Să nu ai alţi dumnezei

Vârstnicul Dallin H. Oaks

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Slujim priorităţilor sau dumnezeilor în loc să slujim Dumnezeului pe care pretindem că Îl preaslăvim?

Cele zece porunci sunt fundamentale pentru religia creştină şi cea iudaică. Date de Dumnezeu copiilor lui Israel prin profetul Moise, primele două dintre aceste porunci ne ghidează preaslăvirea şi priorităţile. În prima, Domnul a poruncit: „Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine” (Exodul 20:3). Secole mai târziu, când Isus a fost întrebat: „Care este cea mai mare poruncă din Lege?”, El a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” (Matei 22:36–37).

Cea de-a doua dintre cele zece porunci aprofundează îndemnul de a nu avea alţi dumnezei şi ne arată care trebuie să fie prioritatea supremă în vieţile noastre de copii ai lui Dumnezeu. „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor cari sunt sus în ceruri sau jos pe pământ” (Exodul 20:4). Porunca adaugă apoi: „Să nu te închini înaintea lor, şi să nu le slujeşti” (Exodul 20:5). Pe lângă faptul că porunca interzice idoli de natură materială, aceasta afirmă care trebuie să fie prioritatea fundamentală permanentă. Iehova explică: „Căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos… şi Mă îndur… de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele” (Exodul 20:5–6). Cuvântul gelos are un înţeles revelator. Cuvântul din limba ebraică înseamnă „a avea sentimente delicate şi profunde (Exodul 20:5, vezi nota de subsol b din ediţia Bibliei SZU în limba engleză). Aşadar, Îl ofensăm pe Dumnezeu când slujim altor dumnezei – când punem alte priorităţi pe primul loc.¹

I.

Care sunt alte priorităţi pe care le aleg oamenii în loc să Îl aleagă pe Dumnezeu – chiar oamenii religioşi – în zilele noastre? Gândiţi-vă la următoarele posibilităţi, toate obişnuite în lumea noastră.

Tradiţiile culturale şi de familie
Imparţialitatea politică
Aspiraţiile profesionale
Posesiunile materiale
Modalităţile de relaxare
Puterea, proeminenţa şi prestigiul

Dacă niciunul dintre aceste exemple nu pare să se aplice vreunuia dintre noi, probabil putem oferi altele care se aplică. Principiul este mai important decât exemplele individuale. Întrebarea nu este dacă avem alte priorităţi. Întrebarea adresată de cea de-a doua poruncă este: „Care este cea mai mare prioritate?”. Slujim priorităţilor sau dumnezeilor în loc să slujim Dumnezeului pe care pretindem că Îl preaslăvim? Am uitat să-L urmăm pe Salvatorul care ne-a învăţat că, dacă Îl iubim, vom ţine poruncile Sale (vezi Ioan 14:15)? Dacă da, priorităţile noaste au fost inversate din pricina apatiei spirituale şi a poftelor nedisciplinate, atât de obişnuite în zilele noastre.

II.

Pentru sfinţii din zilele din urmă, poruncile lui Dumnezeu se bazează pe şi sunt inseparabile de planul lui Dumnezeu pentru copiii Săi – marele plan al salvării. Acest plan, numit uneori „marele plan al fericirii” (Alma 42:8), explică originea şi destinul nostru de copii ai lui Dumnezeu – de unde am venit, pentru ce suntem aici şi încotro ne îndreptăm. Explică scopul creaţiei şi condiţiile vieţii muritoare, inclusiv poruncile lui Dumnezeu, nevoia de a avea un Salvator şi rolul vital al familiilor muritoare şi eterne. Dacă noi, ca sfinţi din zilele din urmă, cărora ni s-a oferit această cunoaştere, nu ne stabilim priorităţile în acord cu acest plan, ne aflăm în pericolul de a le sluji altor dumnezei.

Cunoaşterea planului pe care îl are Dumnezeu pentru copiii Săi le oferă sfinţilor din zilele din urmă o perspectivă unică asupra căsătoriei şi familiei. Suntem cunoscuţi ca fiind o Biserică ce pune pe primul plan familia. Teologia noastră începe cu Părinţi cereşti şi aspiraţia noastră cea mai măreaţă este să obţinem plenitudinea exaltării eterne. Ştim că aceasta este posibilă doar într-o relaţie de familie. Ştim că unirea prin căsătorie dintre un bărbat şi o femeie este necesară pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu. Numai acest fel de căsătorie va îndeplini cerinţele necesare naşterii în viaţa muritoare şi pregătirii membrilor familiei pentru viaţa veşnică. Considerăm căsătoria, naşterea şi creşterea copiilor ca fiind o parte a planului lui Dumnezeu şi o datorie sacră a celor cărora li se oferă ocazia de a face aceste lucruri. Credem că cele mai preţioase comori pe pământ şi în cer sunt copiii şi urmaşii noştri.

III.

