Să învăţăm în cadrul preoţiei
Henry B. Eyring
primul consilier în Prima Preşedinţie
Dacă veţi fi sârguincioşi şi supuşi în preoţie, comori de cunoaştere spirituală vor fi revărsate asupra dumneavoastră.
Sunt recunoscător să fiu alături de dumneavoastră în cadrul acestei adunări a preoţiei lui Dumnezeu din întreaga lume. În această seară, ne aflăm în multe locuri diferite şi în diferite stadii ale slujirii noastre în cadrul preoţiei. Şi totuşi, în pofida diferitelor noastre circumstanţe, avem ceva în comun. Şi anume, să ne învăţăm îndatoririle din cadrul preoţiei şi să ne mărim puterea de a le înfăptui.
Când eram diacon, simţeam foarte puternic această nevoie. Făceam parte dintr-o ramură foarte mică a Bisericii, în New Jersey, pe coasta de est a Statelor Unite. Eram singurul diacon din ramură – nu doar sigurul care venea la Biserică, ci singurul din înregistrările ramurii. Fratele meu mai mare, Ted, era singurul învăţător. El se află aici, în această seară.
Când eram încă diacon, familia mea s-a mutat în Utah. Acolo, am găsit trei lucruri foarte bine stabilite care mi-au grăbit progresul în cadrul preoţiei. Primul, era un preşedinte care ştia cum să ţină consilii cu membrii cvorumului său. Al doilea, era credinţa mare în Isus Hristos care a dus la dragostea mare despre care am auzit – dragostea unul faţă de altul. Şi, al treilea, era convingerea împărtăşită de toţi că scopul preoţiei noastre atotcuprinzătoare este de a munci pentru salvarea sufletelor oamenilor.
Nu episcopia foarte bine organizată a fost cea care a făcut ca lucrurile să fie diferite. Ceea ce exista acolo poate fi oriunde, în oricare dintre unităţile Bisericii din care faceţi parte.
Este posibil ca acele trei lucruri să existe atât de bine implementate în cvorumurile dumneavoastră ale preoţiei, încât abia le sesizaţi. Pentru cei care nu simt nevoia să progreseze, aceste ajutoare pot fi invizibile. În orice situație v-aţi afla, mă rog ca Spiritul să mă ajute să le fac să fie clare şi atractive pentru dumneavoastră.
Scopul cuvântării mele despre aceste trei lucruri care ne ajută să progresăm în preoţie este de a vă îndemna să le preţuiţi şi să le folosiţi. Dacă o veţi face, slujirea dumneavoastră va deveni una mai bună. Şi, dacă vă îndepliniţi cu credinţă şi sârguinţă îndatorirea, slujirea dumneavoastră în cadrul preoţiei îi va binecuvânta pe copiii Tatălui Ceresc mai mult decât vă puteţi închipui acum.
Am descoperit primul ajutor atunci când am fost primit în cvorumul preoţilor, avându-l pe episcop ca preşedinte al nostru. Poate că acesta vă pare un lucru mic, neînsemnat, însă pe mine m-a făcut să înţeleg puterea din cadrul preoţiei, ceea ce a schimbat pentru totdeauna, din acel moment, modul în care slujesc în cadrul preoţiei. Totul a început cu modul în care el ne-a condus.
Din punctul meu de vedere, el trata opiniile tinerilor preoţi de parcă noi am fi fost cei mai înţelepţi bărbaţi din lume. El aştepta până când toţi cei care doreau să vorbească terminau de vorbit. El asculta. Şi, atunci când el decidea ceea ce trebuia făcut, eu simţeam că Spiritul ne confirma, nouă şi lui, că acele decizii erau corecte.
Înţeleg acum că am simţit ceea ce ne învaţă scriptura atunci când spune că preşedintele trebuie să ţină consiliu cu membrii cvorumului său1. Ani mai târziu, când am slujit în calitate de episcop, eu şi preoţii cvorumului meu am învăţat din ceea ce eu am învăţat când am fost un tânăr preot.
Douăzeci de ani mai târziu, atunci când slujeam ca episcop, am avut ocazia să văd eficienţa consiliului, nu doar în cadrul adunărilor, ci şi în practică. În timpul unei activităţi desfășurate într-o zi de sâmbătă, un membru al cvorumului nostru s-a rătăcit noaptea în pădure. Din câte ştiam noi, era singur şi nu avea haine groase, mâncare sau adăpost. L-am căutat fără succes.
