Să grăbim tactica Domnului!
Fiecare dintre noi trebuie să-şi stabilească şi să pună în practică propria-i tactică pentru a sluji cu entuziasm alături de misionarii cu timp deplin.
În urmă cu mai mulţi ani, a trebuit să vorbesc cu soţia unuia dintre episcopii din ţăruşul nostru, aşadar am sunat la telefon. Mi-a răspuns fiul lor cel mic. Am spus: „Bună! Mama ta este acasă?”.
El a răspuns: „Da, este. Ţi-o voi da la telefon. Cine o caută?”.
I-am răspuns: „Spune-i că o caută preşedintele Nielsen”.
A urmat o pauză scurtă şi, apoi, am auzit un glas foarte entuziasmat spunând: „Mami, te caută preşedintele Hinckley la telefon!”.
Nu-mi pot imagina ce i-a trecut ei prin minte… Cred că nu i-a trebuit niciodată atât de mult timp pentru a ajunge la telefon. Prin minte, mi-a trecut următorul gând: „S-o fac?”. Nu am făcut-o, însă am râs împreună pe această temă. Acum, când mă gândesc la aceasta, cred că ea a fost foarte dezamăgită pentru că eu am fost cel cu care a vorbit…
Ce aţi face dacă profetul Domnului chiar v-ar apela? Ei bine, el a făcut-o! Preşedintele Thomas S. Monson, aşa cum a făcut şi în această dimineaţă, ne-a apelat pe fiecare în parte şi ne-a invitat să luăm parte la o lucrare foarte importantă. Dânsul a spus: „Acum este momentul ca membrii şi misionarii să se unească, să lucreze împreună, să muncească în via Domnului pentru a aduce suflete la El” („Credinţă în lucrarea de salvare”, [transmisiune a adunării de instruire a conducătorilor din întreaga lume, iunie 2013]; lds.org/broadcasts).
Îi dăm noi ascultare?
În toată lumea, ţăruşii, districtele şi misiunile au parte de un nou nivel de energie, în timp ce declaraţia pe care Salvatorul i-a făcut-o lui Joseph Smith, în anul 1832, se împlineşte: „Iată, voi grăbi lucrarea Mea, la timpul ei” (D&L 88:73).
Dragi fraţi şi surori, acel timp este acum! Simt aceasta, cum de altfel sunt sigur că şi dumneavoastră o simţiţi.
Doresc să-mi pun în practică entuziasmul şi credinţa în Isus Hristos. Când am jucat fotbal american, am gândit tactic. Dacă echipa noastră era pregătită cu schemele potrivite, nu exista nicio îndoială că aveam să câştigăm meciul. Recent, am vorbit cu LaVell Edwards, legendarul antrenor al echipei BYU, despre tacticile noastre, iar dânsul a spus: „Nu-mi păsa ce schemă alegeai atât timp cât noi marcam!”. Fiind unul dintre coordonatorii de joc, am crezut că era ceva mult mai complex, dar poate că tocmai simpla sa filozofie este motivul pentru care un stadion îi poartă numele.
Având în vedere că suntem cu toţii în echipa Domnului, are fiecare dintre noi propria-i tactică pentru a câştiga? Suntem pregătiţi de joc? Dacă noi, membrii, ne iubim cu adevărat familiile, prietenii şi asociaţii, nu ne dorim să le împărtăşim mărturia noastră despre Evanghelia restaurată?
În cadrul Seminarului pentru noii preşedinţi de misiune, care a avut loc în luna iunie, un număr record de 173 de preşedinţi noi, alături de soţiile dânşilor, au primit ultimele instrucţiuni înainte de a-şi începe slujirea. Toţi cei 15 membri ai Primei Preşedinţii şi ai Cvorumului celor Doisprezece Apostoli s-au adresat acestui grup special.