Datorită lucrurilor pe care le înţelegem despre posibilul rol etern al familiei, ne întristează să vedem numărul din ce în ce mai mic de naşteri şi căsătorii în multe ţări occidentale, ale căror culturi istorice sunt creştină şi iudaică. Surse oficiale raportează următoarele:

În prezent, Statele Unite înregistrează cea mai scăzută rată a natalităţii din istoria lor² iar, în multe ţări din Uniunea Europeană şi în alte ţări dezvoltate, rata natalităţii se află sub nivelul necesar pentru a menţine mărimea actuală a populaţiilor lor^.3 Acest lucru pune în pericol supravieţuirea culturilor şi chiar a naţiunilor.
În America, procentajul tinerilor adulţi căsătoriţi, cu vârste cuprinse între 18 şi 29 de ani, a scăzut de la 59% în 1960 la 20% înainte de sfârşitul anului 2010.⁴ Vârsta medie pentru prima căsătorie a crescut acum la cel mai mare nivel din istorie: 26 pentru femei şi aproape 29 pentru bărbaţi.⁵
În multe ţări şi culturi, (1) familia tradiţională formată dintr-o mamă şi un tată căsătoriţi şi copii devine mai degrabă o excepţie, decât o regulă, (2) formarea unei cariere în locul unei familii şi a aducerii copiilor pe lume este alegerea din ce în ce mai frecventă a multor tinere femei, iar (3) rolul necesar şi recunoscut al taţilor este în scădere.

În mijlocul acestor tendinţe care ne preocupă, suntem conştienţi că planul lui Dumnezeu este pentru toţi copiii Săi şi că Dumnezeu îi iubeşte pe toţi copiii Săi de pretutindeni.⁶ Primul capitol al Cărţii lui Mormon declară că „puterea şi bunătatea şi îndurarea [lui Dumnezeu] sunt peste toţi locuitorii pământului” (1 Nefi 1:14). Un alt capitol declară că „El a oferit [salvarea Sa] fără plată tuturor oamenilor” şi că „toţi oamenii sunt privilegiaţi, unul la fel ca altul şi nimeni nu este oprit” (2 Nefi 26:27–28). În consecinţă, scripturile ne învaţă că suntem responsabili să fim plini de compasiune şi caritabili faţă de toţi oamenii (vezi 1 Tesaloniceni 3:12; 1 Ioan 3:17; D&L 121:45).

IV.

Respectăm, de asemenea, crezurile tuturor oamenilor religioşi, chiar pe ale celor din ce în ce mai mulţi care nu cred în Dumnezeu. Ştim că, prin puterea de a alege dată de Dumnezeu, mulţi au crezuri diferite de crezurile noastre, dar sperăm că ceilalţi vor fi la fel de respectuoşi faţă de crezurile noastre religioase şi vor înţelege că aceste crezuri ne impun să facem unele alegeri şi să avem o conduită diferite de ale lor. De exemplu, noi credem că Dumnezeu a stabilit ca parte fundamentală a planului Său de salvare un standard veşnic, acela că relaţiile sexuale trebuie să aibă loc doar între un bărbat şi o femeie căsătoriţi.

Puterea de a crea viaţa muritoare este cea mai sublimă putere pe care a oferit-o Dumnezeu copiilor Săi. Utilizarea ei a fost autorizată prin cea dintâi poruncă pe care a dat-o Dumnezeu lui Adam şi Evei (vezi Genesa 1:28), dar alte porunci au fost date pentru a interzice utilizarea ei nepotrivită (vezi Exodul 20:14; 1 Tesaloniceni 4:3). Accentul pe care îl punem pe legea castităţii se explică prin modul în care înţelegem scopul puterilor noastre de procreare în îndeplinirea planului lui Dumnezeu. În afara legăturilor de căsătorie dintre un bărbat şi o femeie, toate utilizările puterilor noastre de procreare sunt, într-o măsură sau alta, imorale şi contrare planului de exaltare pe care Dumnezeu îl are pentru copiii Săi.

Importanţa pe care o acordăm legii castităţii explică respectarea de către noi a tiparului căsătoriei, care a început cu Adam şi Eva şi a continuat de-a lungul timpului ca tipar al lui Dumnezeu pentru relaţia de procreare dintre fiii şi fiicele Sale şi pentru creşterea copiilor Săi. Din fericire, multe persoane care aparţin altor confesiuni sau organizaţii sunt de acord cu noi în ceea ce priveşte natura şi importanţa căsătoriei, unele bazându-se pe doctrine religioase, iar altele pe ceea ce consideră ele că este cel mai potrivit pentru societate.

Cunoaşterea noastră despre planul lui Dumnezeu pentru copiii Săi⁷ explică de ce ne frământă faptul că din ce în ce mai mulţi copii se nasc în afara căsătoriei – în prezent, 41% dintre toate naşterile din Statele Unite⁸ – şi că numărul cuplurilor care locuiesc împreună fără să fie căsătorite a crescut considerabil în ultima jumătate de secol. Acum cincizeci de ani, doar un număr foarte mic de cupluri trăiau în concubinaj înainte de prima căsătorie. Acum, concubinajul precede 60% din căsătorii.⁹ Iar acest fapt este din ce în ce mai mult acceptat, mai ales în rândul tinerilor. Datele recentelor sondaje arată că aproximativ 50% dintre tineri au afirmat că naşterea copiilor în afara căsătoriei este un „stil de viaţă demn de urmat”¹⁰.

