Supravieţuirea noastră
Vârstnicul Kevin R. Duncan
din Cei Şaptezeci
Fie ca noi să avem înţelepciunea de a ne încrede şi a urma sfatul profeţilor şi al apostolilor în viaţă
Iarna anului 1848 a fost grea şi plină de încercări pentru pionierii stabiliţi în Valea Salt Lake. În timpul verii anului 1847, Brigham Young declarase că sfinţii ajunseseră, în sfârşit, la destinaţia lor. „Acesta este locul potrivit”1, a spus preşedintele Young, căruia i se arătase într-o viziune locul unde trebuiau să se stabilească sfinţii. Primii membri ai Bisericii înduraseră adversităţi teribile pe măsură ce restaurarea Evangheliei era în desfăşurare. Fuseseră scoşi din casele lor, persecutaţi şi hărţuiţi. Suferiseră nenumărate nenorociri în timp ce traversau preria. Dar acum erau, în fine, la „la locul potrivit”.
Şi totuşi, iarna anului 1848 fusese extrem de grea. Iarna a fost atât de geroasă, încât picioarele mai multor oameni degeraseră rău. Un sentiment de nelinişte a început să apară printre sfinţi. Unii membri ai Bisericii au declarat că ei nu îşi vor construi casele în vale. Ei voiau să rămână în căruţele lor, deoarece erau siguri că vor fi conduşi de către conducerea Bisericii spre un loc mai bun. Aduseseră seminţe şi fructe dar nu au îndrăznit să le piardă plantându-le într-un deşert pustiu neroditor. Jim Bridger, un binecunoscut explorator de atunci, i-a spus lui Brigham Young că va da o mie de dolari pentru prima baniţă de porumb crescut în Valea Salt Lake, deoarece el nu credea că acest lucru ar fi fost posibil.2
Pentru a complica lucrurile, tocmai fusese descoperit aur în California. Unii membri ai Bisericii şi-au imaginat că viaţa ar fi fost mai simplă şi mai bogată dacă s-ar fi mutat în California, în căutare de bogăţii şi o climă mai blândă.
În timpul acestor vremuri de nemulţumire, Brigham Young s-a adresat membrilor Bisericii. El a declarat:
„[Această vale] este locul ales de Dumnezeu pentru poporul Său.
Am fost azvârliţi din tigaie în foc, din foc în mijlocul podelei şi suntem aici acum şi aici vom sta. Dumnezeu mi-a arătat că acesta este locul în care să se stabilească poporul Său şi aici este locul în care vor prospera; El va linişti forţele naturii pentru binele sfinţilor Săi; El va mustra îngheţul şi sterilitatea solului şi pământul va deveni roditor. Dragi fraţi, mergeţi, acum, şi semănaţi-vă… seminţele”.
Pe lângă promiterea acestor binecuvântări, preşedintele Young a declarat că Valea Salt Lake va deveni cunoscută ca un drum pentru naţiuni. Regi şi împăraţi vor vizita statul. Mai presus de toate, va fi înălţat un templu pentru Domnul.3
Acestea erau promisiuni extraordinare. Mulţi membri ai Bisericii au avut credinţă în profeţiile lui Brigham Young, în timp ce alţii au fost sceptici şi au plecat spre ceea ce au presupus că va fi o viaţă mai bună. Totuşi, istoria a arătat că fiecare profeţie pe care a făcut-o Brigham Young s-a împlinit. Valea a înflorit şi a devenit roditoare. Sfinţii au prosperat. Iarna anului 1848 a fost un mare catalizator pentru Domnul pentru a-Şi învăţa poporul o lecţie valoroasă. Ei au învăţat – aşa cum trebuie să învăţăm toţi – că singura cale sigură prin care putem fi protejaţi în această viaţă este să avem încredere în sfatul profeţilor lui Dumnezeu şi să ne supunem acestuia.
Cu siguranţă, una dintre binecuvântările de frunte ale membrilor acestei Bisericii este aceea de a fi conduşi de profeţi în viaţă ai lui Dumnezeu. Domnul a declarat: „Într-o perioadă, nu este niciodată mai mult decât unul pe pământ, căruia această putere şi cheile preoţiei să-i fie conferite”.4 Profetul şi preşedintele Bisericii din ziua de azi, Thomas S. Monson, primeşte cuvântul lui Dumnezeu pentru toţi membrii Bisericii şi pentru lume. Pe lângă aceasta, noi îi susţinem ca profeţi, văzători şi revelatori, pe consilierii din Prima Preşedinţie şi pe membrii Cvorumului celor Doisprezece Apostoli.
Cu picioarele degerate şi în fața unui deşert neroditor, acelor sfinţi de la început le-a trebuit cu siguranţă credinţă pentru a avea încredere în profetul lor. Supravieţuirea şi vieţile lor erau în joc. Totuşi, Domnul le-a răsplătit supunerea, i-a binecuvântat şi i-a făcut prosperi pe cei care l-au urmat pe purtătorul Său de cuvânt.