Îmi amintesc că ne-am rugat împreună, membrii cvorumului preoţilor şi cu mine, iar apoi, i-am rugat pe fiecare să vorbească. Eu am ascultat cu atenţie şi am văzut că şi ei au făcut la fel, ascultându-se unul pe celălalt. După un timp, am avut cu toţii un sentiment de pace. Eu am simţit că membrul pierdut al cvorumului nostru se afla, undeva, în siguranţă şi la adăpost.
Am înţeles clar ce trebuia să facă cvorumul în acea situaţie. Când cei care l-au găsit au descris locul din pădure unde el s-a dus pentru a fi în siguranţă, eu am simţit că-l recunosc. Pentru mine, miracolul cel mai mare a fost acela de a vedea cum puterea credinţei în Isus Hristos a membrilor uniţi ai consiliului preoţiei îi aduce revelaţie bărbatului care deţine cheile preoţiei. Cu toţii am crescut în acea zi în puterea preoţiei.
A doua cheie pentru a învăţa mai mult este aceea de a avea dragoste unul faţă de celălalt, dragoste care rezultă dintr-o credinţă mare. Nu sunt sigur care apare prima, dar ambele par a fi întotdeauna acolo oricând are loc o învăţare consistentă şi rapidă în cadrul preoţiei. Joseph Smith ne-a învăţat acest lucru prin exemplul său.
La începuturile Bisericii în această dispensaţie, el a primit o poruncă de la Dumnezeu să clădească tăria în cadrul preoţiei. El a trebuit să asigure locuri unde deţinătorii preoţiei puteau învăţa. Domnul a stabilit regula ca acolo să existe dragoste între cei care aveau să predea şi cei care urmau să înveţe. Iată cuvintele Domnului despre crearea unui loc unde deţinătorii preoţiei puteau învăţa şi despre cum trebuia să fie acest loc pentru cei care aveau să înveţe acolo:
„Organizaţi-vă… întemeiaţi o casă… de învăţătură… o casă a ordinii …
Numiţi un învăţător dintre voi şi să nu fie toţi purtători de cuvânt în acelaşi timp; ci să vorbească câte unul şi toţi să asculte ceea ce spune, astfel încât, atunci când toţi au vorbit, toţi să fie edificaţi de către toţi şi fiecare om să aibă un privilegiu egal”2.
Domnul descrie ceea ce noi am văzut deja, faptul că tăria unui consiliu al preoţiei sau a unei clase este cea care face posibilă primirea revelaţiei prin Spirit. Revelaţia este singurul mod prin care noi putem ajunge să ştim că Isus este Hristosul. Că prima treaptă pe scara pe care ne urcăm pentru a învăţa principiile Evangheliei este credinţa.
În secţiunea 88 din Doctrină şi legăminte, în versetele 123 şi 124, Domnul a accentuat dragostea pe care trebuie s-o avem unul faţă de celălalt şi faptul că trebuie să încetăm să ne criticăm. Fiecare şi-a dobândit dreptul de a merge la şcoala preoţiei întemeiate de către Domnul, ridicându-şi mâna şi făcând legământul de a fi „[prieten] şi [frate]… în legăturile dragostei”3.
Noi nu facem acest lucru în ziua de astăzi însă, în toate locurile în care am văzut o învăţare remarcabilă în cadrul preoţiei, am văzut acele legături ale dragostei. Repet, le-am văzut atât drept cauză, cât şi ca efect al învăţării adevărurilor Evangheliei. Dragostea face ca Duhul Sfânt să fie prezent pentru a confirma adevărul. Şi bucuria de a învăţa adevăruri divine dă naştere la dragoste în inima oamenilor care au avut parte de experienţa învăţării.
Opusul este, de asemenea, valabil. Cearta sau gelozia Îl împiedică pe Duhul Sfânt să ne înveţe şi ne împiedică pe noi să primim lumină şi adevăr. Şi, din această atmosferă de dezamăgire, rezultă cu siguranţă seminţele unei certe mai mari şi a criticii din partea celor care s-au aşteptat la o experienţă de învăţare de care nu au avut parte.
Deţinătorii preoţiei care învaţă bine împreună par, din punctul meu de vedere, să aibă întotdeauna împăciuitori deosebiţi printre ei. Puteţi observa acest proces de menţinere a unei atmosfere liniştite în clasele şi consiliile preoţiei. A fi împăciuitor înseamnă a avea darul de a-i ajuta pe oameni să găsească ceea ce au comun atunci când ei se uită la diferenţe. Împăciuitorul are darul de a-i ajuta pe oameni să vadă un ajutor în ceea ce a spus cineva, în loc s-o ia ca pe o corectare.
Cu suficientă dragoste pură a lui Hristos şi dorinţa de a fi împăciuitori, unitatea este posibilă în cadrul consiliilor şi claselor preoţiei. Este nevoie de răbdare şi umilinţă, dar am văzut-o existând chiar şi atunci când subiectele discutate sunt dificile şi membrii consiliilor sau claselor provin din medii foarte diferite.
