„Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”
Tatăl nostru Ceresc… ştie… că învăţăm, progresăm şi devenim mai puternici pe măsură ce înfruntăm şi supravieţuim încercărilor de care trebuie să avem parte.
În această seară, în jurnalul meu, voi scrie: „Aceasta a fost una dintre cele mai pline de inspiraţie sesiuni ale tuturor conferinţelor generale la care eu am participat. Totul a fost deosebit şi foarte spiritual”.
Dragi fraţi şi surori, în urmă cu şase luni, când ne-am adunat pentru conferinţa noastră generală, iubita mea soţie, Frances, era în spital, ca urmare a unei căzături grave pe care o suferise cu numai câteva zile înainte. În luna mai, după săptămâni de încercări curajoase de a-şi birui rănile, ea a trecut în eternitate. Pierderea ei este incomensurabilă. Ea şi cu mine ne-am căsătorit în Templul Salt Lake, la data de 7 octombrie 1948. Mâine ar fi fost cea de-a 65-a aniversare a căsătoriei noastre. Ea a fost dragostea vieţii mele, confidenta mea de încredere şi cea mai apropiată prietenă. Nu pot exprima în cuvinte cât de dor îmi este de ea.
La această conferinţă se împlinesc 50 de ani de când am fost chemat să slujesc în cadrul Cvorumului celor Doisprezece Apostoli de către preşedintele David O. McKay. De-a lungul tuturor acestor ani, întotdeauna am simţit sprijinul total şi necondiţionat al iubitei mele partenere. Nenumărate sunt sacrificiile pe care ea le-a făcut pentru ca eu să-mi pot îndeplini chemarea. Niciodată nu am auzit-o plângându-se când, adesea, a trebuit să petrec zile şi, uneori, săptămâni departe de ea şi de copiii noştri. Ea a fost, într-adevăr, un înger.
Doresc, alături de membrii familiei mele, să vă mulţumim pentru dragostea dumneavoastră uriaşă pe care am simţit-o revărsându-se asupra noastră odată cu decesul lui Frances. Sute de ilustrate şi scrisori, prin care ni se exprimau condoleanţe şi admiraţie faţă de ea, ne-au fost trimise din întreaga lume. Am primit zeci de aranjamente florale superbe. Suntem recunoscători pentru numeroasele donaţii făcute în numele ei în Fondul general pentru misionari al Bisericii. În numele acelora dintre noi pe care ea ne-a lăsat în urmă, vă exprim recunoştinţă profundă pentru bunătatea şi dragostea dumneavoastră.
Pentru mine, sursa cea mai mare de alinare în acest moment de separare o reprezintă mărturia mea despre Evanghelia lui Isus Hristos şi cunoaşterea pe care o am că iubita mea Frances continuă să trăiască. Ştiu că separarea noastră este temporară. Noi am fost pecetluiţi în casa lui Dumnezeu de către cineva care are autoritatea de a lega pe pământ şi în cer. Ştiu că, într-o zi, vom fi din nou împreună şi nimic nu ne va mai separa vreodată. Aceasta este cunoaşterea care îmi dă putere.
Dragi fraţi şi surori, nu este greşit să credem că nicio persoană nu a trăit vreodată fără să aibă parte de suferinţă şi de întristare şi că nu a existat vreodată o perioadă în istoria omenirii care să nu fie plină de tulburare şi suferinţă.
Când în viaţă avem parte de momente dificile, există ispita de a ne întreba: „De ce mie?”. Uneori, ni se pare că nu există nicio luminiţă la capătul tunelului, niciun răsărit care să năruie întunericul nopţii. Ne simţim înconjuraţi de dezamăgirea viselor distruse şi de disperarea speranţelor pierdute. Ne unim glasurile cu cel din vremurile biblice: „Nu este niciun leac alinător în Galaad?”1. Ne simţim abandonaţi, îndureraţi, singuri. Suntem înclinaţi să privim neşansele personale prin prisma distorsionată a pesimismului. Devenim nerăbdători să găsim o soluţie pentru problemele noastre, uitând că, adesea, virtutea cerească de a avea răbdare este necesară.
Dificultăţile de care avem parte reprezintă adevăratul test al abilităţii noastre de a îndura. Rămâne o întrebare fundamentală căreia trebuie să-i răspundă fiecare dintre noi: „Să renunţ sau să merg până la capăt?”. Unii renunţă neputând să se ridice deasupra încercărilor de care au parte. A merge până la capăt înseamnă a îndura chiar până la sfârşitul vieţii.
