El ne învaţă să înlăturăm omul firesc
Vârstnicul Juan A. Uceda
din Cei Şaptezeci
Eu depun mărturie despre realitatea şi puterea ispăşirii Salvatorului de a ne curăţa, purifica şi de a ne sfinţi pe noi şi căminele noastre.
Într-o dimineaţă, o familie s-a adunat ca să studieze, ca de obicei, din scripturi. După ce s-au adunat, tatăl a simţit o atitudine negativă: unii membri ai familiei nu erau foarte entuziasmaţi să participe. Ei s-au rugat ca familie şi, când au început să citească din scripturi, tatăl a remarcat că unul dintre copii, o fată, nu şi-a adus setul de scripturi cu ea. El a rugat-o să se ducă în camera ei şi să-şi aducă scripturile. Ea s-a dus fără tragere de inimă şi, după o perioadă de timp care a părut o veşnicie, a revenit, a luat loc şi a spus: „Chiar trebuie să facem acest lucru acum?”.
Tatăl s-a gândit în sinea lui că duşmanul a tot ce-i drept dorea să creeze probleme pentru ca ei să nu studieze din scripturi. Tatăl, încercând să-şi păstreze calmul, a spus: „Da, trebuie să facem acest lucru acum, deoarece aceasta este ceea ce Domnul doreşte ca noi să facem”.
Ea a răspuns: „Nu prea doresc să fac acest lucru acum!”.
Atunci, tatăl şi-a pierdut răbdarea, a ridicat glasul şi a spus: „Aceasta este casa mea şi noi vom citi întotdeauna scripturile în casa mea!”.
Tonul şi volumul vorbelor sale au rănit-o pe fiica lui şi, cu scripturile în mână, ea a părăsit cercul format din membrii familiei, a fugit în camera ei şi a trântit uşa. Astfel s-a încheiat studiul din scripturi în familie – fără armonie şi cu puţină dragoste simţită în casă.
Tatăl ştia că greşise, aşadar s-a dus în camera lui şi a îngenuncheat pentru a se ruga. El L-a implorat pe Domnul să-l ajute, ştiind că jignise pe unul dintre copiii Săi, pe o fiică pe care o iubea cu adevărat. El L-a implorat pe Domnul să readucă în casă spiritul dragostei şi al armoniei şi să le permită să poată continua studiul din scripturi ca familie. În timp ce se ruga, un gând i-a venit în minte: „Du-te şi spune «Îmi pare rău!»”. El a continuat să se roage în mod sincer, cerând ca Spiritul Domnului să se reîntoarcă în casa lui. Din nou, acelaşi gând i-a venit în minte: „Du-te şi spune «Îmi pare rău!»”.
El chiar dorea să fie un tată bun şi să facă ceea ce trebuia, aşa că s-a ridicat şi s-a dus în camera fiicei lui. A bătut uşor la uşă de câteva ori, însă nu i-a răspuns nimeni. Prin urmare, a deschis uşor uşa şi a găsit-o pe fiica lui suspinând şi plângând în patul ei. El a îngenuncheat lângă ea şi a spus cu un glas domol şi tandru: „Îmi pare rău. Îmi cer scuze pentru ce am făcut”. El a repetat: „Îmi pare rău, te iubesc şi nu vreau să te rănesc”. Şi apoi, din gura unui copil a ieşit lecţia pe care Domnul dorea să-l înveţe.
Ea s-a oprit din plâns şi, după un moment scurt de linişte, şi-a luat scripturile în mână şi a început să caute anumite versete. Tatăl privea cum acele mâini pure şi delicate răsfoiau paginile scripturilor, pagină după pagină. Ea a ajuns la versetele pe care le căutase şi a început să citească foarte rar, cu un glas domol: „Căci omul prin firea lui este un duşman al lui Dumnezeu şi a fost de la căderea lui Adam şi va fi în vecii vecilor, doar dacă el nu se supune chemărilor Spiritului Sfânt şi înlătură omul firesc şi devine un sfânt prin ispăşirea lui Hristos Domnul şi devine ca un copil, ascultător, blând, umil, răbdător, plin de dragoste, dornic să se supună tuturor lucrurilor pe care Domnul are grijă să i le trimită, tot aşa cum un copil se supune tatălui său”1.
În timp ce încă se afla în genunchi lângă patul ei, el a fost copleşit de umilinţă când s-a gândit în sine sa: „Acea scriptură a fost scrisă pentru mine. Ea m-a învăţat o lecţie măreaţă”.
Apoi, ea şi-a îndreptat privirea către el şi a spus: „Îmi pare rău. Îmi pare rău, tati”.
