A meritat?
Lucrarea firească şi normală de a împărtăşi Evanghelia cu cei la care ţinem şi pe care îi iubim va fi lucrarea şi bucuria vieţii noastre.
În decursul acestei conferinţe şi în alte adunări recente1 mulţi dintre noi s-au întrebat: „Ce pot face eu pentru a ajuta la clădirea Bisericii Domnului şi pentru a vedea o creștere reală acolo unde trăiesc?”.
În această acţiune şi în oricare alta, cea mai importantă lucrare are loc întotdeauna în căminele şi familiile noastre.2 Biserica este întemeiată şi creşterea reală are loc în familii.3 Noi trebuie să predăm copiilor noştri principiile şi doctrinele Evangheliei. Trebuie să îi ajutăm să aibă credinţă în Isus Hristos şi să îi pregătim pentru botez la vârsta de opt ani.4 Noi înşine trebuie să fim credincioşi ca ei să poată vedea exemplul nostru de dragoste pentru Domnul şi Biserica Sa. Aceasta îi ajută pe copiii noştri să găsească bucurie în a ţine poruncile, fericire în familie şi recunoştinţă în slujirea altora. Noi trebuie să urmăm în căminele noastre tiparul oferit de Nefi când a spus:
„Noi lucrăm cu sârguință… ca să-i convingem pe copiii noştri… să creadă în Hristos şi să se împace cu Dumnezeu…
noi vorbim despre Hristos, ne bucurăm în Hristos, predicăm despre Hristos, profeţim despre Hristos şi scriem după profeţiile noastre pentru ca să ştie copiii noştri la ce sursă să se uite pentru iertarea păcatelor lor”5.
Noi lucrăm cu sârguinţă pentru a oferi aceste binecuvântări copiilor noştri, mergând la biserică cu ei, ţinând seara în familie şi citind scripturile împreună. Noi ne rugăm zilnic în familiile noastre, acceptăm chemări, îi vizităm pe cei bolnavi şi singuri şi facem alte lucruri pentru a arăta copiilor noştri că îi iubim şi că Îl iubim pe Tatăl nostru Ceresc, pe Fiul Său şi Biserica Lor.
Noi vorbim şi profeţim despre Hristos când predăm o lecţie în cadrul serii în familie sau când stăm cu un copil şi îi spunem despre dragostea ce o simţim pentru el sau ea şi mărturia noastră despre Evanghelia restaurată.
Noi putem scrie despre Hristos scriind scrisori celor care sunt departe. Misionarii care slujesc, fiii sau fiicele în armată şi cei pe care îi iubim, sunt binecuvântaţi cu toţii datorită scrisorilor noastre. Scrisorile de acasă nu sunt doar scurte email-uri. Scrisorile adevărate oferă ceva tangibil, care poate fi ţinut în mâini, la care ne putem gândi şi pe care le putem preţui.
Noi îi ajutăm pe copiii noştri să se bazeze pe ispăşirea Salvatorului şi să cunoască iertarea unui Tată Ceresc iubitor dând dovadă de dragoste şi iertare atunci când îi creştem şi educăm. Dragostea şi iertarea noastră nu numai că îi aduc pe copiii noştri mai aproape de noi, ci le şi întăresc credinţa, ştiind că Tatăl lor Ceresc îi iubeşte şi că El îi va ierta când încearcă să se pocăiescă şi să facă mai bine şi să fie mai buni. Ei au încredere în acest adevăr deoarece au simţit acest lucru din partea părinţilor lor de pe pământ.
Pe lângă lucrarea pe care o vom face în căminele noastre, Nefi ne-a învăţat că: „noi lucrăm cu sârguinţă… ca să-i convingem… pe fraţii noştri să creadă în Hristos şi să se împace cu Dumnezeu”6. În calitate de membri ai Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă fiecare dintre noi are binecuvântarea şi responsabilitatea de a împărtăşi Evanghelia. Unii dintre cei care au nevoie de Evanghelie în viaţa lor nu sunt încă membri ai Bisericii. Unii au fost printre noi la un moment dat şi au nevoie să simtă din nou acea bucurie pe care au simţit-o când au acceptat Evanghelia mai demult în viaţa lor. Domnul îi iubeşte atât pe cel care nu a avut niciodată Evanghelia, cât şi pe cel care se întoarce la El.7 Pentru El şi pentru noi nu există o diferenţă între cele două. Este o singură lucrare. Valoarea sufletelor, oricare ar fi starea lor, este mare înaintea Tatălui nostru Ceresc, Fiului Său şi a noastră.8 Lucrarea Tatălui nostru Ceresc şi a Fiului Său este „să [realizeze] nemurirea şi viaţa veşnică”9 pentru toţi copiii Săi, indiferent de situaţia lor actuală. Binecuvântarea noastră este să ajutăm în această măreaţă lucrare.
