Slujind în Biserică
Făceam destul?
Autoarea articolului locuieşte în Utah, S.U.A.
O lecţie despre oaia pierdută m-a ajutat să înţeleg cum să-mi îndeplinesc cel mai bine chemarea.
Fotomontaj de Mike Boyland/iStock/Thinkstock şi Oleksiy Fedorov/Hemera/Thinkstock
La vârsta de 23 ani, am fost chemată în calitate de preşedintă a Societăţii de Alinare în episcopia de studenţi căsătoriţi din care făceam parte. Îmi amintesc sentimentul de nepotrivire pe care l-am simţit, amestecat cu dorinţa de a face tot ce-mi stătea în putinţă. Eram nerăbdătoare şi entuziasmată să slujesc, dar mă îndoiam de capacitatea mea de a fi o conducătoare bună.
După câteva luni în calitate de preşedintă a Societăţii de Alinare, am simţit că nu făceam destul. Voiam să pot avea o legătură cu surorile şi să le cunosc nevoile individuale, dar simţeam că nu reuşeam să fac acest lucru.
Am vorbit cu episcopul meu şi i-am exprimat îngrijorările mele. I-am explicat că nu puteam ajunge la toate surorile la care doream să ajung. I-am spus ce mult îmi doream să fiu de cinci ori eu pentru a face treaba aşa cum credeam că trebuia făcută. Am încercat să nu las problemele să se vadă şi să-mi păstrez simţul umorului, dar, din pricina descurajării, ochii mi s-au umplut repede de lacrimi. El a zâmbit şi mi-a dat unul dintre cele mai bune sfaturi pentru conducători pe care l-am primit vreodată.
M-a întrebat: „Cunoşti povestea păstorului care, atunci când a pierdut o oaie din turma sa, le-a lăsat «pe celelalte nouăzeci şi nouă» ca să o găsească?” (vezi Luca 15:4–7). Am dat din cap că da.
„Pilda aceea pare să fie foarte înţeleaptă”, a continuat el. „Păstorul a ştiut că cele nouăzeci şi nouă aveau să fie bine dacă le lăsa pentru a merge să o caute pe oaia pierdută.”
Apoi, episcopul meu mi-a dat următorul sfat:
„Vezi tu, cele nouăzeci şi nouă se descurcă foarte bine având grijă una de cealaltă cât timp eşti plecată. Ele se vor sprijini una pe alta şi vor rămâne împreună, unite. Îţi recomand să te concentrezi pe cele care par pierdute. Celelalte vor fi bine.”
Am simţit o mărturie puternică despre faptul că lucrul pe care mi-l spusese era adevărat şi că nu trebuia să-mi fac griji pentru toată turma deodată. Scopul meu era să le găsesc pe cele pierdute şi să le invit înapoi în turmă. În felul acesta, scopurile Tatălui Ceresc puteau fi îndeplinite şi eu puteam fi un instrument în mâinile Sale.
În timp ce ascultam sfatul episcopului, am înţeles mai bine modul în care Domnul dorea să slujesc în împărăţia Sa. De asemenea, m-am simţit împlinită din punct de vedere spiritual, ceea ce m-a întărit în chemarea mea, deoarece slujeam aşa cum ne-a instruit Salvatorul. Prin puterea Duhului Sfânt, episcopul meu îmi dăruise un mare dar, înţelegerea profundă.
Depun mărturie că, pe măsură ce ne rugăm şi căutăm inspiraţie de la conducătorii preoţiei, aceştia vor fi inspiraţi să ne arate cum să conducem cu neprihănire.