Caritatea nu piere niciodată
Preşedintele Thomas S. Monson
President of the Church
Fie ca, în loc să ne judecăm şi să ne criticăm unii pe alţii, să avem dragostea pură a lui Hristos pentru semenii noştri care călătoresc prin această viaţă.
În această seară, sufletele noastre au tins să ajungă la cer. Am fost binecuvântaţi cu muzică frumoasă şi mesaje inspirate. Spiritul Domnului este aici. Mă rog să fiu inspirat de El acum, când vă împărtăşesc unele dintre gândurile şi sentimentele mele.
Încep cu o scurtă istorisire care ilustrează o idee pe care doresc s-o expun.
Un cuplu tânăr, Lisa şi John, s-au mutat într-un nou cartier. Într-o dimineaţă, în timp ce luau micul dejun, Lisa a privit pe fereastră şi şi-a văzut vecina întinzând câteva rufe spălate.
„Rufele acelea nu sunt curate!”, a exclamat Lisa. „Vecina noastră nu ştie cum să-şi cureţe hainele!”
John a privit pe fereastră, dar nu a spus nimic.
De fiecare dată când vecina întindea rufe la uscat, Lisa făcea aceleaşi comentarii.
Câteva săptămâni mai târziu, Lisa a fost surprinsă când a privit pe fereastră şi a văzut rufe curate întinse la uscat în curtea vecinei. Ea i-a spus soţului ei: „Priveşte John, în sfârşit a învăţat cum să spele! Mă întreb cum a făcut asta?”
John a răspuns: „Draga mea, îţi pot da răspunsul. Află că m-am trezit devreme în această dimineaţă şi am spălat ferestrele noastre!”.
În această seară, aş dori să vă împărtăşesc câteva gânduri referitoare la modul în care ne privim unii pe alţii. Privim noi printr-o fereastră care are nevoie să fie curăţată? Îi judecăm pe alţii când nu cunoaştem toate elementele? Ce vedem când îi privim pe ceilalţi? Cum îi judecăm?
Salvatorul a spus: „Nu judecaţi”1. El a continuat: „De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău, şi nu te uiţi cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?”2. Sau, parafrazând, de ce vezi tu ceea ce crezi că sunt rufe murdare în casa vecinei tale, dar nu te uiţi la fereastra murdară din propria ta casă?
Niciunul dintre noi nu este perfect. Nu cunosc pe nimeni care să poată spune acest lucru. Şi. totuşi, dintr-un motiv sau altul, în pofida propriilor imperfecţiuni, avem tendinţa de a le arăta pe cele ale altora. Judecăm faptele pe care le fac sau nu le fac.
Nu există o modalitate prin care să cunoaştem inima, intenţiile sau condiţiile de viaţă ale cuiva care ar putea spune sau face un lucru pentru care găsim motiv să criticăm. De aici, porunca: „Nu judecaţi”.
Cu 47 de ani înainte de această conferinţă generală, am fost chemat să slujesc în Cvorumul celor Doisprezece Apostoli. În acel timp, slujeam într-unul dintre comitetele generale ale preoţiei ale Bisericii şi, ca urmare, înainte ca numele meu să fie menţionat, mă aflam, cum era de aşteptat, alături de colegii mei membri ai acelui comitet al preoţiei. Soţia mea, însă, nu ştia încotro să se îndrepte şi cu cine să stea şi nu a putut să găsească un loc nicăieri în Tabernacol. Una dintre dragile noastre prietene, care era membră a unuia dintre comitetele generale ale organizaţiilor auxiliare şi care stătea în zona destinată membrelor comitetului, a rugat-o pe sora Monson să se aşeze alături de dânsa. Această femeie nu ştia nimic despre chemarea mea – care avea să fie anunţată în scurt timp – dar a văzut-o pe sora Monson, i-a remarcat confuzia şi i-a oferit cu bunătate un loc. Draga mea soţie a fost recunoscătoare pentru acest gest amabil. Aşezându-se, a auzit totuşi, în spatele său, şoaptele uneia dintre membrele comitetului, care îşi exprima indignarea că una dintre colegele sale din comitet a avut îndrăzneala să invite o „persoană din afară” să se aşeze în acea zonă care le era rezervată numai dânselor. Comportamentul dânsei lipsit de amabilitate nu a avut nicio scuză, indiferent de cine ar fi putut fi invitată să se aşeze acolo. Totuşi, îmi pot imagina ce a simţit acea femeie când a aflat că „intrusa” era soţia celui mai nou apostol.
