Noi suntem uniţi
Mă rog ca, indiferent unde ne aflăm şi indiferent de îndatoririle pe care le avem în preoţia lui Dumnezeu, să fim uniţi în cauza de a duce Evanghelia în întreaga lume.
Domnul a declarat foarte clar, la începutul acestei ultime dispensaţii, că noi trebuie să propovăduim Evanghelia în întreaga lume. Ceea ce le-a spus celor câtorva deţinători ai preoţiei în anul 1831, este valabil şi pentru numeroşii deţinători ai preoţiei din prezent. Indiferent de vârsta, competenţa, chemarea în Biserică sau de locul unde trăim, suntem chemaţi să conlucrăm în unitate pentru a-L ajuta în lucrarea Sa de a aduna suflete, până când El va veni din nou. Acelor primi lucrători în vie, El le-a spus:
„Şi iarăşi, vă spun vouă, Eu vă dau o poruncă pentru ca fiecare om, atât vârstnic, preot, învăţător şi, de asemenea, membru, să meargă să lucreze cu toată puterea lui, cu munca mâinilor sale, pentru a pregăti şi a îndeplini lucrurile pe care Eu le-am poruncit.
Şi predica voastră să fie glasul de avertizare, fiecare către vecinul lui, cu blândeţe şi bunătate.
Şi ieşiţi din mijlocul celor răi. Salvaţi-vă voi înşivă. Curăţiţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului”1.
Acum, voi, membri care deţineţi Preoţia aaronică, puteţi vedea că această poruncă a Domnului este valabilă şi pentru voi. Deoarece ştiţi că Domnul pregăteşte întotdeauna o cale pentru ca poruncile Sale să fie ţinute, puteţi fi siguri că El va face la fel şi pentru fiecare dintre voi.
Permiteţi-mi să vă spun cum a făcut El acest lucru pentru un băiat care deţine acum oficiul de preot în cadrul Preoţiei aaronice. El are 16 ani. Trăieşte într-o ţară în care misionarii au ajuns pentru prima dată în urmă cu numai un an. Ei au fost desemnaţi să slujească în două oraşe, însă nu în oraşul unde locuieşte acest băiat.
Când el era foarte mic, părinţii lui l-au adus în Utah, din motive legate de siguranţa sa. Familia a fost învăţată şi botezată de misionari. El nu fusese botezat în Biserică, deoarece nu împlinise încă opt ani.
Părinţii lui au murit într-un accident. Prin urmare, bunica lui a aranjat ca el să se întoarcă acasă, peste ocean, în oraşul unde se născuse.
Cu numai un an în urmă, în luna martie, în timp ce mergea pe stradă, a simţit că trebuia să i se adreseze unei femei pe care nu o cunoştea. I-a vorbit în puţina engleză pe care şi-o mai amintea. Era o asistentă medicală pe care preşedintele de misiune o trimisese în oraşul lui pentru a căuta o locuinţă şi asistenţă medicală pentru misionarii care urmau să slujească în scurt timp acolo. În timp ce vorbeau, s-au împrietenit. Când ea s-a întors la sediul misiunii, le-a povestit misionarilor despre el.
Primii doi vârstnici au sosit în luna septembrie a anului 2012. Băiatul orfan a fost primul lor botez în Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. În luna martie a acestui an, el a împlinit patru luni de când este membru. A fost rânduit preot în cadrul Preoţiei aaronice şi, astfel, el l-a putut boteza pe cel de-al doilea convertit la Biserică. A fost primul pionier deţinător al preoţiei care a adunat alături de el pe ceilalţi copii ai Tatălui Ceresc pentru a stabili Biserica într-un oraş de aproximativ 130.000 de locuitori.
La data de 31 martie 2013, în duminica de Paşte, numărul membrilor Bisericii aflaţi în acel oraş a crescut la „uriaşa” cifră de şase. El a fost singurul membru local care a participat la adunare, în acea duminică. Se lovise la genunchi cu o zi înainte, însă a fost hotărât să fie prezent. S-a rugat pentru a avea puterea să meargă la Biserică. Şi, astfel, a putut fi prezent. A luat din împărtăşanie alături de patru misionari tineri şi de un cuplu misionar − aceasta fiind întreaga congregaţie.
Această povestire nu pare ieşită din comun dacă nu recunoaşteţi în ea tiparul mâinii lui Dumnezeu în clădirea împărăţiei Sale. Eu l-am văzut de multe ori.