Este posibil ca deţinătorii preoţiei să atingă cel mai înalt standard stabilit de Domnul, atunci când iau decizii în cadrul cvorumurilor. Acest lucru este posibil acolo unde există credinţă şi dragoste mari şi nu există dispute. Iată cerinţa Domnului ca El să ne aprobe deciziile: „Şi fiecare decizie luată de oricare dintre aceste cvorumuri trebuie să fie prin unanimitatea glasurilor care îl compun; adică, fiecare membru din fiecare cvorum trebuie să fie de acord cu deciziile cvorumului, astfel încât deciziile luate de un cvorum să aibă aceeaşi putere sau validitate ca şi deciziile celorlalte cvorumuri”4.
Al treilea ajutor pentru învăţarea în cadrul preoţiei aduce cu sine o convingere împărtăşită în ceea ce priveşte motivul pentru care Domnul ne binecuvântează şi are încredere în noi să deţinem şi să exercităm preoţia Sa. Motivul este salvarea oamenilor. Această convingere împărtăşită aduce unitate în cadrul cvorumurilor. Putem începe să învăţăm despre aceasta din relatarea din scripturi despre modul în care noi, fiii de spirit, am fost pregătiţi înainte de a ne naşte pentru onoarea specială de a deţine preoţia.
Vorbind despre cei cărora li s-a acordat, în această viaţă, o mare încredere în ceea ce priveşte preoţia, Domnul a spus: „Chiar înainte de a se naşte, ei, cu mulţi alţii, au primit primele lecţii în lumea spiritelor şi au fost pregătiţi să vină, la timpul ales de Domnul, să muncească în via Sa pentru salvarea sufletelor oamenilor”5.
În cadrul preoţiei, noi împărtăşim îndatorirea sacră de a munci pentru salvarea sufletelor oamenilor. Noi facem mai mult decât doar să învăţăm că aceasta este îndatorirea noastră. Această îndatorire trebuie să ne pătrundă atât de adânc în inimă, încât nici multele lucruri care ni se cer în tinereţe, nici încercările care vin odată cu trecerea anilor să nu ne poată îndepărta de acel scop.
Nu cu mult timp în urmă, l-am vizitat pe un înalt preot la el acasă. El nu mai poate să vină la adunările cvorumului nostru. Locuieşte singur. Frumoasa lui soţie a murit, iar copiii lui locuiesc departe de el. Vârsta şi boala îi limitează capacitatea de a sluji. Încă ridică greutăţi pentru a-şi menţine tot ce poate din ceea ce a fost, odată, o forţă puternică.
Când am intrat în casă, el s-a ridicat, ajutând-se de cadrul lui metalic, pentru a mă saluta. M-a rugat să mă aşez pe un scaun de lângă el. Am discutat despre experienţele noastre fericite din cadrul preoţiei.
Apoi, cu un ton foarte serios, m-a întrebat: „De ce sunt încă în viaţă? De ce sunt încă aici? Nu mai pot face nimic”.
I-am spus că făcea ceva pentru mine. El mă înălţa cu credinţa şi dragostea lui. Chiar şi în timpul întâlnirii noastre scurte, el m-a făcut să doresc să fiu mai bun. Exemplul lui de hotărâre de a face ceva important m-a făcut să încerc mai mult să le slujesc altora şi Domnului.
Din sunetul trist al glasului său şi din privirea din ochii lui, mi-am dat seama că nu-i răspunsesem la întrebări. El încă se întreba de ce Dumnezeu îl lăsa să trăiască având acele limitări ale capacităţii sale de a sluji.
În maniera lui amabilă obişnuită, mi-a mulţumit pentru că m-am dus să-l văd. În timp ce mă pregăteam să plec, asistenta medicală, care vine la el acasă timp de câteva ore în fiecare zi, a intrat dintr-o altă cameră. În timpul discuţiei noastre în particular, el mi-a vorbit puţin despre ea. El mi-a spus că ea era minunată. Ea a trăit aproape toată viaţa printre sfinţii din zilele din urmă, dar încă nu era membră.
Ea a venit pentru a mă conduce la uşă. El a arătat spre ea şi a spus zâmbind: „Vezi, eu văd că nu fac nimic. Am încercat s-o fac să se boteze în Biserică, însă nu am reuşit”. Ea ne-a zâmbit la rândul ei. Am plecat şi m-am îndreptat spre casa mea.