Şi Domnul face la fel astăzi, pentru dumneavoastră şi pentru mine. Această lume este plină de atât de multe cărţi de autoajutorare, atât de mulţi experţi autoproclamaţi, atât de mulţi teoreticieni şi filozofi care au îndemnuri şi sfaturi de dat cu privire la fiecare subiect şi la toate subiectele. Cu tehnologia de azi, informaţii despre o mulţime de subiecte sunt disponibile apăsând o tastă. Este uşor să fii prins în capcana de a-ţi pune încrederea în „braţul omului”5 pentru sfaturi privind toate lucrurile, de la cum să creşti copii până la cum să găseşti fericirea. Deşi unele informaţii au valoare, ca membri ai Bisericii noi avem acces la sursa adevărului pur, chiar Dumnezeu Însuşi. Ar fi bine pentru noi să căutăm răspunsurile la problemele şi întrebările noastre cercetând ceea ce a revelat Domnul prin profeţii Săi. Cu aceeaşi tehnologie de azi, avem acces imediat la cuvintele profeţilor privind aproape orice subiect. Ce ne-a învăţat Dumnezeu, prin profeţii Săi, despre căsătorie şi familie? Ce ne-a învăţat El, prin profeţii Săi, despre educaţie şi viaţă cumpătată? Ce ne-a învăţat El, prin profeţii Săi, despre fericire personală şi împlinire?
Ceea ce ne învaţă profeţii poate părea depăşit, lipsit de popularitate sau chiar imposibil. Dar Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii şi a stabilit un sistem prin care noi putem cunoaşte voinţa Sa. „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci”.6 La începutul acestei dispensaţii, dispensaţia plenitudinii timpurilor, Domnul a declarat din nou că El va comunica cu noi prin profeţii Săi. „Cuvântul Meu… va fi îndeplinit în întregime, fie prin propriul Meu glas, fie prin glasul slujitorilor Mei, este acelaşi lucru”.7
Să ne încredem în profet şi să-l urmăm este mai mult decât o binecuvântare şi un privilegiu. Preşedintele Ezra Taft Benson a declarat că: „salvarea noastră depinde de modul în care îl urmăm pe profet”. El a descris ceea ce el a numit „Fourteen Fundamentals in Following the Prophet” (Paisprezece principii fundamentale pentru a-l urma pe profet”). În sesiunea de azi dimineaţă, vârstnicul Claudio Costa, din Preşedinţia celor Şaptezeci, ne-a instruit atât de elocvent în privinţa acestor paisprezece principii fundamentale. Pentru că sunt atât de importante pentru salvarea noastră, vi le voi repeta.
„Primul: Profetul este singurul om care vorbeşte în numele Domnului în toate lucrurile.
Al doilea: Profetul în viaţă este mai important pentru noi decât lucrările canonice.
Al treilea: Profetul în viaţă este mai important pentru noi decât un profet decedat.
Al patrulea: Profetul nu va conduce niciodată Biserica pe un drum greşit.
Al cincilea: Profetului nu i se cere să aibă vreo educaţie pământească deosebită sau vreo calificare oficială pentru a vorbi oricând despre un subiect sau pentru a acţiona în vreo situaţie anume.
Al şaselea: Profetul nu trebuie să spună: «Aşa spune Domnul» pentru a ne revela scripturi.
Al şaptelea: Profetul ne spune ceea ce trebuie să ştim, nu întotdeauna ceea ce vrem să ştim.
Al optulea: Profetul nu este limitat de gândirea omenească.
Al nouălea: Profetul poate primi revelaţie cu privire la orice aspect, temporal sau spiritual.
Al zecelea: Profetul poate fi implicat în treburi cetăţeneşti.
Al unsprezecelea: Cele două categorii de oameni cărora le este cel mai greu să-l urmeze pe profet sunt cei mândri care sunt învăţaţi şi cei mândri care sunt bogaţi.
Al doisprezecelea: Profetul nu va fi neapărat pe placul lumii sau al celor preocupaţi de lucrurile lumeşti.
Al treisprezecelea: Profetul şi consilierii săi constituie Prima Preşedinţie – cel mai înalt cvorum din Biserică.
Al paisprezecelea: Urmaţi-l… pe profetul în viaţă şi Prima Preşedinţie… şi veţi fi binecuvântaţi; respingeţi-i şi veţi suferi”.8
Dragi fraţi şi surori, la fel ca sfinţii din 1848, noi putem alege să-l urmăm pe profet sau putem să ne bazăm pe braţul omului. Fie ca noi să avem înţelepciunea de a ne încrede şi a urma sfatul profeţilor şi al apostolilor în viaţă. Sunt un martor al bunătăţii lor. Mărturisesc că ei sunt chemaţi de Dumnezeu. De asemenea, mărturisesc că nu există un mod mai sigur de a aborda viaţa, de a găsi răspunsuri la problemele noastre, de a obţine pace şi fericire în această lume şi de a ne proteja salvarea decât prin supunere faţă de cuvintele lor. Depun această mărturie în numele sfânt al Domnului Isus Hristos, amin.