L-am văzut în New Mexico, când eram tânăr. De generaţii întregi, profeţii ne spun că trebuie să-i ajutăm pe misionari să-i găsească şi să-i înveţe pe cei cu inima sinceră şi, apoi, să-i iubim pe cei care intră în împărăţie.
M-am convins de ceea ce pot face conducătorii credincioşi ai preoţiei şi membrii. În anul 1955, am devenit ofiţer în Forţele Aeriene ale Statelor Unite. Episcopul meu de acasă mi-a dat o binecuvântare chiar înainte de a pleca la primul meu post, în Albuquerque, New Mexico.
În binecuvântarea pe care mi-a dat-o, el a spus că timpul pe care-l voi petrece în forţele aeriene va fi unul de slujire misionară. În prima mea duminică acolo, m-am dus la Biserică, în Ramura Unu Albuquerque. Un bărbat a venit spre mine, s-a prezentat ca fiind preşedintele de district şi mi-a spus că urma să mă cheme să slujesc în calitate de misionar al districtului.
I-am spus că urma să fiu acolo doar pentru câteva săptămâni, pentru instruire, iar apoi urma să fiu trimis în altă parte a lumii. El a spus: „Nu ştiu nimic despre ce o să se întâmple cu tine, însă noi trebuie să te chemăm să slujeşti”. În mijlocul instruirii mele cu caracter militar, prin ceea ce părea a fi o întâmplare, am fost ales, dintre sute de ofiţeri care participau la instruire, să-l înlocuiesc, la birou, pe un ofiţer care murise subit.
Prin urmare, în cei doi ani cât am stat acolo, am slujit în chemarea mea. În cele mai multe dintre seri şi în fiecare sfârşit de săptămână, am propovăduit Evanghelia lui Isus Hristos oamenilor pe care membrii ni-i aduceau.
Colegii mei şi cu mine făceam, în medie, pe lună, peste 40 de ore de slujire misionară fără să fi trebuit vreodată să batem la uşă pentru a găsi pe cineva căruia să-i propovăduim. Membrii ne ţineau atât de ocupaţi, încât adesea propovăduiam la două familii în aceeaşi seară. Eu însumi am văzut puterea şi binecuvântarea rezultate din chemarea profeţilor, adresată fiecărui membru, de a fi misionar.
În ultima duminică premergătoare plecării mele din Albuquerque, a fost organizat primul ţăruş în acel oraş. Acum, acolo, există un templu sacru, o casă a Domnului, într-un oraş în care, la un moment dat, ne întâlneam într-o singură capelă cu sfinţii care-şi aduceau prietenii la noi pentru a fi învăţaţi şi pentru a simţi mărturia Spiritului. Acei prieteni s-au simţit bineveniţi şi ca acasă în adevărata Biserică a Domnului.
Apoi, am văzut acest lucru în New England, când m-am dus la studii. Am fost chemat să slujesc în calitate de consilier al unui măreţ preşedinte de district, un om care fusese, la un moment dat, dezinteresat de Biserică şi care ajunsese un om cu o mare putere spirituală. Învăţătorul lui de acasă l-a iubit suficient de mult încât să-i ignore obiceiul de a fuma şi să poată vedea ceea ce putea să vadă Dumnezeu la el. Preşedintele de district şi cu mine mergeam cu maşina peste dealuri şi de-a lungul ţărmurilor pentru a vizita ramuri mici care erau situate de-a lungul statelor Massachusetts şi Rhode Island pentru a clădi şi binecuvânta împărăţia lui Dumnezeu.
În anii în care am slujit alături de acel conducător măreţ, i-am privit pe oameni aducându-şi prietenii în Biserică datorită exemplului lor şi al invitaţiei pe care le-au adresat-o de a-i asculta pe misionari. Mie, creşterea acelor ramuri mi se părea înceată şi şovăitoare. Însă, în duminica în care am plecat, după cinci ani petrecuţi acolo, în capela Longfellow Park din Cambridge au venit doi apostoli pentru a organiza districtul nostru într-un ţăruş.
După mulţi ani, m-am întors acolo pentru a conduce o conferinţă de ţăruş. Preşedintele de ţăruş m-a dus să văd un deal stâncos, în Belmont. Mi-a spus că acela ar fi un loc perfect pentru un templu al lui Dumnezeu. Astăzi, acolo este un templu. Când îl privesc, îmi aduc aminte de membrii umili alături de care am stat în ramuri mici, de vecinii pe care i-au invitat şi de misionarii care-i învăţau.