Nu numai că suntem înclinaţi să judecăm faptele şi cuvintele altora, dar mulţi dintre noi judecă aspectul: îmbrăcăminte, coafură, dimensiune. Lista poate continua.
O relatare excelentă despre judecarea după aspect a fost tipărită cu mulţi ani în urmă într-o revistă naţională. Relatarea este adevărată – poate aţi auzit-o, dar merită s-o auziţi din nou.
O femeie pe nume Mary Bartels îşi avea casa chiar vis-a-vis de intrarea în clinica unui spital. Familia sa locuia la parter şi închiriase camerele de la etaj pacienţilor ambulatorii ai clinicii.
Într-o seară, un bătrân care arăta foarte rău a venit la uşă şi a întrebat dacă era vreo cameră în care să stea peste noapte. Era încovoiat şi slab, iar faţa îi era distorsionată din cauza unei umflături – roşie şi dureroasă. A spus că era în căutarea unei camere încă de la amiază, dar fără succes. „Cred că de vină este faţa mea”, a spus el. „Ştiu că arată groaznic, dar doctorul spune că starea s-ar putea îmbunătăţi după mai multe tratamente.” A spus că ar fi fericit să doarmă în balansoarul de pe verandă. În timp ce vorbea cu el, Mary a înţeles că acel bătrânel avea o inimă extraordinar de mare în acel trup mic. Deşi camerele ei erau pline, ea i-a spus să aştepte pe scaun şi îi va găsi un loc în care să doarmă.
Când ora de culcare a venit, soţul lui Mary a întins un pat pliant pentru acel om. De dimineaţă, când ea a verificat camera, aşternuturile erau frumos împăturite şi el se afla pe verandă. A refuzat micul dejun dar, înainte de a pleca spre autobuz, el a întrebat dacă se putea întoarce data viitoare când avea tratament. „Nu vă voi deranja deloc”, a promis el. „Pot să dorm foarte bine pe un scaun.” Mary l-a asigurat că era binevenit din nou.
În următorii câţiva ani în care a venit la tratament şi a stat în casa lui Mary, bătrânul, care era pescar, aducea în dar, întotdeauna, peşte sau legume din grădina sa. Alteori, el trimitea pachete prin poştă.
Când Mary primea aceste daruri făcute din inimă, ea se gândea deseori la un comentariu făcut de vecina de alături după ce bătrânul încovoiat, desfigurat, părăsise casa lui Mary în acea primă dimineaţă. „L-ai găzduit, azi-noapte, pe acel bărbat cu înfăţişare cumplită? Eu l-am refuzat. Îţi poţi pierde clienţii dacă primeşti astfel de oameni.”
Mary ştia că poate pierduse clienţi o dată sau de două ori, dar se gândea: „O, dacă l-ar fi cunoscut, poate că suferinţele lor le-ar fi părut mai uşor de suportat”.
După ce bărbatul a decedat, Mary se afla în vizită la o prietenă care avea o seră. În timp ce privea florile prietenei, a observat o frumoasă crizantemă galbenă dar a fost nedumerită de faptul că creştea într-o găleată găurită, veche, ruginită. Prietena ei a explicat: „Am rămas fără ghivece şi, ştiind cât de frumoasă se va face această floare, m-am gândit că nu se va supăra dacă o voi pune, la început, în această găleată veche. Doar o perioadă scurtă de timp, până când o voi putea pune afară, în grădină”.
