Avem un motiv mare să ne bucurăm
Când iubiţi, când vegheaţi şi când le slujiţi altora în moduri simple şi umile, luaţi parte în mod activ la lucrarea de salvare.
Când socrul meu a decedat, membrii familiei noastre s-au adunat pentru a-i saluta pe cei care au venit să-şi exprime condoleanţele. De-a lungul serii respective, în timp ce discutam cu membri ai familiei şi cu prieteni, l-am observat adesea pe Porter, nepotul nostru în vârstă de 10 ani, stând în preajma soacrei mele − „bunicuţa” lui. Uneori stătea în spatele ei, veghind-o. Odată, am remarcat că o ţinea de braţ. L-am văzut mângâind-o pe mâini, îmbrăţişând-o şi fiindu-i alături.
Timp de multe zile după acea experienţă, nu mi-am putut scoate această imagine din minte. Am simţit îndemnul de a-i trimite lui Porter un mesaj în care să-i spun ce am observat. I-am trimis un e-mail în care i-am spus ce văzusem şi ce simţisem. I-am amintit lui Porter de legămintele pe care le-a făcut când a fost botezat citându-i cuvintele lui Alma din Mosia, capitolul 18:
„Şi acum, după cum sunteţi dornici să vă alăturaţi turmei lui Dumnezeu şi să vă numiţi poporul Lui şi sunteţi dornici să purtaţi greutăţile unul altuia, pentru ca ele să fie uşoare;
Da, şi sunteţi dornici să jeliţi împreună cu cei care jelesc; da, şi să-i mângâiaţi pe aceia care au nevoie să fie mângâiaţi şi să fiţi martorii lui Dumnezeu în toate timpurile şi în toate lucrurile şi în toate locurile în care se întâmplă să vă aflaţi, chiar până la moarte… pentru ca să puteţi avea viaţă veşnică…
Dacă aceasta e dorinţa inimilor voastre, ce aveţi împotrivă să fiţi botezaţi în numele Domnului, ca o mărturie în faţa Lui, că aţi intrat într-un legământ cu El, că Îl veţi sluji şi [că] veţi ţine poruncile Lui, pentru ca El să-Şi poată revărsa Spiritul Său mai din plin asupra voastră?”1.
I-am explicat lui Porter că Alma ne-a învăţat că cei care doresc să fie botezaţi trebuie să fie dornici să-I slujească Domnului slujindu-le altora − toată viaţa! I-am spus: „Nu ştiu dacă ţi-ai dat seama, dar modul în care i-ai arătat bunicuţei că o iubeşti şi că îţi pasă de ea, a fost o dovadă că-ţi ţii legămintele. Ne ţinem legămintele, în fiecare zi, când suntem buni, când dăm dovadă de dragoste şi când avem grijă unul de celălalt. Vreau să ştii că sunt mândră de tine, pentru că-ţi ţii legământul! Atât timp cât îţi ţii legământul pe care l-ai făcut când ai fost botezat, vei fi pregătit să fii rânduit la preoţie. Acest legământ suplimentar îţi va oferi şi mai multe ocazii de a-i binecuvânta şi de a le sluji altora şi te va ajuta să te pregăteşti pentru legămintele pe care le vei face în templu. Îţi mulţumesc că eşti un exemplu atât de bun pentru mine! Îţi mulţumesc pentru că îmi arăţi ce înseamnă să-ţi ţii legămintele!”.
Porter mi-a răspuns: „Bunico, îţi mulţumesc pentru mesaj! Când o îmbrăţişam continuu pe bunicuţa, nu ştiam că îmi ţineam legămintele, însă am simţit căldură în inimă şi acesta era un sentiment foarte plăcut. Ştiu că simţeam Duhul Sfânt în inimă”.
Şi eu am simţit căldură în inimă când mi-am dat seama că Porter făcuse legătura între faptul de a-şi ţine legămintele cu promisiunea de a „avea totdeauna Spiritul Său cu [noi]”2 − promisiune posibilă prin primirea darului Duhului Sfânt.
Dragi surori, când m-am întâlnit cu dumneavoastră, peste tot în lume, am observat că multe dintre dumneavoastră sunteţi ca Porter. Staţi calme în calitate de martore ale lui Dumnezeu, jeliţi împreună cu cei care jelesc şi îi mângâiaţi pe cei care au nevoie să fie mângâiaţi fără a vă da seama că vă ţineţi legămintele − legămintele pe care le-aţi făcut în apele botezului şi în templu. Când iubiţi, când vegheaţi şi când le slujiţi altora în moduri simple şi umile, luaţi parte în mod activ la lucrarea de salvare, lucrarea lui Dumnezeu de a „[realiza] nemurirea şi viaţa veşnică a omului”3.