V.

Sunt multe presiuni politice şi sociale care cer schimbări legale pentru a stabili comportamente contrare decretelor date de Dumnezeu cu privire la moralitatea sexuală, la natura eternă şi scopul căsătoriei şi aducerii pe lume a copiilor. Aceste presiuni au făcut deja ca, în multe state şi ţări, căsătoria persoanelor de acelaşi sex să fie permisă. Alte presiuni sunt menite să modifice noţiunea de gen sau să omogenizeze acele deosebiri dintre bărbat şi femeie care sunt esenţiale pentru a îndeplini marele plan al fericirii întocmit de Dumnezeu.

Înţelegerea pe care o avem despre planul lui Dumnezeu şi doctrina Sa ne oferă o perspectivă eternă care nu permite să tolerăm asemenea comportamente sau să găsim justificare în legile care le permit. Şi, spre deosebire de alte organizaţii care îşi pot schimba regulile şi chiar doctrinele, regulile noastre sunt determinate de adevăruri pe care Dumnezeu le-a declarat imposibil de schimbat.

Cel de-al doisprezecelea articol de credinţă afirmă credinţa noastră că trebuie să fim supuşi autorităţilor civile şi „să ne supunem, să onorăm şi să susţinem legea”. Dar legile oamenilor nu pot face un lucru moral dintr-un lucru pe care Dumnezeu l-a declarat imoral. Respectarea priorităţii noastre supreme – de a iubi şi a sluji pe Dumnezeu – ne cere să ne bizuim pe legea Sa când este vorba de standardul comportamentului nostru. Spre exemplu, rămânem sub porunca divină de a nu comite adulter sau de a nu preacurvi, chiar dacă aceste acte nu mai sunt considerate infracţiuni de legile statelor sau ţărilor în care trăim. În mod semănător, legile care legalizează aşa-numita „căsătorie între persoane de acelaşi sex” nu schimbă legile lui Dumnezeu cu privire la căsătorie sau poruncile Sale şi standardele noastre cu privire la ea. Rămânem sub legământul de a-L iubi pe Dumnezeu şi a ţine poruncile Sale şi de a nu ne închina sau sluji altor dumnezei sau priorităţi – chiar cele care devin populare în perioada şi locul în care ne aflăm.

În hotărârea noastră, putem fi înţeleşi greşit şi ni se pot aduce acuzaţii de bigotism, putem fi discriminaţi sau trebuie să facem faţă încălcării libertăţii de a ne exercita credinţa. Dacă este aşa, cred că trebuie să ne amintim prima noastră prioritate – de a-I sluji lui Dumnezeu – şi, asemenea înaintaşilor noştri pionieri, să facem faţă încercărilor personale cu acelaşi curaj de care ei au dat dovadă.

O învăţătură a preşedintelui Thomas S. Monson se aplică acestei împrejurări. Cu 27 de ani în urmă la o astfel de conferinţă, el a declarat cu îndrăzneală: „Fie ca noi să avem curajul să sfidăm consensul, curajul să apărăm principiile corecte. Curajul, nu compromisul, aduce zâmbetul aprobator al lui Dumnezeu. Curajul devine o virtute activă şi atractivă atunci când este considerat nu doar o dorinţă de a muri cu demnitate, ci o hotărâre de a trăi cu decenţă. Un laş cu principii morale este persoana căreia îi este frică să facă ceea ce crede că este drept, deoarece alţii îl vor dezaproba sau îl vor lua în derâdere. Amintiţi-vă că toţi oamenii au temerile lor, dar cei care-şi înfruntă temerile cu demnitate au, de asemenea, curaj”¹¹.

Mă rog ca noi să nu permitem provocărilor temporale din viaţa muritoare să ne facă să uităm marile porunci şi priorităţile care ne-au fost date de Creatorul nostru şi Salvatorul nostru. Nu trebuie să ne fixăm inimile atât de mult asupra lucrurilor lumii şi să aspirăm la onorurile oamenilor (vezi D&L 121:35), încât să pierdem din vedere destinul nostru etern. Noi, cei care cunoaştem planul lui Dumnezeu pentru copiii Săi – noi, cei care am făcut legăminte pentru a ajuta la îndeplinirea acestui plan – avem o responsabilitate clară. Nu trebuie să uităm niciodată dorinţa noastră cea mai importantă, aceea de a dobândi viaţa veşnică.¹² Nu trebuie să pierdem din vedere niciodată principala noastră prioritate – de a nu avea alţi dumnezei şi de a nu pune alte priorităţi înaintea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului Său, Salvatorul nostru, Isus Hristos.

Mă rog ca Dumnezeu să ne ajute să înţelegem această prioritate şi să fim înţeleşi de alţii în timp ce căutăm să o respectăm în mod înţelept şi plin de dragoste, în numele lui Isus Hristos, amin.