Aceste lucruri pe care le cunosc
Din tot ceea ce am citit, am predat şi am învăţat, adevărul cel mai preţios şi sacru pe care-l am de oferit este mărturia mea specială despre Isus Hristos.
În anul 1992, după ce slujisem timp de 9 ani ca asistent al Celor Doisprezece şi 22 de ani ca membru al Celor Doisprezece, am împlinit vârsta de 68 de ani. Am simţit îndemnul de a începe să scriu ceea ce am numit „Unfinished Composition (Lucrare neterminată)”. Prima parte a lucrării sună astfel:
Un gând ce mi-a venit în noapte,
Un gând profund, intens.
Eram sleit când a venit,
Prea obosit chiar şi să dorm.
O zi intensă am avut
Şi cugetam la soarta mea.
Iar gândul meu acesta a fost:
Tânăr eram şi nu aveam 68 de ani!
Mergeam fără să şchiopătez;
Dureri de umeri nu aveam.
Citeam un vers de două ori
Şi uşor apoi îl repetam.
Puteam munci la nesfârşit
De odihnă nevoie nu aveam.
Iar lucruri care grele-mi par acum
Le stăpâneam atunci cu uşurinţă.
Să mă întorc în timp dac-aş putea,
De aş putea alege,
Eu vârsta nu aş da în schimbul tinereţii,
Prea multe eu aş pierde.
Să-naintez sunt încântat,
Oricât de dragi, eu anii tinereţii-i las.
De m-aş întoarce multe-aş pierde
Cunoaşterea ce-am adunat.
Zece ani mai târziu, am decis să mai adaug câteva versuri acelui poem:
Într-o clipă, vreo zece ani departe au zburat
De suferinţă însoţiţi pe drum.
Un şold metalic de şchiopătat m-a vindecat;
Merg drept acum, să ştii!
O altă placă de metal susţine gâtul meu –
Creaţie minunată!
Poliomielita s-a retras;
Alături sunt acum de generaţia încăpăţânată.
Semnele îmbătrânirii uşor sunt de văzut.
Ele nu se vor ameliora nicicând.
Uitarea pentru mine este
Unica ce se-ntăreşte.
Mă-ntrebi: „Îţi aminteşti de mine?”
În mare parte arăţi la fel.
Dar nu fi supărat acum
De numele nu-ţi pot rosti.
De-acord, am învăţat unele lucruri
Ce nu doream să le cunosc,
Dar vârsta mi-a adus acele adevăruri preţioase
Ce Duhul îmi dezvoltă.
Din toate binecuvântările primite,
Cele mai bune-n viaţa mea
Sunt compania şi alinarea
Ce le primesc de la soţia mea.
Copii noştri s-au căsătorit,
Familii au la rândul lor,
Copii, chiar şi nepoţi au ei acum,
Ce repede crescut-au toţi!
Eu nu m-am răzgândit deloc
În ce priveşte tinereţea.
Îmbătrânirea e sortită nouă,
Cu ea odată vine-nţelepciunea.
Te-ntrebi: „Ce va aduce viitorul?
Ce soartă voi avea?”
Mă conformez şi nu mă plâng.
Întreabă-mă când 88 eu voi avea!
Iar anul trecut, am adăugat aceste versuri:
Şi acum vedeţi, am 88!
Trecut-au anii în neştire.
Am mers, am şchiopătat, am sprijinit bastonul,
Şi în sfârşit în scaun cu rotile stau.
Adeseori adorm un pic,
Dar am putere-n preoţie!
În schimb la tot ce-am pierdut
Primit-am comori mari în dar.
Milioane de kilometri în lume am străbătut
Şi încă un milion în plus.
Iar cu ajutorul sateliţilor acum,
Continui să călătoresc.
Cu certitudine eu pot rosti acum:
Pe Domnul Îl cunosc şi Îl iubesc!
Mărturisesc alături de cei ce s-au dus
În vreme ce cuvântul Său rostesc.
Ştiu că ce-a simţit în Ghetsimani
E prea greu de-nţeles.