Mary a zâmbit în timp ce-şi imagina o astfel de scenă în cer. „Iată unul deosebit de frumos”, ar fi putut spune Dumnezeu când ar fi ajuns la sufletul bătrânelului. „Nu se va supăra să stea la început în acest mic trup diform.” Dar aceasta a fost cu mult timp în urmă şi ce poziţie privilegiată trebuie să aibă acest suflet drag în grădina lui Dumnezeu!3
Înfăţişarea poate fi atât de înşelătoare, un mijloc atât de nepotrivit de evaluare a unei persoane. Salvatorul ne-a admonestat: „Nu judecaţi după înfăţişare”4.
O membră a unei organizaţii de femei s-a plâns odată, când o anumită femeie a fost aleasă să reprezinte organizaţia. Nu o întâlnise niciodată pe femeie, dar văzuse o fotografie a ei şi nu i-a plăcut ce a văzut, considerând că era supraponderală. Ea a comentat: „Dintre miile de femei din această organizaţie, s-ar fi putut alege, cu siguranţă, o reprezentantă mai bună”.
Este adevărat, femeia care fusese aleasă nu era „top model”. Dar cei care o cunoşteau şi îi ştiau calităţile au văzut în ea mai mult decât se vedea în fotografie. Fotografia arăta că avea un zâmbet prietenos şi că era încrezătoare. Ceea ce fotografia nu arăta era că ea era o prietenă loială şi plină de compasiune, o femeie inteligentă, care Îl iubea pe Domnul şi care îşi iubea şi slujea copiii. Nu arăta că activa ca voluntar în comunitate şi că era o vecină atentă şi grijulie. Pe scurt, fotografia nu dezvăluia cine era ea cu adevărat.
Întreb: Dacă atitudinile, faptele şi înclinaţiile spirituale ar fi reflectate de trăsăturile fizice, ar fi înfăţişarea femeii care s-a plâns la fel de drăgălaşă ca a femeii pe care a criticat-o?
Dragile mele surori, fiecare dintre dumneavoastră este unică. Vă deosebiţi una de cealaltă în multe moduri. Unele dintre dumneavoastră sunteţi căsătorite. Unele staţi acasă cu copii, iar altele lucraţi în afara căminului dumneavoastră. Unele dintre dumneavoastră nu mai aveţi copiii acasă. Altele sunteţi căsătorite, dar nu aveţi copii. Unele dintre dumneavoastră aţi divorţat, altele sunteţi văduve. Multe dintre dumneavoastră sunteţi necăsătorite. Unele dintre dumneavoastră aţi urmat colegiul, altele nu. Unele îşi permit să poarte ultimele creaţii ale modei, altele sunt norocoase dacă au o rochie potrivită pentru ziua de duminică. Deosebirile sunt aproape fără de sfârşit. Ne ispitesc aceste deosebiri să ne judecăm unii pe alţii?
Maica Tereza, o călugăriţă catolică, care i-a ajutat pe săracii din India aproape întreaga viaţă, a rostit acest adevăr profund: „Dacă îi judeci pe oameni, nu ai timp să-i iubeşti”5. Salvatorul ne-a cerut: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu”6. Întreb: Ne putem noi iubi unii pe alţii, aşa cum a poruncit Salvatorul, dacă ne judecăm unii pe alţii? Şi răspund – împreună cu maica Tereza: „Nu, nu putem”.
Apostolul Iacov ne-a învăţat: „Dacă crede cineva că este religios, şi nu-şi înfrânează limba, ci îşi înşală inima, religiunea unui astfel de om [sau a unei astfel de femei] este zadarnică”7.
Mi-a plăcut întotdeauna motoul Societăţii de Alinare: „Caritatea nu piere niciodată”8. Ce este caritatea? Profetul Mormon ne învaţă: „Caritatea este dragostea pură a lui Hristos”9. În mesajul prin care îşi lua rămas bun de la lamaniţi, Moroni a declarat: „Dacă voi nu aveţi caritate, atunci în niciun caz nu puteţi să fiţi salvaţi în Împărăţia lui Dumnezeu”10.