În calitate de „fiice în împărăţia [Domnului]”4, am făcut legăminte sacre. Păşim pe ceea ce Nefi a numit „[calea dreaptă] şi îngustă care duce până la viaţa veşnică”5. Fiecare dintre noi se află în diferite locuri pe această cale. Dar putem conlucra pentru a ne ajuta reciproc să „[înaintăm] cu fermitate în Hristos, având o strălucire perfectă a speranţei şi o iubire de Dumnezeu şi de toţi oamenii”6.
Jeanne slujeşte în calitate de îndrumătoare la Tinerele Fete. În urmă cu mai multe luni, ea a aflat despre o viitoare activitate pentru tinerii din episcopie: drumeţie până pe Vârful Malan. Era entuziasmată, deoarece îşi stabilise ca obiectiv, nu cu mult timp în urmă, să urce până acolo.
Când a ajuns la începutul potecii, buna ei prietenă, Ashley, s-a apropiat de ea. Luând-o pe Jeanne de mână, s-a oferit să urce împreună cu ea, spunând: „Voi merge cu tine”. Ashley, care avea 16 ani la vreme aceea, avea anumite limitări fizice care nu-i permiteau să urce foarte repede. Aşadar, ea şi Jeanne au mers încet, remarcând creaţiile Tatălui Ceresc: stâncile de pe vârful muntelui de deasupra lor şi florile de pretutindeni din jurul lor. Mai târziu, Jeanne a spus: „Nu mi-a luat mult timp să uit de obiectivul meu de a urca pe vârf, căci nu după mult timp, acesta s-a transformat într-un alt fel de aventură − aventura de a observa frumuseţile de pe traseu, dintre care pe multe le-aş fi ratat dacă aş fi urcat doar pentru a-mi îndeplini obiectivul de a fi urcat pe Vârful Malan”.
În timp ce Jeanne şi Ashley continuau să urce, cu mult în spatele grupului, li s-a alăturat şi Emma, o altă tânără fată din episcopie, care se hotărâse să aştepte şi să meargă alături de ele. Emma a adus cu ea şi mai mult entuziasm. Ea le-a învăţat un cântec şi a oferit sprijin şi încurajare suplimentare. Jeanne a povestit: „Ne-am aşezat şi ne-am odihnit, am cântat, am vorbit şi am râs. Am putut să ajung să le cunosc pe Ashley şi pe Emma într-un mod în care nu aş fi putut într-o altă împrejurare. În acea seară, a fost ceva cu mult mai presus decât acel munte. În acea seară ne-am ajutat una pe cealaltă de-a lungul cărării, pas cu pas”.
Când Jeanne, Ashley şi Emma au urcat, au cântat, s-au odihnit şi au râs împreună, probabil că nu s-au gândit: „Hei, în acest moment ne ţinem legămintele”. Însă ele chiar îşi ţineau legămintele. Ele îşi slujeau una alteia dând dovadă de dragoste, compasiune şi angajament. Îşi întăreau reciproc credinţa în timp ce se încurajau şi îşi slujeau una alteia.
Vârstnicul Russell M. Nelson ne-a învăţat: „Când înţelegem că suntem copii ai legământului, ştim cine suntem şi ce vrea Dumnezeu de la noi. Legea Sa este întipărită în inimile noastre”7.
Maria Kuzina este o fiică de legământ a lui Dumnezeu care ştie cine este şi ce aşteaptă Dumnezeu din partea ei. Când m-a întâmpinat cu căldură în casa ei din Omsk, Rusia, credeam că mă aflu acolo pentru a-i sluji, însă, în scurt timp, mi-am dat seama că mă aflam acolo pentru a învăţa de la ea. Fiind o convertită la Biserică, Maria trăieşte conform îndrumării din Luca 22: „După ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi”8. Ea are credinţă în cuvintele profetului nostru în viaţă, preşedintele Thomas S. Monson, care a spus:
„Acum este momentul ca membrii şi misionarii să se unească, să lucreze împreună, să muncească în via Domnului pentru a aduce suflete la El…
Atunci când acţionăm având credinţă, Domnul ne va arăta cum să întărim Biserica Sa în episcopiile şi ramurile în care trăim. El va fi alături de noi şi va deveni un partener activ în munca noastră misionară…
Să vă exercitaţi credinţa… să vă gândiţi, rugându-vă, pe care dintre membrii familiei dumneavoastră, prietenii, vecinii şi cunoştinţele dumneavoastră aţi dori să-i invitaţi la dumneavoastră pentru a-i întâlni pe misionari, pentru ca ei să poată asculta mesajul restaurării”9.
