Să găsim ajutor
Autoarea articolului locuieşte în Utah, S.U.A.
Era trecut de miezul nopţii, dar Tate ştia că sosise timpul să vorbească.
„Te rog acum, Tată Ceresc, să mă îndrumi şi să mă păzeşti în fiece zi (Heav’nly Father, now I pray, guide and guard me ev’ry day)” (Children’s Songbook, p. 19).
Tate stătea întins pe pat în întuneric, încercând să-şi înece lacrimile. Se rugase pentru ajutor, dar se pare că exista un nor mare şi negru între el şi Spirit.
„Ce mă fac dacă nu voi uita niciodată emisiunea aceea groaznică de la televizor?”, îşi făcea griji.
Cu câteva zile în urmă, îşi terminase temele devreme şi butona telecomanda. Dar nu se aştepta să vadă aşa ceva pe ecran. Tate a fost atât de şocat, încât a uitat să închidă televizorul pe cât de repede ar fi trebuit.
A fost un accident. Nu se aşteptase să vadă o asemenea scenă, dar acum nu-i ieşea din minte. Uneori îi revenea în minte în timpul orelor de la şcoală, în timpul cinei – chiar şi în timpul adunărilor Bisericii. În acele momente, era bucuros că mama şi tata nu puteau să-i citească gândurile. Părinţii lui Tate l-au învăţat să nu se uite la imagini cu oameni dezbrăcaţi. El ştia că ei se aşteptau, de asemenea, ca el să nu se uite la emisiuni TV, filme şi jocuri video care conţineau violenţă.
„Acum ştiu de ce”, a murmurat Tate.
Tate a ieşit de sub plapumă şi s-a aşezat din nou în genunchi. Ce putea face?
„Tată Ceresc”, a şoptit Tate. „Te rog să mă ajuţi să nu mă mai gândesc la ceea ce am văzut.” Şi-a şters lacrimile din ochi şi a ascultat. Inima lui bătea cu putere. A crezut că a simţit Duhul Sfânt oferindu-i inspiraţie, dar nu era răspunsul pe care şi-l dorea.
Trebuia să le spună părinţilor.
„De ce?”, s-a întrebat Tate. S-ar simţi ca un bebeluş să meargă în camera părinţilor săi în mijlocul nopţii. Şi să le spună? S-a simţit stânjenit şi starea de rău a revenit.
Apoi, în mintea lui a venit un gând limpede: Tatăl Ceresc dorea ca el să fie fericit. Tatăl Ceresc dorea ca el să simtă Spiritul din nou, să se gândească la lucruri pozitive şi să fie cinstit cu membrii familiei sale. În mod special, El dorea ca, peste câteva luni, când urma să împlinească 12 ani, Tate să devină un deţinător demn al Preoţiei aaronice. Tate şi-a dat seama că, dacă ar continua să se gândească la ceea ce văzuse şi ar păstra acele lucruri secrete, ar rămâne nefericit.
Tate ştia că avea nevoie de ajutor – iar Duhul Sfânt tocmai îi spusese unde să-l găsească.
Tate s-a uitat la numerele strălucitoare ale ceasului de lângă patul său. Era aproape ora 1 dimineaţa. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre holul întunecat al camerei părinţilor lui. Înghiţind în sec, a bătut la uşa lor.
„Mamă? Tată?”
„Tate, tu eşti?”, s-a auzit vocea somnoroasă a mamei.
„S-a întâmplat ceva?”, a întrebat tata.
„Da”, a spus Tate. „Putem vorbi? Şi pot primi, poate, o binecuvântare?”
Tata a aprins lampa de lângă pat şi l-a chemat pe Tate înăuntru. Pentru prima oară de multe zile, Tate a simţit căldură, speranţă şi lumină.
Ilustraţie de Mark Robinson