Vârstnicul L. Tom Perry a oferit remarcile de încheiere: „Aceasta este cea mai remarcabilă perioadă din istoria Bisericii. Este la fel de importantă ca marile evenimente care au avut loc în trecut, la fel ca Prima Viziune, la fel ca darul reprezentat de Cartea lui Mormon, la fel ca restaurarea Evangheliei, la fel ca toate celelalte lucruri care ne-au clădit acea temelie pentru a ne duce şi a propovădui în împărăţia Tatălui nostru din Cer” („Concluding Remarks” [cuvântare adresată în cadrul Seminarului pentru noii preşedinţi de misiune, 26 iunie 2013], p. 1, Biblioteca de Istorie a Bisericii, oraşul Salt Lake).
Noi trebuie să ne implicăm mai mult ca niciodată pentru a fi în armonie cu entuziasmul conducătorilor noştri şi cu angajamentul misionarilor noştri cu timp deplin. Fără noi, această lucrare nu va avansa aşa cum doreşte Domnul! Preşedintele Henry B. Eyring a spus: „Indiferent de vârsta, competenţa, chemarea în Biserică sau de locul unde trăim, suntem chemaţi să conlucrăm în unitate pentru a-L ajuta în lucrarea Sa de a aduna suflete” („Noi suntem uniţi”, Liahona, mai 2013, p. 62).
Îmi permiteţi să vă împărtăşesc o tactică pe care m-am simţit îndemnat s-o implementez după ce m-am rugat, după ce am citit capitolul 13 din Predicaţi Evanghelia Mea şi după ce am cugetat la experienţe trecute? Vă invit să luaţi în considerare aceste trei aspecte când vă gândiţi la propria tactică.
Primul, trebuie să vă rugaţi concret, în fiecare zi, pentru a aduce pe cineva mai aproape de Salvator şi de Evanghelia Sa. Puteţi să faceţi aceasta privindu-i pe toţi oamenii ca fiind fii şi fiice ai lui Dumnezeu care se ajută unul pe altul de-a lungul călătoriei lor spre casă. Gândiţi-vă la noii prieteni pe care vi-i veţi face.
Al doilea, rugaţi-vă pentru misionarii care slujesc în zona dumneavoastră şi pentru simpatizanţii lor, pe nume, în fiecare zi. Singurul mod în care puteţi face aceasta este să-i salutaţi, să vă uitaţi la ecusoanele lor, să le spuneţi pe nume şi să-i întrebaţi cui îi propovăduiesc. Vârstnicul Russell M. Nelson a scris în mod înţelept: „Până nu cunoşti numele şi chipul unui om, Domnul nu te poate ajuta să-i cunoşti inima”.
Am fost prezent la botezul unei surori minunate care şi-a împărtăşit mărturia. Mi-o voi aminti mereu spunând: „Niciodată nu au fost atât de mulţi oameni care să se roage pentru mine şi niciodată nu am simţit atât de multă dragoste! Ştiu că această lucrare este adevărată!”.
Al treilea, invitaţi un prieten la o activitate care se desfăşoară în casa dumneavoastră sau în afara ei. Oriunde mergeţi sau orice faceţi, gândiţi-vă cui i-ar prinde bine acea activitate şi, apoi, daţi ascultare Spiritului în timp ce vă îndrumă.
Salvatorul m-a învăţat o lecţie discretă în ceea ce priveşte propria-mi învăţare a Evangheliei care, cred eu, are o minunată legătură cu „grăbirea”. Când sunt implicat sentimental în ceva, acest lucru se vede în notiţele mele care, adesea, se încheie cu semnul exclamării, ceea ce prin definiţie indică un „sentiment puternic [sau o] subliniere a unei importanţe majore” (Merriam-Webster’s Collegiate Dictionary, a 11-a ediţie, [2003], „Semnul exclamării”).
Am devenit curios pe măsură ce scripturi despre „adunare”, care se încheie cu acest semn de punctuaţie, începuseră să-mi sară în ochi, ca în cazul dorinţei sincere a lui Alma: „O, cum aş dori să fiu un înger şi să pot avea împlinită dorinţa inimii mele, ca să pot să merg şi să vorbesc cu trâmbiţa lui Dumnezeu, cu un glas care să cutremure pământul şi să strig pocăinţă către fiecare popor!” (Alma 29:1).
