Să ne apropiem de Dumnezeu
Salvatorul nostru doreşte ca noi să Îl iubim atât de mult încât să dorim să ne punem voinţa în acord cu a Sa.
Nepotul nostru, în vârstă de şase ani, care îmi spune „bunicuţule”, a trebuit să ia ceva din maşină. Tatăl său l-a privit din casă şi, fără ca Oli să ştie, a descuiat maşina cu telecomanda chiar atunci când Oli s-a apropiat de ea şi, apoi, a încuiat-o după ce el a terminat. Oli a fugit înapoi în casă având un zâmbet mare pe faţă!
Întreaga familie l-a întrebat: „Cum ai reuşit să descui maşina şi apoi să o încui la loc?”. El a zâmbit.
Fiica noastră, mama lui, a spus: „Poate ai făcut la fel ca bunicuţul – poate, asemenea lui, ai puteri magice!”.
Când s-a întâmplat din nou după câteva minute, răspunsul lui la întrebările cu privire la noua sa abilitate a fost: „Este uimitor! Cred că pot face aceasta deoarece bunicuţul mă iubeşte şi este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi are grijă de mine!”.
Am fost binecuvântat să aflu despre miracole care au avut loc în vieţile sfinţilor credincioşi din Africa, Papua Noua Guinee, Australia, Noua Zeelandă şi insulele din Pacific. Sunt de acord cu Oli – cred că aceasta se datorează faptului că aceşti oameni credincioşi Îi iubesc pe Tatăl Ceresc şi pe Salvator aşa cum Oli mă iubeşte pe mine. Ei Îl iubesc pe Dumnezeu ca pe un prieten apropiat şi El are grijă de ei.
Membrii Bisericii au dreptul de a primi, şi mulţi primesc, o mărturie spirituală şi fac legăminte sacre pentru a-L urma pe Domnul. Totuşi, în ciuda acestui lucru, unii se apropie de El şi alţii nu. În care categorie sunteţi dumneavoastră?
Dumnezeu trebuie să fie centrul universului nostru – punctul nostru central. Este? Sau este, câteodată, departe de gândurile şi intenţiile inimilor noastre? (vezi Mosia 5:13). Observaţi că nu doar gândurile inimilor noastre sunt importante, ci şi „intenţiile”. În ce fel este reflectată integritatea intenţiilor noastre prin intermediul comportamentului şi al acţiunilor noastre?
Când fiul nostru, Ben, avea 16 ani, a vorbit la o conferinţă de ţăruş şi a pus întrebarea: „Cum v-aţi simţi dacă cineva v-ar promite ceva în fiecare săptămână şi nu şi-ar ţine niciodată promisiunea?”. El a continuat, zicând: „Luăm în serios promisiunea pe care o facem atunci când ne împărtăşim şi facem legământ cu Domnul de a ţine poruncile Sale şi de a ne aminti întotdeauna de El?”.
Domnul ne oferă căi prin care ne ajută să ne amintim de El şi de puterea Sa de ajutorare. O cale este reprezentată de încercări, de care noi toţi avem parte (vezi Alma 32:6). Când mă uit în urmă la încercările de care am avut parte, este clar că ele m-au ajutat să cresc, să înţeleg şi să empatizez. Ele m-au apropiat de Tatăl meu Ceresc şi de Fiul Său şi acele experienţe şi felul în care m-au purificat au devenit parte din mine.
Îndrumarea şi instrucţiunile Domnului sunt esenţiale. El l-a ajutat pe fratele credincios al lui Iared rezolvând una dintre încercările sale când i-a spus cum să aibă aer în corăbiile care fuseseră construite cu credinţă (vezi Eter 2:20). Dar, în mod intenţionat, Domnul, pe lângă faptul că nu a rezolvat problema cu privire la lumină, a făcut clar faptul că El, Domnul, va permite ca ei să aibă parte de dificultăţile asociate cu rezolvarea acestei probleme. El este Cel care va trimite vânturile, ploile şi inundaţiile (vezi Eter 2:23–24).
De ce ar face aceasta? Şi de ce ne avertizează să plecăm din faţa pericolului când ar putea, pur şi simplu, să oprească pericolul de la a se întâmpla? Preşedintele Wilford Woodruff a povestit despre momentul în care a fost avertizat că trebuia să mute căruţa în care dormeau el, soţia şi pruncul lor şi apoi a descoperit că, la scurt timp după aceea, o furtună a doborât un copac mare care a căzut exact acolo unde fusese căruţa lor înainte (vezi Teachings of Presidents of the Church: Wilford Woodruff [2004], p. 47).
În ambele situaţii, vremea ar fi putut fi schimbată pentru a elimina pericolele. Dar acesta este scopul – în loc să rezolve El Însuşi problema, Domnul doreşte ca noi să ne dezvoltăm credinţa care ne va ajuta să ne bazăm pe El în rezolvarea problemelor noastre şi să avem încredere în El. Atunci, noi vom putea simţi dragostea Sa în mod constant, mai puternic, mai clar şi mai personal. Noi devenim unul cu El şi putem deveni asemenea Lui. Scopul Său este ca noi să devenim asemenea Lui. De fapt, aceasta este slava Sa şi lucrarea Sa (vezi Moise 1:39).
Un tânăr băiat încerca să niveleze pământul din spatele casei sale pentru a se putea juca cu maşinuţele sale. În calea sa era un bolovan care nu îl lăsa să-şi facă treaba. Băiatul a împins şi a tras cu toată puterea, dar, oricât de mult a încercat, bolovanul nici măcar nu s-a clintit.
