2013
Păstori adevăraţi
Noiembrie 2013


Păstori adevăraţi

Multe rugăciuni primesc răspuns prin învăţământul de acasă şi acesta ne permite să vedem schimbările care pot avea loc în vieţile oamenilor.

În această seară, în Centrul de conferinţe din oraşul Salt Lake şi în alte locuri îndepărtate sau apropiate, sunt adunaţi cei care deţin preoţia lui Dumnezeu. Aşa cum a spus apostolul Petru, sunteţi cu adevărat „o preoţie împărătească” – da, chiar „o seminţie aleasă”1. Sunt onorat să am privilegiul de a mă adresa dumneavoastră.

Când eram copil, în fiecare vară familia mea călătoarea cu maşina până la Canionul Provo, aflat la 72 km sud şi un pic la est de oraşul Salt Lake, unde stăteam în cabana familiei timp de mai multe săptămâni. Noi, băieţii, eram mereu nerăbdători să mergem să pescuim sau să înotăm în pârâu şi încercam să-l încurajăm pe tata să conducă maşina mai repede. În acea perioadă, automobilul pe care tatăl meu îl conducea era un Oldsmobile din 1928. Când depăşea viteza de 56 km pe oră, mama mea îi spunea: „Mergi mai încet! Mergi mai încet!”. Eu spuneam: „Calcă acceleraţia, tată! Calc-o!”.

Tata conducea cu aproximativ 56 km pe oră tot drumul până la Canionul Provo sau până când ajungeam la o ramificaţie a drumului unde trebuia să ne oprim din cauza unei turme de oi. Priveam cum sute de oi treceau pe lângă noi, aparent fără să aibă un păstor, alături de câţiva câini care lătrau la ele în timp ce ele se deplasau. Undeva în spatele turmei, îl vedeam pe oier stând pe un cal – care nu avea hăţuri, ci un căpăstru. El se cuibărea ocazional pe şa şi moţăia, deoarece calul ştia în ce direcţie să o ia şi câinii care lătrau făceau toată treaba.

Faceţi comparaţie între această scenă şi una la care am fost martor în München, Germania, cu mulţi ani în urmă. Era duminică dimineaţa şi noi mergeam spre o conferinţă a misionarilor. Când m-am uitat pe geamul maşinii preşedintelui de misiune, am văzut un păstor cu un toiag în mână, conducându-şi oile. Ele îl urmau oriunde mergea el. Dacă el mergea la stânga, ele îl urmau la stânga. Dacă el mergea la dreapta, ele îl urmau în acea direcţie. Am făcut această comparaţie între adevăratul păstor care îşi conducea oile şi oierul care călărea relaxat în spatele oilor sale.

Isus a spus: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele”2. El ne oferă exemplul perfect a ceea ce trebuie să fie un păstor adevărat.

Dragi fraţi, ca deţinători ai preoţiei lui Dumnezeu, avem responsabilitatea de a păstori. Înţelepciunea Domnului ne-a oferit îndrumări care ne ajută să putem să fim păstori pentru familiile din Biserică, să le putem sluji, să le putem propovădui şi să le putem depune mărturie. Această activitate se numeşte învăţământ de acasă şi despre ea doresc să vă vorbesc în această seară.

Episcopul fiecărei episcopii a Bisericii supraveghează desemnarea deţinătorilor preoţiei care să viziteze, în fiecare lună, căminele membrilor în calitate de învăţători de acasă. Ei merg în echipe de câte doi. Acolo unde se poate, un tânăr băiat care este preot sau învăţător în cadrul Preoţiei aaronice însoţeşte un adult care deţine Preoţia lui Melhisedec. Când intră în casele celor pentru care sunt responsabili, deţinătorul Preoţiei aaronice trebuie să se implice în predarea care se desfăşoară. O astfel de însărcinare îi va ajuta pe aceşti tineri băieţi să se pregătească pentru misiuni, dar şi pentru o viaţă de slujire în cadrul preoţiei.

Programul învăţământului de acasă este un răspuns la revelaţia modernă, autorizându-i pe cei rânduiţi în oficiul preoţiei „[să propovăduiască, să explice, să îndemne, să boteze… să viziteze] casa fiecărui membru şi [să-i îndemne] să se roage cu glas tare şi în secret şi [să participe] la toate îndatoririle familiei… [să vegheze], întotdeauna, asupra membrilor Bisericii şi [să fie cu ei şi să-i întărească] şi să vadă să nu fie nicio nedreptate în Biserică, nici supărări reciproce, nici minciuni, nici calomnii şi nici bârfă”3.

Preşedintele David O. McKay ne-a atras atenţia: „Învăţământul de acasă este una dintre ocaziile, cele mai importante şi mai pline de răsplată, de a-i hrăni, inspira, sfătui şi îndruma pe copiii Tatălui nostru … Este o slujire divină, o chemare divină. Este datoria noastră ca învăţători de acasă să ducem… Spiritul în fiecare cămin şi în fiecare inimă. Iubirea lucrării şi realizarea ei la capacitate maximă va aduce pace nemărginită, bucurie şi satisfacţie [învăţătorului] [nobil] şi devotat al copiilor lui Dumnezeu”4.

