Un caracter asemănător celui al lui Hristos

Vârstnicul David A. Bednar

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Dintr-o cuvântare rostită în cadrul unui Simpozion de religie desfășurat la Universitatea Brigham Young-Idaho în data de 25 ianuarie 2003.

Isus, cel care a suferit cel mai mult, are cea mai mare compasiune pentru noi toți, cei care suferim cu mult mai puțin.

Vârstnicul Neal A. Maxwell (1926–2004) ne-a învățat un principiu care m-a impresionat profund și mare parte a studiului, meditării și cugetării mele s-a concentrat asupra acestuia. Dânsul a spus: „Nu s-ar fi putut înfăptui ispășirea fără caracterul lui Hristos!”¹. De când am auzit această afirmație directă și pătrunzătoare, am încercat să aflu mai multe și să înțeleg mai bine cuvântul „caracter”. De asemenea, am cugetat asupra legăturii dintre caracterul lui Hristos și ispășirea Sa – și ceea ce implică acea legătură pentru fiecare dintre noi ca ucenici.

Caracterul Domnului Isus Hristos

Probabil că cel mai bun indicator al caracterului este capacitatea de a recunoaște și a reacționa în mod corespunzător față de alți oameni care au parte de aceeași încercare sau adversitate care ne apasă cu putere chiar acum. Adevăratul nostru caracter este revelat, de exemplu, de puterea de a discerne suferința altor oameni atunci când și noi suferim; de abilitatea de a detecta foamea altora când și nouă ne este foame; și de puterea de a ajuta și a avea compasiune față de agonia spirituală a altora când ne confruntăm cu propriile probleme spirituale. Astfel, ne arătăm adevăratul caracter preocupându-ne de bunăstarea altora și ajutându-i pe alții atunci când răspunsul nostru natural și instinctiv este de a ne concentra asupra propriilor probleme și dificultăți. Dacă o asemenea trăsătură este, cu adevărat, cel mai important criteriu în ceea ce privește caracterul moral, atunci Salvatorul lumii este exemplul perfect al unui asemenea caracter consecvent și caritabil.

Exemple privind caracterul lui Hristos

În camera de sus, în seara Cinei celei de taină, chiar seara în care El urma să aibă parte de cea mai mare suferință care a avut loc vreodată în toate lumile create de El, Hristos a vorbit despre Mângâietor și pace:

„V-am spus aceste lucruri cât mai sunt cu voi.

Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăța toate lucrurile, și vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.

Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14:25–27).

Recunoașterea faptului că El Însuși urma să simtă foarte puternic și personal absența alinării și păcii și, într-un moment în care poate că inima Sa era tulburată și speriată, Învățătorul i-a ajutat pe alții și le-a oferit celorlalți aceleași binecuvântări care L-ar fi putut întări pe El.

În măreața Sa rugăciune de mijlocire, rostită tocmai înainte ca Isus să treacă alături de ucenicii Săi pârâul Cedron spre Grădina Ghetsimani, Învățătorul S-a rugat pentru ucenicii Săi și pentru toți „cei ce vor crede în [El] prin cuvântul lor.

Ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine…

Pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, și că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine…

Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău, și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu, să fie în ei, și Eu să fiu în ei” (Ioan 17:20, 21, 23, 26).

Mă surprind, în mod repetat, adresându-mi următoarele întrebări în timp ce cuget asupra acestui lucru și asupra altor evenimente care au avut loc la atât de scurt timp înainte de suferința Sa și trădarea Sa din grădină: Cum putea să Se roage pentru bunăstarea și unitatea celorlalți chiar înaintea propriei agonii? Ce L-a ajutat să ceară alinare și pace pentru cei ale căror nevoi erau cu mult mai neînsemnate decât ale Lui? În timp ce natura decăzută a lumii pe care a creat-o Îl împovăra, cum S-a putut concentra în întregime și exclusiv asupra stării și grijilor altora? Cum a putut să-i ajute Învățătorul pe alții când o ființă inferioară s-ar fi concentrat asupra propriilor probleme? O declarație rostită de vârstnicul Maxwell ne oferă răspunsul la fiecare dintre aceste întrebări importante:

„Inevitabil, caracterul lui Isus a asigurat ispășirea Sa remarcabilă. Fără caracterul sublim al lui Isus nu ar fi putut să existe o ispășire sublimă! Caracterul Său este de așa natură, încât El «[a răbdat] ispite de toate felurile» (Alma 7:11), «dar nu le-a luat în seamă» (D&L 20:22)”.²

Isus, cel care a suferit cel mai mult, are cea mai mare compasiune pentru noi toți, cei care suferim cu mult mai puțin. Într-adevăr, profunzimea suferinței și compasiunii este strâns legată de profunzimea dragostei simțite de cel care slujește.

Să căutăm activ să dobândim caritate

În viața muritoare, putem căuta să fim binecuvântați cu elementele esențiale ale unui caracter asemănător celui al lui Hristos și să le dezvoltăm. Într-adevăr, este posibil pentru noi ca muritori să ne străduim să trăim în mod neprihănit pentru a primi darurile spirituale asociate cu acea capacitate de a-i ajuta pe alții și de a reacționa în mod corespunzător față de alți oameni care au parte de aceeași încercare sau adversitate care ne apasă cu putere chiar acum. Nu putem dobândi o asemenea capacitate prin voință pură sau hotărâre personală. Mai degrabă, depindem și avem nevoie de „meritele și mila și harul lui Mesia cel Sfânt” (2 Nefi 2:8). Dar, „rând după rând, precept după precept” (2 Nefi 28:30) și „în decursul timpului” (Moise 7:21), suntem capabili să-i ajutăm pe alții când tendința noastră naturală este să ne concentrăm asupra propriilor probleme.

Permiteți-mi să sugerez că dumneavoastră și cu mine trebuie să ne rugăm, să tânjim, să ne străduim și să muncim pentru a cultiva un caracter asemănător celui al lui Hristos dacă sperăm să primim darul spiritual al carității – dragostea pură a lui Hristos. Caritatea nu este o trăsătură sau o caracteristică pe care o dobândim în mod exclusiv prin propria persistență și hotărâre intenționate. Într-adevăr trebuie să ne onorăm legămintele și să trăim în mod demn și să facem tot ce putem pentru a fi demni de acest dar; însă, în cele din urmă, darul carității va pune stăpânire pe noi – nu noi îl vom stăpâni (vezi Moroni 7:47). Domnul hotărăște dacă și când primim toate darurile spirituale, dar trebuie să facem tot ce ne stă în putință să dorim, să tânjim, să invităm și să fim demni de astfel de daruri. Pe măsură ce acționăm în mod congruent caracterului asemănător celui al lui Hristos, atunci, poate că arătăm cerului, în cel mai puternic mod, dorința noastră pentru darul spiritual divin al carității. Și, în mod clar, suntem binecuvântați cu acest dar minunat în timp ce îi ajutăm pe alții din ce în ce mai mult când bărbatul firesc sau femeia firească din noi s-ar concentra în mod obișnuit asupra propriilor probleme.

Isus este Hristosul, Singurul Fiu Născut al Tatălui Etern. Știu că El trăiește. Și depun mărturie că, datorită caracterului Său, este posibil ca noi să avem parte de nemurire și viață eternă. Fie ca noi să-i ajutăm pe alții când tendința noastră firească ar fi să ne concentrăm asupra propriilor probleme și dificultăți.