Preşedintele Thomas S. Monson a explicat cum putem ajuta, când a spus: „Experienţele noastre misionare trebuie să fie actuale. Nu este suficient să staţi şi să meditaţi la experienţe trecute. Pentru a vă simţi împliniţi trebuie să continuaţi să împărtăşiţi Evanghelia în mod firesc şi normal”10.
Lucrarea firească şi normală de a împărtăşi Evanghelia cu cei la care ţinem şi pe care îi iubim va fi lucrarea şi bucuria vieţii noastre. Permiteţi-mi să vă spun două experienţe de acest gen.
Dave Orchard a crescut în oraşul Salt Lake unde majoritatea prietenilor lui erau membri ai Bisericii. Ei au avut o influenţă bună asupra lui. Pe lângă aceasta, conducătorii Bisericii din cartierul său îl invitau constant la activităţi. Prietenii lui, de asemenea, îl invitau. Chiar dacă nu s-a alăturat Bisericii atunci, adolescenţa sa a fost binecuvântată de influenţa prietenilor SZU buni şi a activităţilor sponsorizate de Biserică. După ce a început facultatea, s-a mutat de acasă şi majoritatea prietenilor lui au plecat în misiune. Îi lipsea influența lor în viaţa sa.
Unul dintre prietenii lui Dave era încă acasă. Acest prieten se întâlnea în fiecare săptămână cu episcopul său, încercând să-şi pună ordine în viaţă pentru a putea sluji ca misionar. El şi Dave au devenit colegi de cameră şi, cum era firesc şi normal, au vorbit despre motivul pentru care el nu slujea ca misionar şi de ce se întâlnea des cu episcopul. Prietenul şi-a exprimat recunoştinţa şi respectul pentru episcopul său şi pentru ocazia de a se pocăi şi a sluji. El l-a întrebat apoi pe Dave dacă ar vrea să vină la următorul interviu. Ce invitaţie! Dar în contextul prieteniei şi împrejurărilor lor, a fost ceva firesc şi normal.
Dave a acceptat şi, la scurt timp, se întâlnea chiar el cu episcopul. Aceasta a dus la decizia lui Dave de a se întâlni cu misionarii. El a primit o mărturie că Evanghelia este adevărată şi a fost fixată o dată pentru botezul său. Dave a fost botezat de episcopul său şi la un an după aceea Dave Orchard şi Katherine Evans s-au căsătorit în templu. Ei au cinci copii frumoşi. Katherine este sora mea mai mică. Voi fi veşnic recunoscător acestui prieten bun care, împreună cu un bun episcop, l-a adus pe Dave în Biserică.
Când Dave a vorbit despre convertirea sa şi şi-a depus mărturia despre aceste evenimente, el a adresat întrebarea: „Deci, a meritat? A meritat tot efortul pe care prietenii şi conducătorii tineretului şi episcopul meu l-au depus de-a lungul anilor pentru ca un băiat să fie botezat?”. Arătând spre Katherine şi cei cinci copii ai săi a spus: „Cel puţin pentru soţia mea şi cei cinci copii ai noştri, răspunsul este da”.
Oricând Evanghelia este împărtăşită, niciodată nu este „doar un băiat”. Oricând are loc o convertire sau cineva se întoarce la Domnul, o familie este salvată. Pe măsură ce copiii lui Dave şi Katherine au crescut, cu toţii au acceptat Evanghelia. O fiică şi doi fii au slujit în misiuni şi unul tocmai şi-a primit chemarea de a sluji în misiunea Alpină unde se vorbeşte limba germană. Cei doi copii mai mari s-au căsătorit în templu şi cel mai mic este acum la liceu, credincios în toate lucrurile. A meritat? O, da, a meritat!