Când cugetăm la evenimentele de care putem avea cu toţii parte, am putea spune ceea ce a spus Iov din vechime: „Omul se naşte ca să sufere”2. Iov a fost un om „fără prihană şi curat la suflet” care „se temea de Dumnezeu şi se abătea de la rău”3. Pios în comportament, prosper în avere, Iov a trebuit să aibă parte de un test care ar fi putut distruge pe oricine. Rămas fără avere, batjocorit de prietenii săi, îndurerat de suferinţa sa, distrus de pierderea membrilor familiei sale, el a fost îndemnat să „[blesteme] pe Dumnezeu şi [să moară]”4. El s-a împotrivit acestei ispite şi a declarat din adâncurile sufletului său nobil:
„Martorul meu este în cer, apărătorul meu este în locurile înalte”5.
„Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu.”6
Iov a rămas credincios. Vom face noi la fel când ne vom înfrunta încercările?
Oricând avem tendinţa de a ne simţi copleşiţi de încercările vieţii, să ne aducem aminte că alţii au mers pe aceeaşi cărare, au îndurat şi, apoi, au răzbit.
Istoria Bisericii în această dispensaţie a plenitudinii timpurilor abundă în experienţele acelora care au luptat şi au rămas totuşi neclintiţi şi bucuroşi. Motivul? Ei au făcut din Evanghelia lui Isus Hristos centrul vieţii lor. Această atitudine este ceea ce ne va ajuta să îndurăm orice s-ar întâmpla în viaţa noastră. Tot vom avea parte de încercări grele în viaţă, însă le vom putea face faţă, le vom înfrunta cu hotărâre şi vom fi victorioşi.
De pe patul de suferinţă, de pe perna udă de lacrimi, suntem înălţaţi către cer de către acea asigurare divină şi promisiune preţioasă: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”7. O astfel de alinare este inestimabilă.
Călătorind în lung şi în lat în întreaga lume pentru a îndeplini responsabilităţile chemării mele, am ajuns să cunosc multe lucruri − inclusiv faptul că tristeţea şi suferinţa sunt universale. Nu pot să încep să contabilizez toate durerile emoţionale şi tristeţile pe care le-am văzut când am discutat cu cei care au parte de necazuri, de boli, de divorţ, cu cei care se chinuiesc cu un copil neascultător sau cu cei care suferă consecinţele păcatului. Lista ar putea continua, căci nenumărate sunt problemele de care putem avea parte. Este greu să aleg doar un exemplu, însă de fiecare dată când mă gândesc la încercări, gândurile mi se îndreaptă către fratele Brems, unul dintre învăţătorii din copilărie de la Şcoala de duminica. El a fost un membru credincios al Bisericii, un om cu o inimă de aur. El şi soţia lui, Sadie, aveau opt copii, mulţi dintre ei fiind de aceeaşi vârstă cu cei din familia noastră.
După ce Frances şi cu mine ne-am căsătorit şi ne-am mutat din acea episcopie, i-am văzut pe fratele şi sora Brems şi pe membrii familiei lor la nunţi şi la înmormântări, precum şi la reuniuni ale episcopiei.
În anul 1968, fratele Brems şi-a pierdut soţia, pe Sadie. Doi dintre cei opt copii au murit, de asemenea, de-a lungul timpului.
Într-o zi, în urmă cu aproximativ 13 ani, nepoata cea mai mare a fratelui Brems mi-a telefonat. Mi-a explicat că bunicul ei împlinise 105 ani. Mi-a spus: „El locuieşte într-un mic azil de bătrâni, însă se întâlneşte cu întreaga sa familie, în fiecare duminică, timp în care ne prezintă o lecţie din Evanghelie”. Ea a continuat: „Duminica trecută, bunicul ne-a anunţat: «Dragii mei, voi muri săptămâna viitoare. Îl sunaţi, vă rog, pe Tommy Monson? El va şti ce să facă»”.