Eu consider caritatea – sau „dragostea pura a lui Hristos” – că este opusul criticii şi emiterii de judecăţi. Când vorbesc despre caritate, nu mă gândesc, în acest moment, la alinarea suferinţei dând din bunurile noastre. Acest lucru este, desigur, necesar şi indicat. În această seară, însă, mă gândesc la caritatea care se manifestă când suntem toleranţi faţă de alţii şi indulgenţi cu faptele lor; la acel fel de caritate care iartă; acel fel de caritate care este răbdătoare.
Mă gândesc la caritatea care ne îmboldeşte să mângâiem, să arătăm compasiune şi milă, nu numai când ceilalţi sunt bolnavi, suferă sau au un necaz, ci şi în momentele în care se dovedesc slabi şi greşesc.
Este mare nevoie de acea caritate care acordă atenţie acelora care trec neobservaţi, speranţă acelora care sunt descurajaţi, ajutor acelora care au necazuri. Adevărata caritate este dragostea în acţiune. Pretutindeni este nevoie de caritate.
Este nevoie de caritatea care refuză să se mulţumească doar să asculte sau să repete informaţiile despre nenorocirile care se abat asupra altora şi trece la fapte prin care nefericiţii sunt ajutaţi. Educatorul şi politicianul american Horace Mann a spus odată: „Să-ţi fie milă de nefericit este omeneşte; să-i aduci alinare este dumnezeieşte”11.
Caritatea înseamnă să avem răbdare cu cineva care ne-a părăsit. Înseamnă să rezistăm impulsului de a ne simţi jigniţi. Înseamnă acceptarea slăbiciunilor şi eşecurilor. Înseamnă acceptarea oamenilor aşa cum sunt. Înseamnă să cauţi, dincolo de aspectul fizic, trăsăturile care nu vor dispărea cu timpul. Înseamnă să rezişti impulsului de a-i eticheta pe ceilalţi.
Caritatea, acea dragoste pură a lui Hristos, se manifestă când un grup de tinere fete dintr-o episcopie de tineri necăsătoriţi călătoreşte sute de kilometri pentru a participa la funeraliile mamei uneia dintre surorile lor din cadrul Societăţii de Alinare. Caritatea se manifestă când învăţătoare vizitatoare devotate revin lună după lună, an după an la aceeaşi soră neinteresată şi oarecum critică. Este evidentă când ne aducem aminte de o văduvă în vârstă şi o aducem la adunările episcopiei şi o includem în activităţile Societăţii de Alinare. Se simte atunci când sora care stă singură în timpul adunării Societăţii de Alinare primeşte invitaţia: „Vino, stai lângă noi”.
Într-o sută de feluri mici, fiecare dintre dumneavoastră poartă mantia carităţii. Viaţa nu este perfectă pentru niciunul dintre noi. Fie ca, în loc să ne judecăm şi să ne criticăm unii pe alţii, să avem dragostea pură a lui Hristos pentru semenii noştri care călătoresc prin această viaţă. Fie ca noi să înţelegem că fiecare face tot ce poate mai bine pentru a face faţă dificultăţilor cu care se confruntă şi fie ca noi să facem tot ce putem pentru a oferi ajutor.
Caritatea a fost definită ca „cea mai înaltă, cea mai nobilă şi cea mai puternică dragoste”12, „dragostea pură a lui Hristos … şi [aceea] care este [găsită] că o are în ziua din urmă bine va fi de [ea]”13.
„Caritatea nu piere niciodată.” Fie ca acest vechi moto al Societăţii de Alinare, acest adevăr veşnic să vă ghideze în tot ce faceţi. Fie ca el să pătrundă în sufletele dumneavoastră şi să-şi găsească expresia în toate gândurile şi faptele dumneavoastră.
Îmi exprim dragostea faţă de dumneavoastră, stimatele mele surori, şi mă rog ca binecuvântările cerului să vă însoţească mereu. În numele lui Isus Hristos, amin.