În această seară, se află aici un nou diacon. Am fost alături de el în aceeaşi duminică de Paşte în care preotul, despre care am vorbit mai devreme, s-a dus la adunarea la care a participat un singur membru local. Acest diacon a radiat de fericire când tatăl său i-a spus că va participa, alături de el, la această adunare a preoţiei. Acest tată a fost un misionar extraordinar în aceeaşi misiune în care tatăl său a fost preşedinte. Am văzut ediţia din anul 1937 a Missionary Handbook (Îndrumarului misionarului) pe care l-a avut străbunicul său. Familia sa are o lungă tradiţie în ceea ce priveşte aducerea oamenilor în Biserică.
Aşadar, am vorbit cu episcopul acestui diacon pentru a afla la ce trebuie să se aştepte acest băiat atunci când îşi îndeplineşte responsabilitatea preoţiei de a participa la adunarea sufletelor pentru Domnul. Episcopul a descris cu entuziasm modul în care conducătorul muncii misionare din episcopie urmărea progresul simpatizanţilor. El primeşte acele informaţii în cadrul deselor întâlniri cu misionarii.
Episcopul şi membrii consiliului episcopiei sale discută despre fiecare simpatizant care progresează. Ei hotărăsc ce pot să facă pentru a ajuta fiecare persoană şi familia acesteia să se împrietenească, înainte de botez, cu membrii Bisericii, pentru a-i include în activităţi şi pentru a se îngriji de cei botezaţi. El a spus că sunt momente când misionarii au atâtea discuţii programate, încât îi iau cu ei, ca însoţitori, pe deţinătorii Preoţiei aaronice.
Planul episcopiei cu privire la munca misionară cuprinde obiective ale cvorumurilor preoţiei, care constau în invitarea unor persoane, pe care membrii acestora le cunosc, de a-i întâlni pe misionari. Chiar şi preşedinţia cvorumului diaconilor este invitată să stabilească obiective şi să planifice pentru membrii cvorumului său modalităţi care să ajute la aducerea celor pe care ei îi cunosc în împărăţia lui Dumnezeu.
Diaconul din episcopia puternică şi noul preot − convertitul − din noul şi micul grup de membri par să aibă ceva în comun unul cu altul sau cu voi. Poate că nu vedeţi o mare asemănare între experienţele de care aveţi parte în ceea ce priveşte clădirea Bisericii şi ceea ce am perceput eu ca fiind miracole în New Mexico şi în New England.
Dar există un singur mod în care noi suntem uniţi în responsabilitatea noastră în cadrul preoţiei. Ne sfinţim şi ne îndeplinim responsabilităţile individuale ce ţin de porunca de a duce Evanghelia tuturor copiilor Tatălui nostru Ceresc.
Avem experienţe similare în ceea ce priveşte modul în care Domnul clădeşte împărăţia Sa pe pământ. În Biserica Sa, cu toate uneltele şi organizaţiile minunate care ni s-au pus la dispoziţie, încă există adevărul fundamental propovăduit de profeţi despre modul în care trebuie să ne îndeplinim responsabilitatea din cadrul preoţiei de a face muncă misionară.
În cadrul conferinţei generale din luna aprilie a anului 1959, preşedintele David O. McKay ne-a învăţat acest adevăr fundamental, tot aşa cum au făcut-o profeţii începând cu zilele sale, inclusiv preşedintele Thomas S. Monson. Preşedintele McKay a relatat în comentariile sale de încheiere că, în anul 1923 în Misiunea Britanică, a avut loc o instruire generală care a fost făcută cunoscută membrilor Bisericii din acea misiune. Li s-a spus să nu cheltuiască bani pentru reclame care să combată sentimentele negative pe care oamenii le aveau faţă de Biserică. Preşedintele McKay a anunţat următoarea hotărâre: „Daţi-i fiecărui membru al Bisericii responsabilitatea ca, în anul 1923, să fie misionar. Fiecare membru să fie misionar! O puteţi aduce pe mama dumneavoastră în Biserică sau poate pe tatăl dumneavoastră; poate pe colegul dumneavoastră de muncă. Cineva va auzi mesajul bun al adevărului prin intermediul dumneavoastră”.
Preşedintele McKay a continuat: „Acesta este, astăzi, mesajul meu. Fiecare membru − un milion şi jumătate − să fie misionar!”2.
