Supunerea aduce binecuvântări
Când ne supunem poruncilor lui Dumnezeu, primim o cunoaştere a adevărului şi răspunsuri la întrebările noastre cele mai importante.
Preaiubiţii mei fraţi şi preaiubitele mele surori, cât sunt de recunoscător să mă aflu alături de dumneavoastră în această dimineaţă. Fac apel la credinţa şi la rugăciunile dumneavoastră în timp ce răspund privilegiului de a vă vorbi.
De-a lungul timpurilor, bărbaţii şi femeile au căutat cunoaştere şi înţelegere cu privire la această existenţă muritoare şi la locul şi scopul lor în ea, cât şi la calea spre pace şi fericire. Fiecare dintre noi este implicat într-o asemenea căutare.
Această cunoaştere şi înţelegere este disponibilă întregii omeniri. Ea se găseşte în adevăruri care sunt veşnice. În Doctrină şi legăminte, secţiunea 1, versetul 39, citim: „Pentru că iată, luaţi seama, Domnul este Dumnezeu şi Spiritul mărturiseşte, şi mărturia este adevărată, şi adevărul va rămâne în vecii vecilor”.
Un poet cunoscut a scris:
Chiar de cer şi pământ poate-or dispărea
Numai adevărul mereu va dura,
Etern, neschimbat el va sta.1
Unii oameni s-ar putea întreba: „Unde se găseşte un asemenea adevăr şi cum îl putem recunoaşte?”. Într-o revelaţie dată prin profetul Joseph Smith în Kirtland, Ohio, în mai 1833, Domnul a declarat:
„Adevărul este cunoaşterea lucrurilor aşa cum sunt, şi aşa cum au fost, şi aşa cum o să fie…
Spiritul adevărului este de la Dumnezeu…
Şi niciun om nu primeşte plenitudinea, dacă nu ţine poruncile Lui.
Acela care ţine poruncile [lui Dumnezeu] primeşte adevărul şi lumina până când este slăvit în adevăr şi cunoaşte toate lucrurile”2.
Ce promisiune glorioasă! „Acela care ţine poruncile [lui Dumnezeu] primeşte adevărul şi lumina până când este slăvit în adevăr şi cunoaşte toate lucrurile.”
Nu este nevoie ca dumneavoastră sau eu, în această perioadă în care avem multă cunoaştere, când plenitudinea Evangheliei a fost restaurată, să navigăm pe mări necunoscute sau să umblăm pe drumuri nemarcate în căutarea adevărului. Un Tată Ceresc iubitor ne-a trasat calea şi ne-a oferit un ghid de nădejde − supunerea. Când ne supunem poruncilor lui Dumnezeu, primim o cunoaştere a adevărului şi răspunsuri la întrebările noastre cele mai importante.
Noi învăţăm să fim supuşi de-a lungul vieţii noastre. De când suntem foarte mici, persoanele responsabile de grija noastră stabilesc îndrumări şi reguli pentru a ne garanta siguranţa. Viaţa ar fi mai simplă pentru noi toţi dacă am respecta acele reguli în totalitate. Totuşi, mulţi dintre noi, învăţăm din experienţe înţelepciunea de a fi supus.
Când eram copil, fiecare vară, de la începutul lunii iulie până la începutul lunii septembrie, mi-o petreceam împreună cu familia mea la cabana noastră din Vivian Park, canionul Provo din Utah.
Unul dintre prietenii mei cei mai buni din timpul acestor zile lipsite de griji din canion a fost Danny Larsen, a cărui familie avea, de asemenea, o cabană în Vivian Park. Ne petreceam fiecare zi hoinărind în acest paradis al băieţilor, pescuind în râu, adunând pietre şi alte comori, mergând în excursii, căţărându-ne şi, pur şi simplu, bucurându-ne de fiecare minut din fiecare oră din fiecare zi.
Într-o dimineaţă, Danny şi cu mine am hotărât ca în acea seară să facem un foc de tabără cu toţi prietenii noştri din canion. Trebuia doar să facem curăţenie într-o porţiune din câmpul din apropiere unde să ne putem aduna cu toţii. Iarba care acoperea câmpul în luna iunie devenise uscată şi plină de spini, îngreunându-ne situaţia. Am început să rupem iarba mai înaltă, gândindu-ne să curăţăm o zonă mare, în formă de cerc. Am tras şi-am smuls cu toată puterea noastră, dar nu am reuşit decât să rupem câţiva pumni de buruieni încăpăţânate. Ştiam că această operaţiune avea să ne ia întreaga zi şi energia şi entuziasmul nostru scădeau.