Din Cartea lui Mormon citim că Alma „a uns pe toţi preoţii şi pe toţi învăţătorii lor; şi nimeni nu a fost uns decât dacă era un [bărbat neprihănit].

De aceea, ei au vegheat asupra poporului lor şi l-au hrănit cu lucruri care ţin de dreptate”5.

Când ne îndeplinim responsabilităţile de învăţător de acasă, suntem înţelepţi dacă aflăm şi înţelegem încercările membrilor fiecărei familii, pentru a putea fi eficienţi în predare şi în oferirea ajutorului necesar.

Vizita făcută de învăţătorii de acasă poate avea mai mult succes dacă este stabilită în avans. Pentru a ilustra acest lucru, permiteţi-mi să vă împărtăşesc o experienţă pe care am avut-o în urmă cu mai mulţi ani. La acea vreme, Comitetul Executiv pentru munca misionară era format din Spencer W. Kimball, Gordon B. Hinckley şi Thomas S. Monson. Într-o seară, fratele şi sora Hinckley au pregătit cina în căminul lor pentru membrii comitetului şi pentru soţiile lor. Tocmai terminasem de mâncat, când cineva a bătut la uşă. Preşedintele Hinckley a deschis uşa şi l-a văzut stând în prag pe unul dintre învăţătorii săi de acasă. Învăţătorul de acasă a spus: „Ştiu că nu am stabilit o întâlnire şi nu îl am alături de mine pe colegul meu, dar am simţit că trebuie să vin în seara aceasta. Nu am ştiut că veţi avea oaspeţi”.

Preşedintele Hinckley l-a invitat cu amabilitate pe învăţătorul de acasă să intre, să se aşeze şi să înveţe trei apostoli şi pe soţiile lor în ceea ce priveşte datoria noastră ca membri. Deşi era un pic emoţionat, învăţătorul de acasă şi-a dat toată silinţa. Preşedintele Hinckley i-a mulţumit pentru vizită şi, după aceea, învăţătorul a plecat în grabă.

Voi împărtăşi un alt exemplu al modului incorect de a face învăţământul de acasă. Preşedintele Marion G. Romney, care a fost consilier în Prima Preşedinţie în urmă cu mai mulţi ani, obişnuia să îmi povestească despre învăţătorul său de acasă, care, odată, într-o seară geroasă de iarnă, a venit în vizită la familia Romney. Îşi ţinea pălăria în mână şi a devenit agitat când a fost invitat să se aşeze şi să-şi prezinte mesajul. Rămânând în picioare, el a spus: „Ei bine, vreau să vă spun, frate Romney, că este frig afară şi că am lăsat pornit motorul maşinii mele pentru a nu îngheţa. Am venit pentru a-i putea spune episcopului că mi-am făcut vizitele”6.

Preşedintele Ezra Taft Benson, după ce a relatat experienţa preşedintelui Romney în cadrul unei adunări a deţinătorilor preoţiei, a spus: „Putem face mai mult de atât, stimaţi fraţi − mult mai mult!”7. Sunt de acord.

Învăţământul de acasă reprezintă mai mult decât o vizită făcută mecanic o dată pe lună. Avem responsabilitatea de a-i învăţa, de a-i inspira, de a-i motiva, de a-i reactiva, prin vizitele noastre, pe cei care nu sunt activi, precum şi de a-i duce către eventuala exaltare pe fiii şi pe fiicele lui Dumnezeu.

Pentru a veni în sprijinul eforturilor noastre, vă împărtăşesc următorul sfat înţelept care, cu siguranţă, este valabil pentru învăţătorii de acasă. Vine din partea lui Abraham Lincoln, care a spus: „Dacă vrei să câştigi un om de partea ta, convinge-l, mai întâi, că eşti prietenul lui sincer”8. Preşedintele Ezra Taft Benson a îndemnat: „Mai presus de toate, fii prieten sincer cu persoanele şi familiile cărora le propovăduieşti… Un prieten face mai mult decât să meargă într-o vizită în fiecare lună pentru a-şi face datoria. Un prieten doreşte mai mult să ajute oamenii decât să obţină laude. Unui prieten [îi pasă]. Un prieten [arată că iubeşte]. Un prieten ascultă şi un prieten ajută”9.

Multe rugăciuni primesc răspuns prin învăţământul de acasă şi acesta ne permite să vedem schimbările care pot avea loc în vieţile oamenilor.

Un exemplu care ilustrează acest lucru este Dick Hammer, care a venit în Utah împreună cu trupele civile de conservare în timpul Marii Crize. El a cunoscut şi s-a căsătorit cu o tânără sfântă din zilele din urmă. A deschis restaurantul Dick Café în St. George, Utah, care a devenit un loc de întâlnire cunoscut.

