiul speranţei ne îmbogăţeşte vieţile şi ne ajută să aşteptăm cu nerăbdare viitorul. Fie că arăm câmpul pentru a planta sau arăm prin viaţă, este absolut necesar ca noi, în calitate de sfinţi din zilele din urmă, să avem speranţă.

În Evanghelia lui Isus Hristos, speranţa înseamnă dorinţa discipolilor Lui de a primi salvarea veşnică prin ispăşirea Salvatorului.

Aceasta este într-adevăr speranţa pe care trebuie s-o avem cu toţii. Este ceea ce ne face diferiţi de restul lumii. Petru i-a îndemnat pe primii discipoli ai lui Hristos să „[fie] totdeauna gata să [răspundă] oricui va cere socoteală de nădejdea care este în [ei]” (1 Petru 3:15).

Speranţa noastră în ispăşire ne dă putere prin faptul că ne oferă o perspectivă veşnică. O asemenea perspectivă ne permite să privim dincolo de această viaţă, spre promisele eternităţi. Nu trebuie să ne lăsăm prinşi în capcana limitelor strâmte ale speranţelor capricioase ale societăţii. Suntem liberi să privim înainte spre gloria celestială, pecetluiţi cu familia noastră şi cu cei dragi nouă.

În Evanghelie, speranţa este aproape întotdeauna legată de credinţă şi caritate. Preşedintele Dieter F. Uchtdorf ne-a învăţat: „Speranţa este un picior al unui scăunel cu trei picioare, alături de credinţă şi caritate. Acestea trei ne stabilizează vieţile, indiferent de suprafeţele aspre sau accidentate pe care le-am putea întâlni la momentul respectiv” („Puterea infinită a speranţei”, Liahona, noiembrie 2008, p. 21).

În ultimul capitol al Cărţii lui Mormon, Moroni a scris:

„De aceea, trebuie să fie credinţă; şi dacă trebuie să fie credinţă, trebuie să fie şi nădejde; şi dacă trebuie să fie nădejde, trebuie să fie şi caritate.

Şi dacă voi nu aveţi caritate, atunci în niciun caz nu puteţi fi salvaţi în Împărăţia lui Dumnezeu; şi nici nu puteţi să fiţi salvaţi în Împărăţia lui Dumnezeu dacă nu aveţi credinţă; şi nici dacă nu aveţi nădejde” (Moroni 10:20–21).

Vârstnicul Russell M. Nelson ne-a învăţat: „Credinţa este înrădăcinată în Isus Hristos. Baza speranţei este ispăşirea. Caritatea este manifestată în «dragostea pură a lui Hristos». Aceste trei atribute sunt strâns legate ca firele într-un cablu şi nu pot fi exact diferenţiate întotdeauna. Împreună ele devin ancora noastră de legătură cu împărăţia celestială” („A More Excellent Hope” Ensign, februarie 1997, p. 61).

Când Nefi a profeţit despre Isus Hristos, la sfârşitul relatării sale, el a scris: „Prin urmare, trebuie să înaintaţi cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranţei şi o iubire de Dumnezeu şi de toţi oamenii” (2 Nefi 31:20).

Această „strălucire perfectă a speranţei”, despre care vorbeşte Nefi, este speranţa în ispăşire, salvarea veşnică făcută posibilă prin sacrificiul Salvatorului nostru. Această speranţă i-a condus pe bărbaţi şi femei de-a lungul secolelor să facă lucruri remarcabile. Apostolii din vechime au străbătut pământul şi au mărturisit despre El şi, în final, şi-au dat viaţa în slujirea Lui.

În această dispensaţie, mulţi membri ai Bisericii şi-au părăsit căminele şi, cu inimile pline de speranţă şi credinţă, au parcurs drumul spre vest de-a lungul Marilor Câmpii spre Valea Salt Lake.

În anul 1851, Mary Murray Murdoch s-a alăturat Bisericii în Scoţia fiind văduvă şi având 67 de ani. Era o femeie mică, de 1,4 m înălţime şi mai puţin de 41 de kilograme şi ea a născut opt copii, dintre care şase au trăit şi au ajuns la maturitate. Din cauza staturii sale, copiii şi nepoţii săi o numeau cu afecţiune „mica bunicuţă”.

Fiul ei, John Murdoch, şi soţia sa s-au alăturat, de asemenea, Bisericii şi au plecat în Utah, în anul 1852, cu cei doi copilaşi ai lor. În ciuda greutăţilor pe care le avea familia sa, patru ani mai târziu, John i-a trimis mamei sale banii necesari ca să se poată alătura familiei în oraşul Salt Lake. Cu o speranţă mult mai mare decât mica ei statură, Mary a început călătoria grea spre vest, către Utah, la vârsta de 73 de ani.

După traversarea în siguranţă a Atlanticului, ea a întâlnit, în final, compania de cărucioare Martin, care a avut o soartă nefericită. La 28 iulie, aceşti pionieri cu cărucioare au început călătoria spre vest. Suferinţa acestei companii este bine cunoscută. Din cei 576 de membri ai grupului, aproape o pătrime au murit înainte de a ajunge în Utah. Fără eforturile de salvare organizate de preşedintele Brigham Young, care a trimis căruţe şi provizii ca să-i găsească pe sfinţii înzăpeziţi, ar fi pierit şi mai mulţi oameni.

Mary Murdoch a murit la 2 octombrie 1856, lângă Chimney Rock, Nebraska. Aici, ea s-a stins din viaţă din pricina oboselii, expunerii la frig şi greutăţilor din timpul călătoriei. Trupul ei plăpând nu a putut îndura neajunsurile fizice cu care s-au confruntat sfinţii. Când stătea întinsă, aproape de moarte, gândurile ei s-au îndreptat spre familia ei din Utah. Ultimele cuvinte ale acestei femei pionere credincioase au fost: „Spuneţi-i lui John, că am murit cu faţa spre Sion” (vezi Kenneth W. Merrell, Scottish Shepherd: The Life and Times of John Murray Murdoch, Utah Pioneer [2006], p. 34, 39, 54, 77, 94–97, 103, 112–113, 115).

Mary Murray Murdoch întruchipează speranţa şi credinţa multora dintre primii pionieri care au făcut călătoria curajoasă spre vest. Călătoriile spirituale din zilele noastre solicită tot atât de multă speranţă sau credinţă cât au avut şi primii pionieri. Încercările noastre sunt, poate, diferite, dar eforturile sunt tot atât de mari.

Mă rog ca speranţele noastre să ne conducă spre împlinirea visurilor noastre drepte. În mod special, mă rog ca speranţa noastră în ispăşire să întărească atât credinţa, cât şi caritatea noastră şi să ne ofere o perspectivă veşnică vieţii noastre viitoare. Noi, toţi, să avem această strălucire perfectă a speranţei, mă rog în numele lui Isus Hristos, amin.