Doctrina lui Hristos
Azi, în Biserică, la fel ca şi în Biserica din trecut, întemeierea doctrinei lui Hristos sau corectarea abaterilor de la doctrină sunt o chestiune ce ţine de revelaţie divină.
Transmitem dragostea şi recunoştinţa noastră profundă surorii Beck, surorii Allred şi surorii Thompson şi comitetului Societăţii de Alinare.
Recent, am asistat la creşterea interesului public faţă de crezurile Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Urmă. Acest lucru este binevenit pentru că, în cele din urmă, scopul fundamental al Bisericii este de a predica Evanghelia lui Isus Hristos, doctrina Sa, în întreaga lume (vezi Matei 28:19–20; D&L 112:28). Dar trebuie să recunoaştem că a existat şi încă există o oarecare confuzie cu privire la doctrina noastră şi la felul în care a fost stabilită. Acesta este subiectul despre care vreau să vorbesc azi.
Salvatorul a predat doctrina Sa acum 2000 de ani, iar apostolii Săi s-au luptat din răsputeri pentru a o apăra de atacul permanent al tradiţiei şi filozofiei false. Epistolele din Noul Testament consemnează numeroase situaţii, dovedind că apostazia începuse deja şi era larg răspândită şi evidentă în timpul slujirii apostolilor1.
Secolele ce au urmat au fost iluminate ocazional de raze ale Evangheliei, până când, în secolul al XIX-lea, zorii măreţi ai restaurării s-au ivit pe pământ, iar Evanghelia lui Hristos, deplină şi completă, a fost readusă, încă o dată, pe pământ. Această zi glorioasă a început când, într-un stâlp de lumină „mai luminos ca strălucirea soarelui” (Joseph Smith – Istorie 1:16), Dumnezeu Tatăl şi Fiul Său Preaiubit, Isus Hristos l-au vizitat pe tânărul Joseph Smith şi au inaugurat numărul mare de revelaţii, ce au venit însoţite de putere şi autoritate divină.
În aceste revelaţii din zile din urmă descoperim ceea ce poate fi numită doctrina principală a Bisericii lui Isus Hristos restabilită pe pământ. Chiar Isus Hristos a definit acea doctrină prin aceste cuvinte consemnate în Cartea lui Mormon – un alt testament al lui Isus Hristos:
„Şi aceasta este doctrina Mea; şi este doctrina pe care Tatăl Mi-a dat-o Mie; şi Eu depun mărturie despre Tatăl; şi Tatăl depune mărturie despre Mine, iar Duhul Sfânt depune mărturie despre Tatăl şi despre Mine; şi Eu depun mărturie cum că Tatăl porunceşte tuturor oamenilor de oriunde să se pocăiască şi să creadă în Mine.
Şi acela care crede în Mine şi care este botezat, acela va fi salvat; şi ei sunt aceia care vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.
Iar cel care nu va crede în Mine şi care nu este botezat, acela va fi blestemat…
Iar oricine va crede în Mine, crede, de asemenea, în Tatăl; şi Tatălui Îi va depune mărturie despre Mine, căci El îl va vizita pe el cu foc şi cu Duhul Sfânt…
Adevărat, adevărat vă spun Eu vouă că aceasta este doctrina Mea şi oricine zideşte pe aceasta, zideşte pe stânca Mea şi porţile iadului nu vor birui împotriva lor” (3 Nefi 11:31–35, 38–39).
Acesta este mesajul nostru, stânca pe care zidim, temelia tuturor celorlalte lucruri din Biserică. Asemenea tuturor lucrurilor care vin de la Dumnezeu, această doctrină este pură, este clară, este uşor de înţeles – chiar şi pentru un copil. Noi îi invităm pe toţi, cu bucurie, să o primească.
În Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă „noi credem în tot ceea ce a revelat Dumnezeu, tot ceea ce revelează El în zilele noastre şi credem că El va revela încă multe lucruri măreţe şi importante referitoare la Împărăţia lui Dumnezeu” (Articolele de credinţă 1:9). Acest lucru înseamnă că, deşi există multe lucruri pe care încă nu le cunoaştem, adevărurile şi doctrina pe care le-am primit au fost date şi vor continua să fie date prin revelaţie divină. În anumite religii, teologii pretind să aibă drepturi egale de predare în ierarhia ecleziastică, iar aspectele referitoare la doctrine pot duce la diferenţe de opinii între ei. Unii îşi pun încrederea în consilii ecumenice ale Evului Mediu şi în învăţăturile lor. Alţii pun accentul, în general, pe raţionamentele teologilor din perioada post-apostolică sau pe arta interpretării textelor biblice şi pe explicaţiile sau interpretările critice ale Bibliei. Noi preţuim învăţătura care ne lărgeşte înţelegerea, dar azi, în Biserică, la fel ca şi în Biserica din trecut, întemeierea doctrinei lui Hristos sau corectarea abaterilor de la doctrină sunt o chestiune ce ţine de revelaţie divină transmisă celor pe care Domnul îi înzestrează cu autoritatea apostolică2.
În 1954, preşedintele J. Reuben Clark Jr., pe atunci consilier în Prima Preşedinţie, a explicat felul în care se face cunoscută doctrina în Biserică şi despre rolul vital al preşedintelui Bisericii. Vorbind despre membrii din Prima Preşedinţie şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, el a declarat: „[Noi] ar trebui să [ţinem] minte că unora dintre autorităţile generale li s-a dat o chemare specială; ei au un dar aparte; ei sunt susţinuţi ca profeţi, văzători şi revelatori, fapt care le conferă o binecuvântare spirituală specială cu privire la învăţăturile pe care le transmit oamenilor. Ei au dreptul, puterea şi autoritatea să declare gândul şi voinţa lui Dumnezeu către poporul Său, supunându-se puterii şi autorităţii depline ale preşedintelui Bisericii. Celorlalte autorităţi generale nu li se dă această binecuvântare spirituală specială şi autoritate cu privire la învăţăturile pe care le transmit oamenilor; autoritatea lor este restrânsă, iar limita referitoare la puterea şi autoritatea lor de a preda se aplică fiecărui alt oficiant şi membru al Bisericii, căci niciunul dintre ei nu este înzestrat spiritual ca profet, văzător şi revelator. Mai mult, aşa cum tocmai s-a menţionat, preşedintele Bisericii are încă o binecuvântare spirituală specială în această privinţă, căci el este profetul, văzătorul şi revelatorul întregii Bisericii”3.
În ce fel revelează Salvatorul voinţa şi doctrina Sa profeţilor, văzătorilor şi revelatorilor? El poate face aceasta prin intermediul unui mesager sau prin propria Sa persoană. El poate vorbi prin propriul Său glas sau prin glasul Spiritului Sfânt – o comunicare de la Spirit la spirit, ce poate fi exprimată prin cuvinte sau sentimente care transmit o înţelegere greu de exprimat în cuvinte (vezi 1 Nefi 17:45; D&L 9:8). El le poate vorbi slujitorilor Săi în mod individual sau colectiv (vezi 3 Nefi 27:1–8).
Menţionez două povestiri din Noul Testament. Prima a fost o revelaţie transmisă conducătorului Bisericii. La începutul cărţii Faptele apostolilor, îi descoperim pe apostolii lui Hristos declarând mesajul Evangheliei doar Iudeilor, urmând modelul slujirii lui Isus (vezi Matei 15:24), dar atunci, la vremea stabilită de Domnul, venise timpul pentru o schimbare. În Iope, Petru a avut un vis în care a văzut tot felul de animale coborându-se din cer într-un „vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri” (Faptele apostolilor 10:11) şi i s-a poruncit să „taie şi [să mănânce]” (Faptele apostolilor 10:13). Petru ezita pentru că unele dintre animale erau „necurate” după legea lui Moise, iar Petru nu încălcase niciodată porunca de a nu mânca aşa ceva. Cu toate acestea, vocea i-a spus lui Petru în visul său: „Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti spurcat” (Faptele apostolilor 10:15).