Când s-a anunţat, în anul 2002, că munca misionară devine responsabilitatea episcopilor, m-am întrebat cum avea să se realizeze acest lucru. Fusesem episcop. Mi se părea că munca lor de a le sluji membrilor şi de a conduce organizaţiile din episcopia lor reprezenta un volum de muncă aproape de limita lor maximă la care puteau ajunge.
Un episcop pe care-l cunoşteam a văzut acest lucru nu ca pe o responsabilitate suplimentară, ci ca pe o şansă de a uni episcopia într-o cauză măreaţă în care fiecare membru devenea misionar. El a chemat un conducător al muncii misionare la nivel de episcopie. El însuşi s-a întâlnit cu misionarii în fiecare sâmbătă pentru a afla despre munca lor, pentru a-i încuraja şi pentru a afla despre progresul simpatizanţilor acestora. Consiliul episcopiei a găsit modalităţi prin care organizaţiile şi cvorumurile să folosească ocaziile de slujire ca pregătire misionară. În calitate de judecător în Israel, el i-a ajutat pe tineri să simtă binecuvântările ispăşirii pentru a-i menţine puri.
Recent, l-am întrebat cum explica creşterea rapidă a numărului de convertiţi din episcopia sa şi numărul sporit de tineri care sunt pregătiţi şi dornici să ducă Evanghelia lui Isus Hristos în întreaga lume. El a spus că, din punctul lui de vedere, fericirea de care aveau parte nu se datora doar faptului că ei au îndeplinit anumite responsabilităţi, ci şi faptului că ei toţi au devenit uniţi în entuziasmul lor de a-i aduce pe oameni în comunitatea sfinţilor.
Pentru unii dintre ei a fost chiar mai mult decât atât. Asemenea fiilor lui Mosia, ei au simţit efectele păcatului în viaţa lor şi minunata vindecare a ispăşirii care se produce în cadrul Bisericii lui Dumnezeu. Din dragoste faţă de Salvator şi din recunoştinţă faţă de darul pe care l-au primit de la El, ei au dorit să-i ajute, pe toţi aceia pe care puteau, să scape de tristeţea păcatului, să simtă bucuria iertării şi să-i adune în împărăţia lui Dumnezeu, unde au parte de protecţie.
Dragostea lui Dumnezeu şi dragostea pentru prietenii şi vecinii lor au fost ceea ce i-a unit pentru a le sluji oamenilor. Ei au dorit să ducă Evanghelia tuturor celor care trăiau în acea parte a lumii. Şi şi-au pregătit copiii să fie demni pentru a fi chemaţi de Domnul să propovăduiască, să depună mărturie şi să slujească în alte părţi ale viei Sale.
Indiferent că are loc în episcopia mare, unde noul diacon îşi va îndeplini datoria de a împărtăşi Evanghelia şi de a clădi împărăţia sau în micul grup de departe unde slujeşte noul preot, ei voi fi uniţi în scop. Diaconul va fi inspirat de dragostea lui Dumnezeu să-şi întindă braţele către un prieten care nu este, încă, membru al Bisericii. El îşi va include prietenul într-o slujire sau activitate organizată de Biserică şi, apoi, îi va invita pe el şi pe familia lui să fie învăţaţi de misionari. Pentru cei care sunt botezaţi, el va fi prietenul de care ei vor avea nevoie.
Preotul îi va invita pe alţii să i se alăture în micul grup de sfinţi unde el a simţit dragostea lui Dumnezeu şi pacea binecuvântată a ispăşirii.
Dacă el continuă să-şi îndeplinească îndatoririle preoţiei cu credinţă, va vedea cum grupul va deveni o ramură şi, apoi, cum un ţăruş al Sionului va fi întemeiat în oraşul său. Acolo va fi o episcopie cu un episcop grijuliu. Poate că unul dintre fiii sau nepoţii săi va duce, într-o zi, un slujitor al lui Dumnezeu la un deal din apropiere şi-i va spune: „Acesta ar fi un loc minunat pentru un templu”.
Mă rog ca, indiferent unde ne aflăm şi indiferent de îndatoririle pe care le avem în preoţia lui Dumnezeu, să fim uniţi în cauza de a duce Evanghelia în întreaga lume şi să-i încurajăm pe toţi oamenii pe care-i iubim să fie curăţiţi de păcat şi să fie fericiţi, alături de noi, în împărăţia lui Dumnezeu. În numele lui Isus Hristos, a Cărui Biserică este aceasta, amin.