Tatăl său l-a privit pentru un moment şi, apoi, s-a apropiat de el şi a spus: „Trebuie să-ţi foloseşti toată puterea pentru a muta un bolovan atât de mare”.
Băiatul a răspuns: „Mi-am folosit toată puterea!”.
Tatăl său l-a corectat, spunând: „Ba nu. Încă nu ai primit ajutor din partea mea!”
Apoi, ei s-au aplecat împreună şi au mutat, cu uşurinţă, bolovanul.
Tatăl prietenului meu, Vaiba Rome, primul preşedinte de ţăruş din Papua Noua Guinee, de asemenea, a învăţat că putea cere ajutor Tatălui Ceresc când avea nevoie. El şi consătenii săi supravieţuiau din recoltele pe care le culegeau. Într-o zi, el a dat foc la partea sa de mirişte din sat pentru a o pregăti pentru însămânţare. Totuşi, în zilele dinainte, vremea fusese foarte călduroasă şi vegetaţia era foarte uscată. Astfel, focul a devenit asemenea celui provocat de preşedintele Thomas S. Monson despre care a vorbit la ultima conferinţă generală (vezi Thomas S. Monson, „Supunerea aduce binecuvântări”, Liahona, mai 2013, p. 89–90). Focul a început să se răspândească către tufişuri şi fiul său l-a descris ca fiind „un monstru mare de foc”. S-a temut pentru consătenii săi şi că ei şi-ar putea pierde recoltele. Dacă acestea ar fi fost distruse, el putea fi pedepsit de către săteni. După ce a eşuat în a stinge focul, şi-a amintit de Domnul.
Îl citez acum pe fiul său, prietenul meu: „A îngenuncheat pe deal lângă tufişuri şi a început să se roage Tatălui Ceresc pentru a opri focul. Dintr-o dată a apărut un nor mare, negru deasupra locului în care se ruga şi a început să plouă foarte tare – doar acolo unde focul ardea. Când s-a uitat în jur, cerul era senin cu excepţia locului în care ardea focul. Nu i-a venit să creadă că Domnul a răspuns rugăciunii unui om simplu ca el şi, din nou, a îngenuncheat şi a plâns ca un copil. A spus că a fost cel mai plăcut sentiment” (vezi Alma 36:3).
Salvatorul nostru doreşte ca noi să Îl iubim atât de mult încât să dorim să ne punem voinţa în acord cu a Sa. Atunci vom putea simţi dragostea Sa şi vom putea cunoaşte gloria Sa. Apoi, El ne poate binecuvânta în modul în care doreşte. Aceasta i s-a întâmplat lui Nefi, fiul lui Helaman, care a ajuns la stagiul în care Domnul a avut încredere totală în El şi, datorită acestui lucru, l-a putut binecuvânta cu tot ceea ce a cerut (vezi Helaman 10:4–5).
În cartea de ficţiune Viaţa lui Pi, de Yann Martel, eroul îşi exprimă sentimentele cu privire la Hristos: „Nu mi L-am putut scoate din minte. Încă nu pot. Timp de trei zile m-am gândit la El. Cu cât Hristos era mai mult în gândurile mele, cu atât îmi era mai greu să Îl uit. Şi cu cât am învăţat mai multe despre El, cu atât am dorit mai puţin să Îl părăsesc” ([2001], p. 57).
Acestea sunt exact sentimentele mele cu privire la Salvator. El este întotdeauna aproape, în special în locuri sacre şi în momente de nevoie; şi, câteodată, când mă aştept cel mai puţin, simt că El parcă mă bate pe umăr pentru a-mi spune că mă iubeşte. Pot da dovadă de dragoste, în felul meu imperfect, oferindu-I inima mea (vezi D&L 64:22, 34).
Acum câteva luni am stat alături de vârstnicul Jeffrey R. Holland în timp ce repartiza misionarilor zona în care urmau să slujească. Când am plecat m-a aşteptat şi, în timp ce mergeam, m-a cuprins după umeri cu braţul său. I-am amintit despre un alt moment în Australia când a făcut acest lucru. El a spus: „Fac aceasta deoarece te iubesc!”. Şi am ştiut că era adevărat.
Cred că, dacă am avea privilegiul de a merge alături de Salvator, am putea simţi braţul Său cuprinzându-ne după umeri. Asemenea ucenicilor care s-au îndreptat spre Emaus, inimile noastre „[ar arde] în noi” (Luca 24:32). Acesta este mesajul Său: „Veniţi de vedeţi” (Ioan 1:39). Este o chemare personală care ne invită să mergem alături de El având braţul Său după umerii noştri.
Fie ca noi să ne simţim încrezători asemenea lui Enos, aşa cum este descris în ultimul verset din cartea sa scurtă, dar profundă: „Mă bucur în ziua când trupul meu muritor se va înveşmânta cu nemurire şi va sta în faţa Lui; atunci voi vedea faţa Lui cu plăcere, iar El va spune către mine: Vino la Mine, tu cel binecuvântat, căci este un loc pregătit pentru tine în lăcaşurile Tatălui Meu” (Enos 1:27).
Datorită faptului că am avut multe experienţe şi datorită puterii cu care Spiritul mi-a mărturisit, depun, cu certitudine, mărturie că Dumnezeu trăieşte. Simt dragostea Sa. Este cel mai plăcut sentiment. Fie ca noi să facem ceea ce este necesar pentru a ne pune voinţa în acord cu a Sa şi pentru a-L iubi cu adevărat. În numele lui Isus Hristos, amin.