Înţelesul acelui vis a devenit evident când, la puţin timp după aceea, mai mulţi bărbaţi trimişi de sutaşul Corneliu au sosit la locuinţa lui Petru cerându-i să vină să-i predea stăpânului lor. Corneliu adunase un grup mare de rude şi prieteni şi, găsindu-i aşteptând nerăbdători să asculte mesajul său, Petru a spus:
„Dumnezeu mi-a arătat să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat…
În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor,
ci că în orice neam, cine se teme de El, şi lucrează neprihănire este primit de El” (Faptele apostolilor 10:28, 34–35; vezi, de asemenea, versetele 17–24).
„Pe când rostea Petru cuvintele acestea, S-a pogorât Duhul Sfânt peste toţi cei ce ascultau Cuvântul.
Toţi [care-l însoţeau pe Petru]… au rămas uimiţi când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat şi peste Neamuri…
Atunci Petru a zis:
„Se poate opri apa ca să nu fie botezaţi aceştia, care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” (Faptele apostolilor 10:44–47).
Prin această experienţă şi revelaţie pe care le-a avut Petru, Domnul a schimbat obiceiul Bisericii şi a revelat ucenicilor Săi o cunoaştere mai deplină din punct de vedere al doctrinei. Şi, astfel, predicarea Evangheliei s-a extins cuprinzând întreaga omenire.
Spre sfârşitul cărţii Faptele apostolilor, descoperim o altă povestire, oarecum asemănătoare, de data aceasta arătând felul în care revelaţia cu privire la doctrină poate fi dată în cadrul unui consiliu. S-a iscat o neînţelegere cu privire la întrebarea dacă tăierea împrejur necesară în timpul legii lui Moise trebuia să fie tratată ca o poruncă în Evanghelia şi Biserica lui Hristos (Faptele apostolilor 15:1, 5). „Apostolii şi prezbiterii s-au adunat laolaltă, ca să vadă ce este de făcut” (Faptele apostolilor 15:6). Consemnarea pe care o avem cu privire la acest consiliu este, cu siguranţă, incompletă, dar ni se spune că, după „multă vorbă” (Faptele apostolilor 15:7), Petru, apostolul senior, s-a ridicat şi a declarat ceea ce i-a confirmat Spiritul Sfânt. El a amintit consiliului că, atunci când Evanghelia a început să fie predicată Neamurilor netăiate împrejur din casa lui Corneliu, ei au primit Duhul Sfânt la fel cum primiseră convertiţii Iudei tăiaţi împrejur. Dumnezeu, a spus el, „n-a făcut nicio deosebire între noi şi ei, întrucât le-a curăţit inimile prin credinţă.
Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?
Ci credem că noi, ca şi ei, suntem mântuiţi prin harul Domnului Isus” (Faptele apostolilor 15:9–11; vezi, de asemenea, versetul 8).
Apoi, Pavel, Barnaba şi, probabil, alţii au vorbit susţinând declaraţia lui Petru, Iacov a propus ca decizia să fie implementată printr-o scrisoare adresată Bisericii, iar consiliul a fost unit „cu un gând” (Faptele apostolilor 15:25; vezi, de asemenea, versetele 12–23). În scrisoarea ce anunţa decizia lor, apostolii au spus: „Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă” (Faptele apostolilor 15:28) sau, cu alte cuvinte, această decizie a venit prin revelaţie divină de la Spiritul Sfânt.
Aceleaşi tipare sunt urmate astăzi în Biserica restaurată a lui Isus Hristos. Preşedintele Bisericii poate anunţa sau interpreta doctrine care au la bază revelaţie primită de el (vezi, de exemplu, D&L 138). Interpretarea doctrinală poate fi transmisă, de asemenea, prin consiliul unit al Primei Preşedinţii şi Cvorumului celor Doisprezece Apostoli (vezi, de exemplu, Declaraţia oficială 2). Discuţiile consiliului vor include, deseori, o analiză amănunţită a lucrărilor canonice, învăţăturile conducătorilor Bisericii şi ceea ce s-a făcut în trecut în situaţii asemănătoare. Dar, în cele din urmă, la fel ca în Biserica din timpul Noului Testament, obiectivul consiliului nu este doar acordul comun în rândul membrilor săi, ci revelaţia de la Dumnezeu. Este un proces care implică atât raţiunea, cât şi credinţa pentru a afla gândul şi voinţa Domnului4.