Apoi, în mintea mea de copil de opt ani, mi-a venit ideea unei soluţii pe care am considerat-o perfectă. I-am spus lui Danny: „Tot ce trebuie să facem este să dăm foc acestor buruieni. Vom arde doar un cerc de buruieni!” El a fost repede de acord şi eu am fugit la cabană să iau nişte chibrituri.
Ca să nu credeţi că la vârsta fragedă de opt ani aveam voie să folosim chibrituri, vreau să vă asigur că ne era interzis atât lui Danny, cât şi mie, să folosim chibrituri fără a fi supravegheaţi de un adult. Amândoi fuseserăm avertizaţi de mai multe ori despre pericolele focului. Cu toate acestea, ştiam unde ţinea familia mea chibriturile şi noi trebuia să curăţăm câmpul de buruieni. Fără să mă gândesc de două ori, am fugit în cabană şi am luat câteva beţe de chibrituri, asigurându-mă că nu mă vede nimeni. Le-am ascuns repede într-un buzunar.
Am fugit înapoi la Danny, entuziasmat că soluţia problemei noastre se afla în buzunarul meu. Îmi amintesc că mă gândeam că focul va arde numai porţiunea dorită de noi şi că apoi se va stinge de la sine, ca prin magie.
Am aprins un chibrit de o piatră şi am dat foc ierbii uscate de iunie. S-a aprins ca şi cum ar fi fost îmbibată cu benzină. La început, Danny şi cu mine am fost încântaţi să vedem cum dispăreau buruienile dar în scurt timp a fost clar că focul nu avea să se stingă de la sine. Am intrat în panică şi ne-am dat seama că nu puteam face nimic ca să-l oprim. Flăcările ameninţătoare au început să ardă iarba în sus, spre munte, punând în pericol pinii şi tot ce le stătea în cale.
În cele din urmă, nu am avut altă soluţie decât să fugim după ajutor. Curând, toţi bărbaţii şi toate femeile din Vivian Park alergau înainte şi înapoi cu saci din pânză uzi, luptându-se cu flăcările, în încercarea de a le stinge. După mai multe ore, ultimele flăcări ce ardeau mocnit au fost înăbuşite. Bătrânii pini au fost salvaţi, la fel şi casele care ar fi putut fi atinse de flăcări.
Danny şi cu mine am învăţat câteva lecţii grele dar importante în ziua aceea – una majoră fiind importanţa supunerii.
Există reguli şi legi pentru a ne ajuta să fim în siguranţă din punct de vedere fizic. În acelaşi mod, Domnul ne-a dat îndrumări şi porunci pentru a ne ajuta să fim în siguranţă din punct de vedere spiritual, ca să putem călători cu bine în această existenţă muritoare înşelătoare şi, în final, să ne întoarcem la Tatăl nostru Ceresc.
Cu multe secole în urmă, Samuel a declarat cu îndrăzneală unei generaţii de oameni care fuseseră învăţaţi despre tradiţia jertfelor de animale: „Ascultarea face mai mult decât jertfele, şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor”3.
În această dispensaţie, Domnul i-a revelat profetului Joseph Smith că El cere „inima şi un suflet binevoitor, şi cei care sunt binevoitori şi supuşi vor mânca cele mai bune roade ale ţinutului Sionului în aceste zile din urmă”4.
Toţi profeţii, din vechime sau moderni, au ştiut că supunerea este esenţială pentru salvarea noastră. Nefi a declarat: „Mă voi duce şi voi face lucrurile pe care Domnul le-a poruncit”5. Deşi alţii s-au clătinat în credinţa şi supunerea lor, Nefi nu a refuzat nici măcar odată să facă ceea ce Domnul i-a cerut. Multe generaţii au fost binecuvântate datorită acestui lucru.