Dar totul pentru noi a-nfăptuit.
Un prieten mai bun nimeni n-a avut.
În glorie şi putere, ştiu
Că El din nou va reveni!
Şi la finalul vieţii mele
Din nou eu Îl voi întâlni!
La picioarele-I rănite voi îngenunchea;
Strălucind viu Spiritul Său voi simţi.
Cu glas încet, tremurător voi spune,
„Domnul, Dumnezeul meu, eu ştiu!”1.
Iar eu chiar ştiu!
Ferestrele din spatele casei noastre au vedere spre o grădină de flori şi pădurea care mărgineşte un pârâu. Unul dintre pereţii casei mărgineşte grădina şi este acoperit cu un strat gros de iederă englezească. Timp de mulţi ani, această iederă a adăpostit cuiburi de cinteze. Cuiburile făcute printre ramurile plantei agăţătoare sunt protejate de vulpi, ratoni şi pisici care hoinăresc.
Într-o zi, a fost o mare agitaţie în iederă. Strigătele disperate de suferinţă s-au auzit când 8 sau 10 cinteze din pădurea învecinată au venit să se alăture strigătelor alarmante. Curând, am observat motivul agitaţiei. Un şarpe alunecase în jos pe iederă şi atârna, în faţa ferestrei, suficient de mult încât să îl pot scoate afară. Partea de mijloc a corpului şarpelui avea două umflături − dovadă clară că înghiţise doi pui din cuib. În cei 50 de ani pe care i-am trăit în casa noastră, nu am văzut niciodată ceva asemănător. A fost o experienţă unică în viaţă – cel puţin aşa am crezut.
Câteva zile mai târziu, a avut loc o altă agitaţie, de această dată în tulpinile care acoperă coteţul câinelui nostru. Am auzit aceleaşi strigăte alarmante şi am văzut adunarea cintezelor din vecinătate. Ştiam cine era atacatorul. Un nepot s-a urcat pe coteţ şi a scos un alt şarpe ce continua să o ţină strâns pe pasărea mamă pe care o prinsese în cuib şi pe care o ucise.
Mi-am spus: „Ce se întâmplă? Este Grădina Edenului invadată din nou?”.
Apoi, mi-am adus aminte de avertizările rostite de către profeţi. Nu vom fi întotdeauna protejaţi împotriva influenţei duşmanului, nici măcar în interiorul căminului nostru. Trebuie să ne protejăm puişorii.
Trăim într-o lume foarte periculoasă care pune în primejdie lucrurile cele mai spirituale. Familia, organizaţia de fundamentală în timp şi eternitate, este atacată de forţe văzute şi nevăzute. Duşmanul este pretutindeni. Obiectivul său este să rănească. Dacă poate slăbi şi distruge familia, atunci el a câştigat.
Sfinţii din zilele din urmă înţeleg importanţa transcendentală a familiei şi se străduiesc să trăiască în aşa fel încât duşmanul să nu se poată strecura în căminele lor. Găsim siguranţă şi protecţie pentru noi şi copiii noştri onorând legămintele pe care le-am făcut şi prin simpla supunere cerută celor care Îl urmează pe Hristos.
Isaia a spus: „Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie”2.
Acea pace a fost, de asemenea, promisă în revelaţia în care Domnul a declarat: „Dacă sunteţi pregătiţi, nu vă va fi teamă”3.
Puterea supremă a preoţiei a fost oferită pentru a proteja căminul şi pe cei care locuiesc în el. Tatăl are autoritatea şi responsabilitatea de a-şi învăţa copiii, de a-i binecuvânta şi de a le oferi rânduielile Evangheliei şi orice altă protecţie necesară oferită prin preoţie. El trebuie să dea dovadă de dragoste, de fidelitate şi de respect faţă de mama lor, astfel încât copiii lor să vadă acea dragoste.
Am ajuns să ştiu că credinţa este o putere reală, nu doar o expresie a convingerii. Există puţine lucruri mai puternice decât rugăciunile pline de credinţă ale unei mame neprihănite.
