Să ne venim în fire: împărtăşania, templul şi sacrificiul oferit prin intermediul slujirii
Noi devenim convertiţi şi ajungem să ne bizuim pe forţele proprii din punct de vedere spiritual când trăim vieţile în spirit de rugăciune conform legămintelor făcute.
Salvatorul le-a spus ucenicilor Lui despre un fiu care şi-a părăsit tatăl bogat, s-a dus într-o ţară îndepărtată şi şi-a risipit moştenirea. Când a venit o foamete, tânărul şi-a luat umila slujbă de a hrăni porci. Îi era atât de foame încât poftea să mănânce roşcovele animalelor.
Departe de casă, departe de locul unde vroia să fie şi în starea lui de sărăcie cruntă, s-a întâmplat un lucru de o însemnătate eternă în viaţa acestui tânăr. Folosind cuvintele Salvatorului, „[el] şi-a venit în fire”1. El şi-a adus aminte cine era, şi-a dat seama ce-i lipsea şi a început să dorească binecuvântările de care putea să aibă parte fără restricţii în casa tatălui său.
De-a lungul vieţii noastre, chiar şi în perioade mai întunecate, în care avem parte de provocări, de necaz sau când păcătuim, putem simţi Duhul Sfânt amintindu-ne că suntem cu adevărat fii şi fiice ai unui Tată Ceresc grijuliu care ne iubeşte şi că tânjim după binecuvântările sacre pe care numai El ni le poate oferi. În aceste momente, noi trebuie să ne venim în fire şi să ne întoarcem spre lumina dragostei Salvatorului nostru.
Aceste binecuvântări le revin de drept tuturor copiilor Tatălui Ceresc. Faptul de a ne dori aceste binecuvântări, inclusiv o viaţă fericită şi cu bucurii, reprezintă o parte esenţială a planului Tatălui Ceresc pentru fiecare dintre noi. Profetul Alma ne-a învăţat: „Chiar dacă nu faceţi nimic mai mult decât să doriţi să credeţi, lăsaţi această dorinţă să lucreze în voi”2.
Pe măsură ce dorinţele noastre spirituale se dezvoltă, vom ajunge să ne bizuim pe forţele proprii din punct de vedere spiritual. Aşadar, ce putem face pentru a spori dorinţa altora, a noastră şi pe cea a familiilor noastre de a-L urma pe Salvator şi de a trăi conform Evangheliei Sale? Cum ne întărim dorinţa de a ne pocăi, de a deveni demni şi de a îndura până la sfârşit? Cum ajutăm tineretul nostru şi pe tinerii noştri adulţi să le facă loc acestor dorinţe să lucreze în ei până când sunt convertiţi şi devin adevăraţi „[sfinţi] prin ispăşirea lui Hristos”3?
Noi devenim convertiţi şi ajungem să ne bizuim pe forţele proprii din punct de vedere spiritual când trăim cu pioşenie, umilinţă, în spirit de rugăciune conform legămintelor făcute – luând demni din împărtăşanie, fiind demni să deţinem o recomandare pentru templu şi făcând sacrificii pentru a le sluji altora.
Când luăm demni din împărtăşanie, ne amintim că ne reînnoim legământul făcut la botez. Pentru ca împărtăşania să fie în fiecare săptămână o experienţă purificatoare, trebuie să ne pregătim noi înşine înainte de a merge la adunarea de împărtăşanie. Facem aceasta lăsând în urmă, intenţionat, munca noastră de zi cu zi şi recrearea, şi punând deoparte gândurile şi grijile lumeşti. Procedând astfel, Îi facem loc Duhului Sfânt în mintea şi în inima noastră.
Astfel, suntem pregătiţi să cugetăm asupra ispăşirii. Cugetarea noastră nu ne ajută doar să ne gândim la adevărurile despre suferinţa şi moartea Salvatorului, ci şi să recunoaştem că prin sacrificiul Salvatorului, noi avem speranţa, ocazia şi tăria de a face schimbări reale, sincere în vieţile noastre.
În timp ce cântăm imnul de împărtăşanie, ascultăm rugăciunile de împărtăşanie şi luăm din simbolurile trupului şi sângelui Său în spiritul rugăciunii cu pioşenie, noi dorim să obţinem iertare pentru păcatele şi greşelile noastre. Ne gândim la promisiunile pe care le-am făcut şi pe care le-am ţinut în săptămâna care a trecut şi ne luăm angajamente personale concrete de a-L urma pe Salvator în timpul săptămânii ce va urma.