Povestea lui Avraam şi Isaac este o poveste emoţionantă despre supunere. Cât de greu şi dureros trebuie să fi fost pentru Avraam să se supună poruncii lui Dumnezeu de a-l duce pe preaiubitul său fiu, Isaac, în ţara Moria să-l ofere ca jertfă. Ne putem imagina tristeţea din inima lui Avraam în timp ce călătorea spre locul desemnat? Cu siguranţă, chinul i-a distrus trupul şi i-a torturat mintea pe măsură ce îl lega pe Isaac, îl aşeza pe altar şi îşi lua cuţitul să-l omoare. Având credinţă neclintită şi încredere deplină în Domnul, el a împlinit porunca Sa. Cât de minunat a fost când Dumnezeu a pronunţat cuvintele următoare, şi cât de fericit trebuie să fi fost Avraam când le-a auzit: „Să nu pui mâna pe băiat, şi să nu-i faci nimic; căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine”6.
Avraam fusese încercat şi testat şi, datorită credinţei şi supunerii sale, Domnul i-a făcut această promisiune glorioasă: „Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!”7
Chiar dacă nouă nu ni se cere să demonstrăm supunerea noastră într-un mod atât de dramatic şi de dureros din punct de vedere emoţional, şi nouă ni se cere să fim supuşi.
Preşedintele Joseph F. Smith a declarat în octombrie 1873: „Supunerea este prima lege din cer”8.
Preşedintele Gordon B. Hinckley a spus: „Supunerea faţă de poruncile lui… Dumnezeu este esenţială pentru fericirea sfinţilor din zilele din urmă, pentru pacea sfinţilor din zilele din urmă, pentru progresul sfinţilor din zilele din urmă, pentru prosperitatea sfinţilor din zilele din urmă şi salvarea eternă şi exaltarea acestui popor”9.
Supunerea este o caracteristică comună a profeţilor; de-a lungul istoriei, aceasta le-a oferit tărie şi cunoaştere. Este esenţial ca noi să ne dăm seama că şi noi avem dreptul la această sursă de tărie şi cunoaştere. Este uşor disponibilă pentru fiecare dintre noi, cei din prezent, când ne supunem poruncilor lui Dumnezeu.
De-a lungul anilor, am cunoscut nenumărate persoane care au fost, în mod deosebit, credincioase şi supuse. Ele m-au binecuvântat şi m-au inspirat. Aş dori să vă împărtăşesc o povestire despre două dintre aceste persoane.
Walter Krause a fost un membru neclintit al Bisericii care a locuit, împreună cu familia sa, în ceea ce se numea Germania de Est de după cel de-al Doilea Război Mondial. În ciuda greutăţilor pe care le-a înfruntat din cauza lipsei de libertate din acel colţ al lumii din perioada aceea, fratele Krause era un om care-L iubea şi-L slujea pe Domnul. El şi-a îndeplinit cu credinţă şi conştiinciozitate fiecare îndatorire care i-a fost încredinţată.
Cealaltă persoană, Johann Denndorfer, născut în Ungaria, a fost convertit la Biserică în Germania şi a fost botezat acolo în anul 1911, la vârsta de 17 ani. Nu după mult timp, s-a întors în Ungaria. După cel de-al Doilea Război Mondial, el a constatat că era pur şi simplu prizonier în propria ţară, în oraşul Debreţin. Poporul maghiar fusese, de asemenea, privat de libertate.
Fratele Walter Krause, care nu îl cunoştea pe fratele Denndorfer, a primit însărcinarea de a fi învăţătorul lui de acasă şi de a-l vizita cu regularitate. Fratele Krause l-a sunat pe colegul său din echipa de învăţători de acasă şi i-a spus: „Am primit însărcinarea de a-l vizita pe fratele Johann Denndorfer. Puteţi veni cu mine în această săptămână să-l vizităm şi să-i oferim un mesaj din Evanghelie?”. Şi apoi a adăugat: „Fratele Denndorfer locuieşte în Ungaria”.
Colegul lui, luat prin surprindere, a întrebat: „Când plecăm?”.
„Mâine”, a răspuns fratele Krause.
„Când ne vom întoarce acasă?”, l-a întrebat colegul lui.
Fratele Krause a răspuns: „O, cam într-o săptămână – dacă ne întoarcem”.