Am găsit 65 de pasaje scripturale care indică acest tip de trăire misionară puternică, inclusiv următoarele versete:
„Ce mare este bucuria Sa pentru sufletul care se pocăieşte!
Şi dacă va fi ca voi să lucraţi toate zilele propovăduind pocăinţa către acest popor şi veţi aduce chiar numai un suflet la Mine, ce mare va fi bucuria voastră cu el în împărăţia Tatălui Meu!
Şi acum, dacă bucuria voastră va fi mare cu un singur suflet pe care l-aţi adus la Mine, în împărăţia Tatălui Meu, ce mare va fi bucuria voastră, dacă veţi aduce mai multe suflete la Mine!” (D&L 18:13, 15–16).
Înţelegerea acestor versete speciale a jucat un rol important în prima mea însărcinare în calitate de autoritate a zonei-Cei Şaptezeci. Eram puţin neliniştit pentru că însoţeam un apostol, pe vârstnicul Quentin L. Cook, la o conferinţă de ţăruş. Când am intrat în biroul preşedintelui de ţăruş pentru prima adunare din acel sfârşit de săptămână, am remarcat o pereche de pantofi uzaţi, suflată în bronz, aşezată pe un raft din spatele biroului său, care era însoţită de un verset care se termina cu un semn de exclamare. Când l-am citit, am simţit că Domnul ştia ce studiam, că îmi răspunsese la rugăciuni şi că El ştiuse exact de ce aveam nevoie pentru a-mi linişti inima agitată.
L-am rugat pe preşedintele de ţăruş să-mi spună povestea acelei perechi de pantofi.
El a spus:
„Aceştia sunt pantofii unui tânăr convertit care, deşi avea o familie a cărei situaţie financiară nu era deloc bună, a decis să slujească în misiune în mod onorabil şi a făcut-o în Guatemala. Când şi-a terminat misiunea, l-am întâlnit pentru a-l elibera în mod onorabil şi am văzut că pantofii săi erau uzaţi în totalitate. Acest tânăr îi oferise Domnului tot ce avusese, fără prea mult sau fără niciun sprijin material din partea familiei.
El a remarcat că priveam ţintă la pantofii lui şi m-a întrebat: «Stimate preşedinte, este ceva în neregulă?».
I-am răspuns: «Nu, stimate vârstnic, este totul în regulă! Îmi poţi da mie aceşti pantofi?»”.
Preşedintele de ţăruş a continuat: „Respectul şi dragostea mea faţă de acest fost misionar erau copleşitoare! Am dorit să imortalizez experienţa respectivă, aşa că am suflat în bronz aceşti pantofi. Când intru în acest birou, îi văd şi îmi amintesc de efortul pe care cu toţii trebuie să-l depunem, indiferent de împrejurările în care ne aflăm. Versetul respectiv era din Isaia: «Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte pacea, picioarele celui ce aduce veşti bune, care vesteşte mântuirea! Picioarele celui ce zice Sionului: ʻDumnezeul tău împărăţeşte!’» (Isaia 52:7)”.
Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, este posibil ca soţia bunului episcop să se fi întrebat de ce o fi sunat-o profetul. Depun mărturie că ea şi noi nu mai trebuie să ne întrebăm deloc − SEMNUL EXCLAMĂRII!
Eu ştiu că fiecare dintre noi trebuie să-şi stabilească şi să pună în practică propria-i tactică pentru a sluji cu entuziasm alături de misionarii cu timp deplin − SEMNUL EXCLAMĂRII!
Mărturia mea o susţine pe cea a profetului Joseph Smith: „Şi acum, după numeroasele mărturii care au fost date despre El, aceasta este mărturia, ultima dintre toate, pe care o dăm despre El: Că El trăieşte!” (D&L 76:22). În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.