Sora Eileen Waite a participat la conferinţa de ţăruş unde Dave Orchard a împărtăşit experienţa convertirii sale. În timpul conferinţei, nu se putea gândi decât la familia ei şi în mod special la sora ei, Michelle, care se îndepărtase de Biserică demult. Michelle era divorţată şi încerca să crească patru copii. Eillen a simţit că trebuie să îi trimită o copie a cărţii vârstnicului M. Russell Ballard Our Search for Happiness împreună cu mărturia ei şi aşa a făcut. În săptămâna ce a urmat, o prietenă i-a spus lui Eileen că şi ea simţise că trebuie să o contacteze pe Michelle. Această prietenă i-a scris şi ea o scrisoare lui Michelle în care şi-a împărtăşit mărturia şi şi-a exprimat dragostea sa. Nu este interesant felul în care Spiritul lucrează adesea asupra mai multor persoane pentru a ajuta pe o alta care are nevoie?
Timpul a trecut. Michelle a sunat-o pe Eileen şi i-a mulţumit pentru carte. Ea a spus că începuse să observe golul spiritual din viaţa sa. Eileen i-a spus că ştia că pacea pe care o căuta putea fi găsită în Evanghelie. Ea i-a spus că o iubea şi că voia ca ea să fie fericită. Michelle a început să facă schimbări în viaţa ei. La puţin timp după aceea, a cunoscut un bărbat minunat care era activ în Biserică. Ei s-au căsătorit şi, un an mai târziu, au fost pecetluiţi în templul Ogden din Utah. Recent, fiul ei de 24 de ani a fost botezat.
Pe ceilalţi membri din familia lui Michelle şi pe toţi ceilalţi care nu stiţi încă dacă această Biserică este adevărată, vă invit să vă rugaţi să aflaţi dacă Biserica este adevărată. Permiteţi-le membrilor familiei, prietenilor şi misionarilor să vă ajute. Când ştiţi că este adevărată, şi este, alăturaţi-vă nouă făcând acelaşi pas în viaţa dumneavoastră.
Finalul acestei povestiri încă nu a fost scris, dar această femeie minunată şi familia ei au primit binecuvântări când cei care o iubesc au răspuns la îndemnurile Spiritului şi, în mod firesc şi normal, au împărtăşit mărturia lor şi au invitat-o să se întoarcă.
M-am gândit mult la aceste două experienţe. Un tânăr băiat care încerca să-şi pună viaţa în ordine l-a ajutat pe un alt tânăr băiat care căuta adevărul. O femeie a împărtăşit mărturia şi credinţa ei cu sora sa care se îndepărtase de Biserică de 20 de ani. Dacă noi ne vom ruga şi Îl vom întreba pe Tatăl Ceresc pe cine putem ajuta şi Îi vom promite să răspundem îndemnurilor pe care El ni le dă spunându-ne cum să ajutăm, El va răspunde rugăciunilor noastre şi noi vom deveni instrumente în mâinile Sale pentru a face lucrarea Sa. Să răspundem cu dragoste îndemnurilor Spiritului devine elementul catalizator.11
Ascultând aceste experienţe legate de împărtășirea Evangheliei în mod firesc şi normal cu cei la care ţineţi, mulţi dintre dumneavoastră aţi avut aceeaşi experienţă pe care a avut-o Eileen Waite. V-aţi gândit la cineva pe care trebuie să ajutaţi şi pe care să invitaţi să vină înapoi sau căruia să-i împărtăşiţi sentimentele dumneavoastră despre Evanghelia lui Isus Hristos. Invitaţia mea este să acţionaţi, fără întârziere, asupra acestor îndemnuri. Vorbiţi cu prietenul sau membrul familiei. Faceţi aceasta în mod firesc şi normal. Lăsaţi-i să ştie dragostea dumneavoastră pentru ei şi pentru Domnul. Misionarii pot ajuta. Sfatul meu este acelaşi pe care preşedintele Monson l-a dat de atât de multe ori de la acest pupitru: „Niciodată nu întârziaţi să acţionaţi asupra unui îndemn”12. Pe măsură ce acţionaţi asupra îndemnului şi faceţi aceasta cu dragoste, observaţi cum Tatăl Ceresc foloseşte dorinţa dumneavoastră de a acţiona pentru a înfăptui miracole în viaţa dumneavoastră şi a persoanei la care ţineţi.13
Dragii mei fraţi şi surori, noi putem clădi Biserica Sa şi putem vedea o creştere reală când lucrăm pentru a aduce binecuvântările Evangheliei în familiile noastre şi în vieţile celor pe care îi iubim. Aceasta este lucrarea Tatălui nostru Ceresc şi a Fiului Său. Eu ştiu că Ei trăiesc şi răspund la rugăciuni. Când acţionăm asupra acestor îndemnuri şi credem în puterea Lor de a înfăptui miracole, miracole vor avea loc şi vieţi vor fi schimbate. În numele lui Isus Hristos, amin.