Atunci mi-am dat seama că răspunsurile la întrebările lui au fost plantate în inima lui cu mult timp înainte. Acel curajos înalt preot încerca să-şi îndeplinească îndatorirea care i-a fost predată de-a lungul zecilor de ani de când deţinea preoţia.
El ştia că singurul mod prin care acea tânără putea beneficia de binecuvântarea salvării prin intermediul Evangheliei lui Isus Hristos era acela de a face un legământ prin botez. El a fost învăţat conform legămintelor de către fiecare preşedinte al fiecărui cvorum, începând cu cel al diaconilor, până la cel al înalţilor preoţi.
El şi-a amintit şi a simţit propriul său jurământ şi legământ care aparţine preoţiei. El încă îl ţinea.
El era un martor şi un misionar al Salvatorului în orice situaţie se afla. Acest lucru era deja în inima lui. Dorinţa inimii lui era ca inima ei să poată fi schimbată prin intermediul ispăşirii lui Isus Hristos, ţinând legămintele sacre.
Timpul lui în şcoala preoţiei din această viaţă va fi relativ scurt raportat la eternitate. Dar chiar şi în acel interval scurt, el şi-a cunoscut foarte bine lecţiile veşnice. El va lua cu el, oriunde îl va chema Domnul, lecţiile preoţiei care au o valoare eternă.
Nu numai că trebuie să fiţi dornici să vă învăţaţi lecţiile preoţiei în timpul acestei vieţi, dar trebuie să fiţi optimişti despre ceea ce este posibil. Este posibil ca o parte dintre noi să limiteze în minte posibilităţile pe care le avem de a învăţa ceea ce Domnul ne oferă prin intermediul slujirii în numele Lui.
Un tânăr şi-a părăsit micul sat galez la începutul anilor 1840, i-a auzit pe apostolii lui Dumnezeu şi a venit în împărăţia lui Dumnezeu de pe pământ. El a traversat oceanul în America alături de sfinţi şi a călătorit cu căruţa spre vest, traversând câmpiile. El a făcut parte din grupul care a ajuns în această vale, după grupul lui Brigham Young. Slujirea lui în cadrul preoţiei a inclus şi curăţarea şi aratul pământului unei ferme.
El a vândut ferma cu mai puţin decât ar fi valorat pentru a merge în misiune, în numele Domnului, într-un loc pustiu, cunoscut acum ca fiind Nevada, pentru a se îngriji de oi. De acolo, el a fost chemat într-o altă misiune, peste ocean, chiar în satul pe care l-a părăsit atunci când era sărac pentru a-L urma pe Domnul.
Prin toate acestea, el a găsit o cale de a învăța alături de fraţii săi în preoţie. Pentru că era un misionar îndrăzneţ, el s-a dus în Ţara Galilor la reşedinţa de vară a unui bărbat care fusese de patru ori prim ministru al Angliei, pentru a-i oferi Evanghelia lui Isus Hristos.
Acel om deosebit l-a primit la reşedinţa sa. El absolvise Colegiul Eton şi Universitatea Oxford. Misionarul a discutat cu el despre originile omului, despre rolul principal al lui Isus Hristos în istoria lumii şi chiar şi despre soarta naţiunilor.
La sfârşitul întâlnirii lor, gazda a refuzat invitaţia de a accepta botezul. Însă, în timp ce se despărţeau, acel conducător al unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii l-a întrebat pe acel misionar umil: „Unde ţi-ai dobândit educaţia?”. Răspunsul lui: „În preoţia lui Dumnezeu”.
Probabil că v-aţi gândit la un moment dat că viaţa v-ar fi fost mult mai bună dacă aţi fi fost admişi să studiaţi la o anumită şcoală renumită. Mă rog ca dumneavoastră să vedeţi măreţia dragostei lui Dumnezeu pentru dumneavoastră şi măreţia ocaziei pe care El v-a oferit-o de a intra la şcoala preoţiei pe care El a întemeiat-o.
Dacă veţi fi sârguincioşi şi supuşi în preoţie, comori de cunoaştere spirituală vor fi revărsate asupra dumneavoastră. Vă veţi spori puterea de a vă împotrivi răului şi de a proclama adevărul care duce la salvare. Veţi găsi bucurie în fericirea celor pe care îi conduceţi către exaltare. Familia dumneavoastră va deveni un loc de învăţătură.
Eu mărturisesc că cheile preoţiei au fost restaurate. Preşedintele Thomas S. Monson deţine şi exercită acele chei. Dumnezeu trăieşte şi are o cunoaştere perfectă despre dumneavoastră. Isus Hristos trăieşte. Aţi fost aleşi să aveţi onoarea de a deţine preoţia sacră. În numele lui Isus Hristos, amin.