Prieteni care mi-au împărtășit lumina lor
Autoarea articolului locuiește în Baja California, Mexic.
Îmi era teamă și mă simțeam singură. Apoi, m-am mutat într-o altă țară și m-am dus la biserică pentru prima dată după o lungă perioadă de timp.
Locuiam împreună cu mama mea într-un mic oraș din Mexic unde toți se cunosc. Știam să deosebesc binele de rău, dar eram confuză și eram singura tânără fată activă din tot orașul.
Am vrut să mă simt inclusă, așa că am făcut un lucru care avea sens atunci: să am un iubit. Aceasta a fost doar una dintre primele greșeli pe care am început să le fac. Am început să cedez presiunii prietenilor mei și să cred că eram destul de mare încât să gândesc pentru mine însămi, ceea ce însemna să devin o tânără fată inactivă care trăia în întuneric.
Am trăit în întuneric timp de un an, cu fiecare zi care trecea afundându-mă din ce în ce mai mult în întuneric. Hotărârile mele greșite au dus la certuri cu familia mea și mi-am dat seama că nu mai puteam locui împreună cu ei. Dar numai când un prieten apropiat, sfânt din zilele din urmă, a decedat, mi-am dat seama că lipsește ceva. Din nefericire, am dat vina pe Dumnezeu și pe Evanghelie. Am încetat să cred că binecuvântările vin din faptul de a fi supuși. Știam că, dacă nu hotăram să încep să trăiesc în acord cu Evanghelia, aș fi continuat să ignor legătura mea cu Biserica și să trăiesc într-o manieră lumească.
Stăteam pe patul meu într-o cameră întunecată, plângând și compătimindu-mă, când mi-am dat seama că-mi era teamă – teamă de a fi acolo singură, cu nimeni cu care să vorbesc, teamă de a nu putea repara toate greșelile pe care le făcusem, temându-mă că nimeni nu mă va ierta, mai ales Dumnezeu.
În cele din urmă, m-am mutat în Minnesota, S.U.A., împreună cu bunicii mei, care nu sunt membri ai Bisericii. Tatăl meu vitreg a zburat cu mine și, în prima mea duminică acolo, am fost la biserică, dar numai la adunarea de împărtășanie. Până la sfârșitul adunării, hotărâsem deja să părăsesc Biserica, dar, spre surprinderea mea, chiar când mergeam spre mașină, am văzut episcopul alergând să ne prindă. Ne-a adresat câteva întrebări și ne-a invitat să ne întoarcem duminica viitoare – și am făcut-o.
Următoarea duminică, chiar când se termina adunarea de împărtășanie, înainte de a mă ridica, am fost înconjurată de tinerele fete din episcopie – tinere care aveau să mă ajute să-mi schimb viața.
Ilustrație de Alberto Ruggieri
Deodată, am intrat într-o lume cu totul diferită: o lume cu un episcop și o președintă a Tinerelor Fete cărora le păsa de mine și, mai ales, tinere fete care încercau să trăiască zilnic în acord cu Evanghelia, care se străduiau să aibă standarde înalte și să apere ceea ce este drept. Străluceau atât de mult, încât puteau să lumineze calea înaintea mea.
Atunci mi-am dat seama ce trebuia să fac: „Să [las lumina mea să] lumineze… înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele [mele] bune, și să slăvească pe Tatăl [meu], care este în ceruri” (vedeți Matei 5:16). Astfel, am început să merg la biserică și la activitățile comune ale Tinerilor Băieți și Tinerelor Fete în fiecare săptămână, să citesc din Cartea lui Mormon și să mă rog în fiecare zi, să mă îmbrac decent, să folosesc un limbaj mai bun, să merg la templu și să mă pregătesc să-mi primesc binecuvântarea patriarhală.
Mă schimbasem complet, dar nu mi-am dat seama până la tabăra Tinerelor Fete – când am simțit Duhul Sfânt și am descoperit că am o mărturie – o mărturie care avea să-mi aducă aminte că Dumnezeu mă iubește – că El are un plan pentru mine și că nu vrea ca eu să fiu singură. O mărturie atât de strălucitoare și puternică, încât m-a schimbat. O mărturie de împărtășit și care să lumineze nu doar calea mea, ci și a altora. O mărturie care nu se teme să strălucească în întuneric.