Dragi părinţi şi conducători, îi puteţi ajuta pe tineri să aibă parte de binecuvântările incomprabile ale împărtăşaniei, oferindu-le ocazii speciale de a studia, de a discuta şi de a descoperi insemnătatea ispăşirii în vieţile lor. Daţi-le ocazia de a cerceta singuri scripturile şi de a se învăţa unul pe altul folosind propriile lor experienţe.
Taţii, conducătorii preoţiei şi preşedinţiile cvorumurilor au responsabilitatea specială de a-i ajuta pe deţinătorii Preoţiei aaronice să se pregătească cu seriozitate pentru a-şi îndeplini datoriile sacre privind împărtăşania. Această pregătire se face pe tot parcursul săptămânii, trăind în acord cu standardele Evangheliei. Când tinerii băieţi pregătesc, binecuvântează şi oferă împărtăşania cu demnitate şi pioşenie, ei urmează literalmente exemplul Salvatorului la Cina cea de taină4 şi devin asemănători Lui.
Mărturisesc că împărtăşania ne dă ocazia să ne venim în fire şi să simţim „o mare schimbare” în inimă5 – să ne amintim cine suntem şi ceea ce dorim cel mai mult. În timp ce ne reînnoim legământul de a ţine poruncile, noi avem parte de însoţirea Duhului Sfânt pentru a ne duce înapoi în prezenţa Tatălui nostru Ceresc. Nu-i de mirare că ni s-a poruncit să „[ne întâlnim] laolaltă deseori ca să [ne împărtăşim] din pâine şi din [apă]”6 şi să luăm din împărtăşanie pentru sufletele noastre7.
Dorinţa noastră de a ne întoarce la Tatăl Ceresc creşte pe măsură ce noi, pe lângă faptul de a lua din împărtăşanie, devenim demni de a obţine o recomandare pentru templu. Noi devenim demni prin supunerea constantă şi fermă faţă de porunci. Această supunere începe în copilărie şi se desăvârşeşte prin intermediul experienţelor avute în cadrul programelor Preoţiei aaronice şi ale Tinerelor Fete în timpul anilor de pregătire. Sperăm că atunci preoţii şi Laurii îşi stabilesc obiective şi se pregătesc în mod concret pentru a fi înzestraţi şi pecetluiţi în templu.
Care sunt standardele pentru deţinătorii unei recomandări pentru templu? Autorul psalmilor ne reaminteşte:
„Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt?
Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată”8.
Demnitatea de a deţine o recomandare pentru templu ne dă tăria de a ne păstra legămintele din templu. Cum dobândim noi înşine acea tărie? Ne străduim să obţinem o mărturie despre Tatăl Ceresc, Isus Hristos, Duhul Sfânt, realitatea ispăşirii şi adevărul despre profetul Joseph Smith şi restaurare. Ne susţinem conducătorii, ne comportăm cu blândeţe faţă de familiile noastre, suntem martori ai adevăratei Biserici a Domnului, participăm la adunările Bisericii, ne onorăm legămintele, ne îndeplinim obligaţiile în calitate de părinţi şi trăim o viaţă virtuoasă. Aţi putea spune că înseamnă să fii, pur şi simplu, un sfânt din zilele din urmă credincios! Aveţi dreptate. Standardul pentru deţinătorii unei recomandări pentru templu nu este foarte ridicat ca noi să nu-l atingem. Înseamnă pur şi simplu să trăim cu credinţă conform Evangheliei şi să-i urmăm pe profeţi.
Apoi, în calitate de membri înzestraţi care deţin o recomandare pentru templu, noi stabilim tiparele unei vieţi trăite asemenea lui Hristos. Acestea includ supunerea, facerea de sacrificii pentru ţinerea poruncilor, dragostea reciprocă, puritate în gând şi faptă, şi devotamentul pentru a clădi împărăţia lui Dumnezeu. Prin ispăşirea Salvatorului şi prin urmarea acestor tipare de bază ale credinţei, noi primim „putere de sus”9 pentru a înfrunta încercările vieţii. În ziua de astăzi, avem nevoie de această putere mai mult ca niciodată. Este puterea primită numai prin intermediul rânduielilor din templu. Mărturisesc că sacrificiile pe care le facem pentru a primi rânduileile din templu merită orice efort.