În acelaşi timp, trebuie să ţinem seama de faptul că nu fiecare declaraţie făcută de un conducător al Bisericii, din trecut sau prezent, reprezintă, neapărat, o doctrină. De obicei, este ştiut în Biserică, faptul că o declaraţie făcută de un conducător într-o situaţie anume reprezintă, adesea, o părere personală, dar bine chibzuită, care nu este menită să fie oficială sau să se aplice întregii Biserici. Profetul Joseph Smith ne-a învăţat că „un profet [este] profet numai atunci când acţionează ca atare”5. Preşedintele Clark, ale cărui cuvinte au fost citate mai devreme, a declarat:
„O poveste simplă pe care mi-a spus-o tatăl meu când eram copil ilustrează acest lucru, nu ştiu cu ce autoritate, dar îl ilustrează. Povestea lui era despre cum, în timpul dinaintea sosirii armatei lui [Johnston], în care exista un sentiment de nelinişte, fratele Brigham Young predica oamenilor într-o adunare de dimineaţă o cuvântare plină de sfidare faţă de armata care se apropia şi afirma intenţia sa de a se opune şi de a-i face să se întoarcă înapoi. În adunarea din acea după-amiază, Brigham Young s-a ridicat şi a spus că în acea dimineaţă vorbise el, dar că acum urma să vorbească Domnul. Apoi, el a adresat o cuvântare, mesajul acesteia fiind diferit de cuvântarea din acea dimineaţă…
Biserica va cunoaşte prin mărturia Duhului Sfânt ce le va fi dată membrilor dacă membrii Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli îşi exprimă punctele de vedere «inspiraţi de Duhul Sfânt», iar, în cele din urmă, acea cunoaştere le va fi transmisă.”6
Profetul Joseph Smith a confirmat rolul central al Salvatorului în doctrina noastră printr-o afirmaţie importantă: „Principiile fundamentale ale religiei noastre sunt incluse în mărturia apostolilor şi profeţilor cu privire la Isus Hristos, că El a murit, a fost înmormântat şi s-a ridicat din nou, în a treia zi, şi s-a înălţat la cer; şi toate celelalte lucruri care ţin de religia noastră sunt numai anexe ale acesteia”7. Mărturia lui Joseph Smith despre Isus este că El trăieşte, căci „[el L-a] văzut, chiar la dreapta lui Dumnezeu; şi [I-a] auzit glasul depunând mărturie că El este Singurul Născut al Tatălui” (D&L 76:23; vezi, de asemenea, versetul 22). Recomand tuturor acelora care aud sau citesc acest mesaj să caute prin rugăciune şi studiul scripturilor aceeaşi mărturie a caracterului divin, a ispăşirii şi învierii lui Isus Hristos. Acceptaţi doctrina Sa, pocăindu-vă, botezându-vă, primind darul Duhului Sfânt şi, după aceea, de-a lungul întregii dumneavoastră vieţi, păstrând legile şi legămintele Evangheliei lui Isus Hristos.
Acum, în preajma sărbătorilor noastre de Paşte, îmi exprim mărturia personală că Isus din Nazaret a fost şi este Fiul lui Dumnezeu, chiar Mesia a cărui venire a fost profeţită din timpuri străvechi. El este Hristosul care a murit pe cruce şi a fost îngropat şi care, într-adevăr, a înviat a treia zi. El este Domnul înviat, prin care cu toţii vom fi înviaţi şi prin care toţi cei care sunt dornici pot fi mântuiţi şi exaltaţi în împărăţia Sa cerească. Aceasta este doctrina noastră, care confirmă toate testamentele anterioare ale lui Isus Hristos şi care este afirmată din nou în timpul nostru. În numele lui Isus Hristos, amin.