L-am vizitat pe fratele Brems în seara următoare. Nu-l văzusem de ceva timp. Nu-i puteam vorbi, căci îşi pierduse auzul. Nu-i puteam scrie un mesaj pe care să-l citească, pentru că îşi pierduse vederea. Mi se spusese că membrii familiei comunicau cu el luându-i degetul de la mâna dreaptă şi scriind cu el pe palma mâinii sale stângi numele persoanei care-l vizita. Toate mesajele trebuiau transmise în acest mod. Am urmat procedura luându-i degetul şi scriind „T-O-M-M-Y M-O-N-S-O-N”, numele după care m-a cunoscut întotdeauna. Fratele Brems s-a bucurat şi, luându-mi mâinile, şi le-a aşezat pe cap. Mi-am dat seama că dorea să primească o binecuvântare a preoţiei. Şoferul care m-a dus la azilul de bătrâni mi s-a alăturat şi ne-am aşezat mâinile pe capul fratelui Brems dându-i binecuvântarea dorită. După aceea, lacrimi au curs din ochii lui lipsiţi de vedere. El ne-a strâns mâinile în semn de recunoştinţă. Deşi nu a auzit binecuvântarea pe care noi i-am dat-o, Spiritul a fost puternic, iar eu cred că el a fost inspirat să ştie că noi îi oferisem binecuvântarea de care a avut nevoie. Acel bărbat bun nu mai putea să vadă. Nu mai putea să audă. El stătea zi şi noapte într-o cămăruţă dintr-un azil de bătrâni. Cu toate acestea, zâmbetul de pe chipul său şi cuvintele pe care le-a rostit mi-au mers la inimă. Îţi mulţumesc”, a spus el. „Tatăl Ceresc a fost atât de bun cu mine.”
Într-o săptămână, exact cum a prezis, fratele Brems a murit. Niciodată nu s-a concentrat asupra lipsurilor sale; din contră, el a fost mereu recunoscător pentru multele sale binecuvântări.
Tatăl nostru Ceresc, care ne oferă atât de multe de care ar trebui să ne bucurăm, ştie, de asemenea, că învăţăm, progresăm şi devenim mai puternici pe măsură ce înfruntăm şi supravieţuim încercărilor de care trebuie să avem parte. Ştim că sunt momente când avem parte de tristeţi profunde, când plângem şi când este posibil să fim testaţi până la limită. Cu toate acestea, astfel de dificultăţi ne ajută să ne schimbăm în bine, să ne reclădim viaţa în felul în care ne învaţă Tatăl nostru Ceresc şi să devenim diferiţi de ceea ce am fost − mai buni decât am fost, mai înţelegători decât am fost, mai empatici decât am fost, având mărturii mai puternice decât am avut înainte.
Acesta trebuie să fie scopul nostru − să perseverăm şi să îndurăm, da, precum şi să devenim mai puri spiritual pe măsură ce ne croim calea prin fericire şi tristeţe. Dacă nu am avea încercări de depăşit şi probleme de rezolvat, am rămâne, în mare parte, la fel, progresând puţin sau chiar deloc către obiectivul nostru de a dobândi viaţă eternă. Poetul a exprimat această idee în următoarele versuri:
Cheresteaua bună nu se obţine cu uşurinţă,
Vântul puternic o întăreşte-n esenţă.
Cu cât cerul este mai departe, cu atât mai lungă este,
Cu cât furtuna este mai puternică, cu atât mai rezistentă creşte.
Prin căldură şi frig, prin ploaie şi ninsoare,
În pomi şi în oameni, ce-i bun răsare.8
Numai Învăţătorul cunoaşte profunzimea încercărilor, durerilor şi suferinţelor noastre. Doar El ne oferă pace eternă în vremuri de adversitate. Numai El ne atinge sufletele torturate cu ale Sale cuvinte alinătoare:
„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.
Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.
Căci jugul Meu este bun, şi sarcina mea este uşoară”9.
Indiferent că este vorba de cea mai bună dintre vremi sau cea mai năpăstuită dintre vremi, El este cu noi. El a promis că acest lucru nu se va schimba niciodată.
Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, fie ca noi să ne luăm un angajament înaintea Tatălui nostru Ceresc care să nu se schimbe odată cu trecerea timpului sau în funcţie de încercările vieţii. Nu trebuie să avem încercări dificile pentru a ne aduce aminte de El şi nu trebuie să fim forţaţi să ne umilim înainte de a-I oferi credinţa şi încrederea noastră.
Fie ca noi să ne străduim mereu să fim aproape de Tatăl nostru Ceresc. Pentru a face astfel, trebuie să ne rugăm Lui şi să-L ascultăm în fiecare zi. Avem într-adevăr nevoie de El mereu, atât în momentele bune, cât şi în cele mai puţin bune. Fie ca promisiunea Lui să fie mereu deviza noastră: „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”10.
Cu toată tăria sufletului meu, depun mărturie că Dumnezeu trăieşte şi ne iubeşte, că Singurul Său Fiu Născut a trăit şi a murit pentru noi şi că Evanghelia lui Isus Hristos este acea lumină pătrunzătoare care străluceşte în întunericul vieţii noastre. Fie ca aşa să fie mereu, mă rog în numele sacru al lui Isus Hristos, amin.