Pe măsură ce dorinţa noastră de a învăţa şi de a trăi conform Evangheliei creşte, este firesc să căutăm să ne slujim unii pe ceilalţi. Salvatorul i-a spus lui Petru: „După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”10. Sunt impresionat de faptul că tinerii din ziua de azi au dorinţe profunde de a le sluji altora şi de a-i binecuvânta – de a aduce o schimbare în lume. De asemenea, ei aşteaptă cu nerăbdare să vadă bucuria ce rezultă datorită slujirii lor.
Cu toate acestea, tinerilor le este greu să înţeleagă modul în care acţiunile din prezent îi vor pregăti sau îi vor face nedemni pentru ocaziile viitoare de slujire. Toţi avem o „datorie imperioasă”11 de a le acorda sprijin tinerilor să se pregătească pentru o slujire de-o viaţă, ajutându-i să ajungă să se bizuie pe forţele proprii. Pe lângă bizuirea pe forţele proprii din punct de vedere spiritual despre care am vorbit, există bizuirea pe forţele proprii din punct de vedere material care include dobândirea unei educaţii universitare sau învăţarea unei meserii, deprinderea de a munci şi faptul de a trăi în limta venitului nostru de a nu cheltui mai mult decât producem. Prin evitarea datoriilor şi prin economisirea de bani în prezent, noi ne pregătim pentru slujirea cu timp deplin în cadrul Bisericii în anii care vor veni. Scopul bizuirii pe forţele proprii atât din punct de vedere material, cât şi spiritual este ca noi să devenim independenţi din punct de vedere material şi spiritual pentru a-i putea ajuta pe alţii să se poată bizui pe forţele lor proprii.
Nu contează dacă suntem tineri sau în vârstă, ceea ce facem în prezent determină slujirea pe care o vom putea oferi şi de care ne vom putea bucura în viitor. Un poet a spus odată: „Dintre cele mai triste cuvinte rostite sau scrise cu peniţa, cele mai triste sunt acestea: «Ar fi putut să fie.»”12. Să nu ne trăim viaţa regretând ceea ce am făcut sau ceea ce nu am făcut!
Preiubiţii mei fraţi şi surori, tânărul despre care a vorbit Salvatorul, cel pe care-l numim fiul risipitor, s-a întors acasă. Tatăl său nu-l uitase; tatăl său îl aştepta. Şi „când [fiul] era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat… şi l-a sărutat”13. În cinstea întoarcerii fiului, a cerut cea mai bună haină, un inel şi a sărbătorit cu un viţel îngrăşat14 – lucruri care ne amintesc că nicio binecuvântare n-o să ne fie refuzată dacă îndurăm cu credinţă în timp ce mergem pe cărare înapoi la Tatăl nostru Ceresc.
Cu iubirea Sa şi cu iubirea Fiului Său în inima mea, vă invit pe fiecare dintre dumneavoastră să vă urmaţi dorinţele spirituale şi să vă veniţi în fire. Să vorbim cu propria noastră persoană în faţa oglinzii şi să ne întrebăm: „Cât de bine trăiesc conform legămintelor pe care le-am făcut?”. Suntem pe drumul cel bun atunci când putem spune: „Eu sunt demn să iau din împărtăşanie în fiecare săptămână, sunt demn să deţin o recomandare pentru templu şi mă duc la templu şi fac sacrificii pentru a le sluji altora şi pentru a-i binecuvânta”.
Vă împărtăşesc mărturia mea specială că Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare în parte atât de mult „că a dat pe singurul Lui Fiu”15 să ispăşească pentru păcatele noastre. El ne cunoaşte şi ne aşteaptă, chiar şi atunci când ne distanţăm spiritual de El. Pe măsură ce acţionăm după dorinţele noastre şi ne venim în fire, noi vom fi „[îmbrăţişaţi] pentru veşnicie în braţele dragostei Lui”16 şi bineveniţi acasă. Vă mărturisesc astfel în numele sfânt al Salvatorului nostru, Isus Hristos, amin.