Chiar în acel moment, tatăl a înţeles că ea nu citise acel verset pentru a face trimitere la el cu scriptura respectivă, ci o citise pentru a se referi la ea însăşi. El şi-a deschis braţele şi a îmbrăţişat-o. Dragostea şi armonia au fost restaurate în acel dulce moment al reconcilierii rezultat din cuvântul lui Dumnezeu şi din Duhul Sfânt. Acea scriptură de care fiica lui şi-a adus aminte de la studiul ei personal din scripturi i-a atins inima cu focul Duhului Sfânt.
Stimaţi fraţi, căminul nostru trebuie să fie un loc în care Spiritul Sfânt să poată locui. „Doar căminul se poate compara cu templul din punct de vedere al sacralităţii”2. Omul firesc nu are loc în căminele noastre. Omul firesc are tendinţa să „[îşi ascundă] păcatele, sau să [îşi satisfacă] mândria ori ambiţia inutilă, sau să [exercite] nedrept controlul, sau stăpânirea sau constrângerea asupra sufletelor copiilor oamenilor [şi când acţionează] în mod nedrept, iată, cerurile se retrag; Spiritul Domnului este întristat; şi când este retras, amin preoţiei sau autorităţii acelui om”3.
Noi, cei care deţinem Preoţia aaronică sau Preoţia lui Melhisedec trebuie să ne amintim mereu că „nicio putere sau nicio influenţă nu poate şi nici nu trebuie să fie menţinută în virtutea preoţiei, decât prin convingere, prin răbdare îndelungată, prin bunătate şi blândeţe şi prin dragoste sinceră, prin blândeţe şi pură cunoaştere care vor fi lărgit considerabil sufletul, fără ipocrizie şi fără înşelăciune”4.
Cearta dispare din căminele noastre şi din viaţa noastră pe măsură ce ne străduim să implementăm în viaţa noastră aceste caracteristici asemănătoare cu cele ale lui Hristos. „Şi voi, de asemenea, veţi ierta unul altuia greşelile voastre; căci adevărat îţi spun Eu ţie, cel care nu iartă greşelile vecinului său, atunci când acesta spune că se pocăieşte, acela s-a condamnat pe sine”5. „Îmi pare rău. Îmi pare rău, tati”.
Domnul Isus Hristos, care este Domnul păcii, ne învaţă cum să stabilim pacea în căminele noastre.
El ne învaţă să fim ascultători sau, cu alte cuvinte, să acceptăm voia sau puterea Domnului. „Du-te şi spune: «Îmi pare rău!»”.
El ne învaţă să fim blânzi sau, cu alte cuvinte, să fim „cumpătaţi; tandri; binevoitori; să nu ne supărăm sau să ne enervăm repede; îngăduitori; să dăm dovadă de răbdare atunci când suntem jigniţi”6.
El ne învaţă să fim umili sau, cu alte cuvinte, „smeriţi; decenţi; blânzi; ascultători; opusul mândriei, trufiei, aroganţei sau îngâmfării”7.
„Îmi pare rău. Îmi cer scuze pentru ce am făcut”.
El ne învaţă să fim răbdători sau, cu alte cuvinte, „să avem calitatea de a îndura relele fără să cârtim sau să fim irascibili” sau „calmi atunci când avem parte de ofense sau jigniri”8.
El ne învaţă să fim plini de dragoste. „Te iubesc şi nu vreau să te rănesc”.
Da, preaiubiţii mei fraţi, El ne învaţă să înlăturăm omul firesc, asemenea tatălui din această povestire care L-a implorat pe Domnul pentru ajutor. Da, exact aşa cum tatăl şi-a îmbrăţişat fata cu braţele dragostei sale, tot aşa şi Salvatorul Îşi întinde braţele pentru a ne îmbrăţişa în timpul perioadelor noastre de pocăinţă sinceră.
El ne învaţă să devenim „[sfinţi] prin ispăşirea lui Hristos Domnul”. Şi, apoi, ne vom împăca cu Dumnezeu şi vom deveni prieteni ai lui Dumnezeu. Eu depun mărturie despre realitatea şi puterea ispăşirii Salvatorului de a ne curăţa, purifica şi de a ne sfinţi pe noi şi căminele noastre pe măsură ce ne străduim să înlăturăm omul firesc şi să-L urmăm.
El este „Mielul lui Dumnezeu”9, El este „Cel Sfânt şi Neprihănit”10 „şi Îl vor numi: «Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii»”11. În numele Domnului Isus Hristos, amin.