Un prieten de-al meu, Williard Milne, a primit însărcinarea de a fi învăţătorul de acasă al familiei Hammer. Cunoscându-l şi eu pe Dick Hammer, pentru că am tipărit meniuri pentru restaurantul său, îl întrebam pe prietenul meu, fratele Milne, când mergeam în vizită în St. George: „Cum progresează prietenul nostru, Dick Hammer, în Evanghelie?”.

De obicei, răspunsul lui era: „Progresează, dar încet”.

Când Willard Milne şi colegul său vizitau căminul Hammer lună de lună, reuşeau întotdeauna să prezinte un mesaj spiritual şi să-şi depună mărturiile în faţa lui Dick şi membrilor familiei lui.

Anii au trecut şi, într-o zi, Willard m-a sunat să-mi spună vestea cea bună. „Frate Monson”, a spus el, „Dick Hammer este convertit şi va fi botezat. Are aproape 90 de ani şi am fost prieteni întreaga noastră viaţă de adulţi. Sunt foarte fericit că a luat această decizie! Sunt învăţătorul lui de acasă de mulţi ani”. Willard a fost puţin emoţionat când mi-a dat această veste care m-a bucurat.

Fratele Hammer a fost, într-adevăr, botezat şi, un an mai târziu, a intrat în frumosul Templu St. George, unde şi-a primit înzestrarea şi binecuvântările pecetluirii.

L-am întrebat pe Willard: „În tot acest timp îndelungat, te-ai simţit vreodată descurajat în calitate de învăţător al lui de acasă?”.

El mi-a răspuns: „Nu, a meritat efortul. Acum că sunt martor la bucuria membrilor familiei Hammer, am inima plină de recunoştinţă pentru binecuvântările pe care Evanghelia le-a adus în viaţa lor şi pentru privilegiul pe care l-am avut de a ajuta oarecum. Sunt un om fericit!”.

Stimaţi fraţi, va fi privilegiul nostru, de-a lungul anilor, să vizităm şi să propovăduim multor persoane − atât mai puţin active, cât şi pe deplin dedicate. Dacă suntem conştiincioşi în chemările noastre, vom avea multe ocazii de a binecuvânta vieţi. Vizitele noastre la cei care s-au îndepărtat de Biserică pot fi cheia care, în cele din urmă, va deschide uşile întoarcerii lor.

Cu acest gând în minte, să ne întindem braţele spre cei pentru care suntem răspunzători şi să-i aducem la masa Domnului pentru a se ospăta din cuvântul Său, pentru a se bucura de însoţirea Spiritului Său şi pentru a nu mai fi „nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci… cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”10.

Dacă vreunul dintre dumneavoastră neglijează vizitele ca învăţător de acasă, permiteţi-mi să-i spun că nu există un moment mai bun decât acum pentru a se dedica din nou îndeplinirii îndatoririlor sale privind învăţământul de acasă. Hotărâţi acum să faceţi toate eforturile necesare pentru a vă întinde braţele către cei pentru care sunteţi responsabili. Vor fi momente în care veţi fi nevoit, de asemenea, să-l încurajaţi mai mult pe colegul dumneavoastră învăţător de acasă pentru a-l ajuta să-şi facă timp să vă însoţească, dar, dacă insistaţi, veţi reuşi.

Stimaţi fraţi, învăţământul de acasă este un proces continuu. Lucrarea nu se va sfârşi niciodată, până când Domnul şi Învăţătorul nu va spune: „Destul!”. Sunt vieţi de înseninat. Sunt oameni de încurajat. Sunt suflete de salvat. Avem privilegiul sacru de a însenina, încuraja şi salva acele suflete preţioase care ne-au fost date în grijă. Trebuie să facem aceasta cu credinţă şi cu inima plină de bucurie.

Închei referindu-mă la un exemplu anume pentru a ilustra felul de învăţători de acasă care trebuie să fim. Există un singur Învăţător a cărui viaţă a fost mai măreaţă decât oricare alta. El a propovăduit despre viaţă şi moarte, despre datorie şi destin. A trăit nu pentru a I se sluji, ci pentru a sluji, nu pentru a primi, ci pentru a dărui, nu pentru a-Şi salva viaţa, ci pentru a o da pentru alţii. El a prezentat o dragoste mai frumoasă decât pofta trupească, o sărăcie mai bogată decât orice comoară. Despre acest Învăţător s-a spus că propovăduia ca unul care avea putere, nu cum propovăduiau cărturarii11. Poruncile lui nu erau cioplite în piatră, ci în inimile oamenilor.

Vorbesc despre Învăţătorul Suprem, care este Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Salvatorul şi Mântuitorul întregii omeniri. Relatarea biblică spunea despre El că „umbla din loc în loc, făcea bine”12. Avându-L drept ghid şi exemplu perfect, trebuie să devenim demni să primim ajutorul Său divin în învăţământul de acasă pe care-l facem. Vieţi vor fi binecuvântate. Inimi vor fi alinate. Suflete vor fi salvate. Vom deveni adevăraţi păstori. Pentru ca aceasta să fie aşa, mă rog în numele acelui mare Păstor, Isus Hristos, amin.