Învăţaţi dumneavoastră şi învăţaţi-i pe membrii familiei dumneavoastră despre darul Duhului Sfânt şi despre ispăşirea lui Isus Hristos. Nu veţi face nicio lucrare veşnică mai importantă decât cea pe care o faceţi în propriul cămin.
Noi ştim că suntem copii de spirit ai unor părinţi cereşti, că suntem aici pe pământ pentru a primi trupuri muritoare şi pentru a fi puşi la încercare. Noi, cei care avem trupuri muritoare, avem putere asupra acelora care nu au.4 Suntem liberi să alegem ce dorim şi să decidem acţiunile noastre, dar nu suntem liberi să alegem consecinţele. Ele rezultă de la sine.
Libertatea de a alege este definită în scripturi ca fiind „libertate morală”, ceea ce înseamnă că putem alege între bine şi rău. Duşmanul caută să ne ispitească să ne folosim greşit libertatea morală de a alege.
Scripturile ne învaţă: „Ca fiecare om să poată acţiona potrivit doctrinei şi a principiilor care privesc viitorul lui, potrivit libertăţii morale de a alege, pe care i-am dat-o, pentru ca fiecare om să poată fi răspunzător pentru propriile păcate în ziua judecăţii”5.
Alma ne-a învăţat: „Domnul nu poate privi păcatul nici cu cea mai mică îngăduinţă”6. Pentru a înţelege acest lucru, noi trebuie să distingem între păcat şi păcătos.
De exemplu, când a fost adusă înaintea Salvatorului o femeie care fusese prinsă în adulter, evident vinovată, El a rezolvat cazul rostind doar câteva cuvinte: „Du-te, şi să nu mai păcătuieşti”7. Aceasta este esenţa slujirii Sale.
Toleranţa este o virtute, dar, asemenea tuturor virtuţilor, atunci când este folosită în exces, se transformă în viciu. Trebuie să avem grijă la „capcana toleranţei” pentru a nu fi înghiţiţi de ea. Toleranţa publică creată prin slăbirea legilor civice pentru a permite faptelor imorale să devină legale nu reduce consecinţele spirituale grave care rezultă din încălcarea legii castităţii dată de Dumnezeu.
Toţi oameni se nasc cu lumina lui Hristos, o influenţă îndrumătoare care permite fiecărei persoane să deosebească binele de rău. Ce facem cu acea lumină şi modul în care răspundem acelor îndemnuri de a trăi în neprihănire este o parte a testului la care suntem supuşi în timpul vieţii muritoare.
„Căci iată, Spiritul lui Hristos este dat fiecărui om pentru ca el să poată deosebi binele de rău; de aceea, eu vă arăt vouă felul de a judeca; căci fiecare lucru care te invită la a face bine şi la a te convinge să crezi în Hristos este trimis de către puterea şi darul lui Hristos; prin urmare, voi veţi putea cunoaşte cu o cunoaştere perfectă că aceasta este de la Dumnezeu”8.
Fiecare dintre noi trebuie să fie pregătit permanent să răspundă inspiraţiei şi îndemnurilor Duhului Sfânt. Domnul are o cale de a revărsa inteligenţă pură în mintea noastră pentru a ne îndemna, a ne îndruma, a ne învăţa şi pentru a ne avertiza. Fiecare fiu şi fiecare fiică a lui Dumnezeu poate să ştie instantaneu lucrurile pe care trebuie să le ştie. Învăţaţi să primiţi şi să acţionaţi conform inspiraţiei şi revelaţiei.
Din tot ceea ce am citit, am predat şi am învăţat, adevărul cel mai preţios şi sacru pe care-l am de oferit este mărturia mea specială despre Isus Hristos. El trăieşte. Eu ştiu că El trăieşte. Eu sunt martorul Său. Şi despre El depun mărturie. El este Salvatorul nostru, Mântuitorul nostru. Sunt sigur despre acest lucru! Despre aceasta depun mărturie, în numele lui Isus Hristos, amin.