Cei doi colegi învăţători de acasă au pornit să-l viziteze pe fratele Denndorfer, călătorind cu trenul şi cu autobuzul din nord-estul Germaniei până în Debreţin, Ungaria – o călătorie lungă. Fratele Denndorfer nu fusese vizitat de învăţători de acasă de dinainte de război. Acum, când i-a văzut pe aceşti doi slujitori ai Domnului, a fost copleşit de recunoştinţă pentru că veniseră. La început, el nu a dat mâna cu ei. În schimb, s-a dus în dormitorul său şi a luat dintr-un dulăpior o cutie care conţinea zeciuiala pe care o păstrase de mulţi ani. El a dat zeciuiala învăţătorilor lui de acasă şi a spus: „Acum sunt la zi faţă de Domnul. Acum mă simt demn să strâng mâna slujitorilor Domnului!” Fratele Krause mi-a spus mai târziu că fusese mişcat mai mult decât se poate exprima în cuvinte să vadă că acest frate credincios, care nu avusese contact cu Biserica de mulţi ani, păstrase cu supunere şi grijă zece la sută din venitul său modest pentru a-şi plăti zeciuiala. Păstrase aceşti bani fără să ştie când sau dacă va avea privilegiul să-şi plătească zeciuiala.
Fratele Walter Krause a decedat în urmă cu nouă ani, la vârsta de 94 de ani. El a slujit cu credinţă şi supunere întreaga sa viaţă şi a fost o inspiraţie pentru mine şi pentru toţi cei care l-au cunoscut. Când i s-a cerut să îndeplinească ceva, el nu a pus niciodată întrebări, nu a murmurat niciodată şi nu a găsit scuze.
Fraţi şi surori, testul cel mare al acestei vieţi este supunerea. „Şi îi vom pune la probă prin aceasta”, a spus Domnul, „pentru a vedea dacă ei vor face toate lucrurile pe care Domnul, Dumnezeul lor, le va porunci lor”10.
Salvatorul a declarat: „Pentru că toţi aceia care doresc o binecuvântare din mâinile Mele trebuie să trăiască legea care a fost stabilită pentru acea binecuvântare şi condiţiile legii, aşa cum au fost instituite încă dinainte de crearea lumii”11.
Nu există un exemplu mai mare de supunere decât Salvatorul nostru. Pavel a spus despre El:
„Măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.
Şi după ce a fost făcut desăvârşit, S-a făcut pentru toţi cei ce-L ascultă, urzitorul unei mântuiri veşnice”12.
Salvatorul a dat dovadă de dragoste sinceră faţă de Dumnezeu, trăind o viaţă perfectă, onorând misiunea Sa sacră. Nu a fost niciodată mândru. Inima Sa nu a fost niciodată umflată în mândrie. Nu a fost niciodată necredincios. A fost întotdeauna umil. A fost întotdeauna sincer. A fost întotdeauna supus.
Deşi a fost ispitit de stăpânul înşelătoriilor, care este diavolul, deşi a fost slăbit fizic din cauză că a postit 40 de zile şi 40 de nopţi şi era flămând, totuşi, când cel rău i-a făcut cele mai atrăgătoare şi tentante propuneri, El ne-a dat un exemplu divin de supunere, refuzând să se abată de la ceea ce ştia că era drept.13
Când a trecut prin agonia din Ghetsimani, unde a îndurat o durere atât de cumplită încât „sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”14, El a fost exemplul perfect al unui Fiu ascultător, spunând: „Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta”15.
În acelaşi mod în care Salvatorul i-a instruit pe apostolii Săi din vechime, ne instruieşte şi pe dumneavoastră şi pe mine: „Tu vino după Mine!”16 Suntem dispuşi să ne supunem?
Cunoaşterea pe care o căutăm, răspunsurile la care tânjim şi tăria pe care o dorim astăzi pentru a face faţă provocărilor unei lumi complexe şi schimbătoare pot fi ale noastre când ne supunem de bunăvoie poruncilor Domnului. Citez, din nou, cuvintele Domnului: „Acela care ţine poruncile [lui Dumnezeu] primeşte adevărul şi lumina până când este slăvit în adevăr şi cunoaşte toate lucrurile”17.
Mă rog cu umilinţă să fim binecuvântaţi cu recompensele mari promise celor supuşi. În numele lui Isus Hristos, Domnul şi Salvatorul nostru, amin.