Maria urmează acest sfat veghind asupra surorilor pe care a fost rugată să le viziteze ca învăţătoare vizitatoare şi slujindu-le acestora, făcând, de asemenea, mult mai mult decât ceea ce presupune această responsabilitate. Ea are mulţi prieteni care sunt mai puţin activi sau care nu au auzit, încă, mesajul Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos. În fiecare zi, ea îşi exercită credinţa şi se roagă pentru a şti cine are nevoie de ajutorul ei, iar apoi acţionează conform îndemnurilor pe care le primeşte. Sună la telefon, îşi exprimă dragostea şi le spune prietenilor: „Avem nevoie de voi”. Ea desfăşoară seara în familie, în fiecare săptămână, în apartamentul propriu şi invită vecini, membri şi misionari − şi le dă să mănânce. Ea îi invită să vină la Biserică, îi aşteaptă şi stă lângă ei atunci când sosesc.
Maria înţelege recenta învăţătură a vârstnicului Jeffrey R. Holland, aceea că „invitaţia rezultată din dragostea noastră faţă de alţii şi faţă de Domnul Isus Hristos… nu va fi niciodată percepută ca fiind jignitoare sau ca o critică”10. Ea are o listă cu cei care spun că au fost jigniţi şi continuă să le slujească. Pentru că ei ştiu că ea îi iubeşte, ea le poate spune: „Nu te simţi jignit. Este ridicol!”.
Maria este o ucenică a lui Isus Hristos care-şi ţine legămintele. Deşi nu are în casă un deţinător al preoţiei, în timp ce înaintează pe cale, ea simte zilnic puterea lui Dumnezeu în îndeplinirea legămintelor pe care le-a făcut în templu, îndurând până la sfârşit şi ajutându-i pe alţii să ia parte la lucrarea de salvare.
Când v-am împărtăşit aceste experienţe, v-aţi văzut pe dumneavoastră însevă în lucrarea de salvare? Opriţi-vă pentru o clipă şi gândiţi-vă la o altă fiică a lui Dumnezeu care trebuie încurajată să revină pe calea legământului sau care are nevoie de puţin ajutor pentru a rămâne pe cale. Întrebaţi-L pe Tatăl dumneavoastră Ceresc despre ea. Ea este fiica Lui. El o cunoaşte pe nume. El vă cunoaşte şi pe dumneavoastră şi vă va spune despre nevoile ei. Aveţi răbdare, continuaţi să vă rugaţi pentru ea şi acţionaţi cu credinţă conform îndemnurilor pe care le primiţi. Când acţionaţi conform acestor îndemnuri, Spiritul vă va confirma că sacrificiul dumneavoastră este acceptat de Domnul.
„Sora Eliza R. Snow a depus mărturie cu recunoştinţă despre eforturile surorilor de a se întări una pe cealaltă… Ea le-a spus că, deşi Biserica nu a ţinut o evidenţă a tuturor donaţiilor pe care ele le făcuseră pentru a-i ajuta pe cei nevoiaşi, Domnul ţine o evidenţă perfectă a lucrării lor de salvare:
«Preşedintele Joseph Smith a spus că această societate a fost organizată pentru a salva suflete. Ce facem pentru a le recâştiga pe cele care s-au rătăcit? Ce facem pentru a încălzi inimile celor care se răcesc faţă de Evanghelie? O altă cronică este ţinută despre credinţa dumneavoastră, despre bunătatea dumneavoastră, despre faptele şi vorbele dumneavoastră bune. O altă cronică este ţinută. Nimic nu se pierde».”11
În Cartea lui Mormon, Amon vorbeşte despre motivul mare pe care îl avem să ne bucurăm. El spune: „Şi acum, întreb, ce binecuvântări mari ne-a acordat [Dumnezeu] nouă? Puteţi voi să spuneţi?”.
În entuziasmul său, Amon nu aşteaptă să i se răspundă. El spune: „Iată, răspund eu pentru voi… Aceasta este binecuvântarea care ne-a fost dată nouă, şi anume că noi am fost făcuţi instrumente în mâinile lui Dumnezeu ca să înfăptuim această mare lucrare”12.
Noi suntem fiice de legământ ale Domnului şi avem ocazia de a fi instrumente în mâinile Sale. Pe măsură ce participăm la lucrarea de salvare, în fiecare zi, în moduri simple şi umile − veghind, întărind şi învăţându-ne una pe alta − ne vom putea alătura lui Amon, care a declarat:
„Iată, bucuria îmi este plină, da, inima îmi este încărcată de bucurie şi mă voi bucura de Dumnezeul meu.
Da, ştiu că eu sunt nimic; iar în ceea ce priveşte puterea mea, sunt slab; de aceea, nu mă voi îngâmfa din cauza mea, ci mă voi îngâmfa din cauza Dumnezeului meu, căci în puterea Lui pot eu să fac toate lucrurile”13.
Despre aceasta, depun mărturie în numele lui Isus Hristos, amin.