„[Veniţi] la Mine cu toată inima; iar Eu [vă] voi tămădui”
Vârstnicul Patrick Kearon
din Cei Şaptezeci
Salvatorul nostru este Prinţul Păcii, Marele Vindecător, Singurul care poate cu adevărat să ne cureţe de înţepătura păcatului.
Astă-seară aş dori să vă împărtăşesc un mesaj despre alinare şi vindecare oricăruia dintre dumneavoastră care se simte singur şi uitat, care a pierdut liniştea sufletească sau inima ori simte că şi-a irosit ultima şansă. Vindecarea şi pacea depline pot fi găsite la picioarele Salvatorului.
Fiind un băiat de şapte ani şi locuind în Peninsula Arabică, mi s-a spus în mod constant de către părinţii mei să port mereu pantofii, şi am înţeles şi de ce. Ştiam că pantofii îmi vor feri tălpile de multele pericole ce se află în deşert, cum ar fi: şerpi, scorpioni şi spini. Într-o dimineaţă, după o noapte cu tabăra în deşert, voiam să explorez, dar nu voiam să deranjez ca să-mi pun pantofii. Mi-am zis că mă duc într-o scurtă plimbare şi că voi sta aproape de tabără. Aşa încât, în loc de pantofi, am purtat papuci de plajă. Mi-am zis că papucii de plajă sunt pantofi – într-un fel. Şi, oricum, ce s-ar putea întâmpla?
Mergând pe nisipul rece – în papucii de plajă – am simţit ca şi cum un spin mi-a intrat în bolta tălpii piciorului. M-am uitat în jos şi n-am văzut un spin, ci un scorpion. Când mintea a recepţionat scorpionul iar eu am înţeles ce se întâmplase, durerea provocată de înţepătură a început să urce de la talpă în sus pe picior. M-am prins de partea de sus a piciorului ca să încerc să opresc durerea îngrozitoare să înainteze şi am strigat după ajutor. Părinţii mei au venit în fugă din tabără.
În timp ce tatăl meu lovea încontinuu scorpionul cu o lopată, un prieten adult care era cu noi în tabără a încercat eroic să scoată cu gura veninul din piciorul meu. În acel moment, mă gândeam că o să mor. Eu plângeam în hohote în timp ce părinţii mei m-au băgat în maşină şi au gonit prin deşert cu viteză mare înspre cel mai apropiat spital, care se afla la două ore distanţă. Tot piciorul mă durea îngrozitor, iar pe parcursul întregului drum am crezut că voi muri.
Totuşi, când, în cele din urmă, am ajuns la spital, doctorul ne-a asigurat că doar bebeluşii şi cei grav malnutriţi sunt ameninţaţi de înţepătura acelei specii de scorpion. El mi-a administrat un anestezic, care mi-a amorţit piciorul şi a înlăturat orice senzaţie de durere. În 24 de ore, nu mai aveam niciun simptom datorat acelei înţepături a scorpionului. Însă, am învăţat o lecţie impresionantă.
Ştiam că, atunci când părinţii mei mi-au spus să port pantofi, ei nu se refereau la papuci de plajă; eram îndeajuns de mare să ştiu că papucii de plajă nu oferă aceeaşi protecţie ca o pereche de pantofi. Însă, în acea dimineaţă în deşert, am desconsiderat ce ştiam a fi corect. Am ignorat ceea ce părinţii mei m-au învăţat în mod repetat. Am fost şi leneş şi puţin rebel, şi am plătit preţul cuvenit pentru acest lucru.
Adresându-mă vouă, tineri curajoşi, taţilor, învăţătorilor, conducătorilor şi prietenilor voştri, aduc un omagiu tuturor acelora care se străduiesc cu sârguinţă să devină ceea ce Domnul are nevoie şi doreşte ca să fie ei. Dar, vă mărturisesc, din propria-mi experienţă de băiat, şi ca bărbat, că desconsiderarea a ceea ce ştim a fi corect, fie din cauza lenei sau răzvrătirii, aduce întotdeauna cu sine consecinţe nedorite şi spiritual distrugătoare. Nu, în cele din urmă, scorpionul nu mi-a ameninţat viaţa, dar a provocat durere extremă şi suferinţă, atât mie cât şi părinţilor mei. Când vine vorba despre cum trăim conform Evangheliei, nu trebuie să răspundem prin lene sau răzvrătire.
Ca membri ai Bisericii lui Isus Hristos şi ca deţinători ai preoţiei, noi ştim că vom respecta poruncile şi standardele pentru care am făcut legământ. Când alegem o altă cărare faţă de cea care o ştim a fi corectă, după ce am fost învăţaţi de părinţii şi conducătorii noştri şi după ce ni s-a confirmat în inimă de către Duhul Sfânt, este ca şi mersul în nisipul din deşert în papuci de plajă în loc în pantofi. Atunci, noi încercăm să ne justificăm comportamentul leneş sau rebel. Ne spunem nouă înşine că nu facem ceva chiar aşa greşit, că nu prea contează cu adevărat şi că nu va rezulta nimic atât de rău dacă ne vom da puţin drumul de la bara de fier. Probabil că ne consolăm noi înşine zicându-ne că toţi ceilalţi fac acel lucru – sau că fac şi mai rău – şi că, oricum, nu vom fi afectaţi în mod negativ. Într-un fel, noi înşine, ne convingem că suntem excepţia de la regulă şi, deci, suntem imuni la consecinţele încălcării acelui lucru. Noi refuzăm, câteodată în mod intenţionat, să fim „[supuşi] în toate”1 – cum se spune în Predicaţi Evanghelia Mea – şi ne retragem o parte din inimă de lângă Domnul. Şi, atunci, suntem înţepaţi.
Scripturile ne învaţă că „Domnul cere inima”2 şi ne este poruncit să-L iubim pe Domnul şi să-I slujim cu „toată inima [noastră]”3. Promisiunea este că vom „[putea] sta fără prihană înaintea lui Dumnezeu în ultima zi” şi că ne vom putea întoarce în prezenţa Lui.4
Anti-nefi-lehiţii, din Cartea lui Mormon, şi-au pus jos armele de război şi le-au îngropat adânc în pământ, făcând legământ ca niciodată să nu mai ridice armele împotriva fraţilor lor. Însă, ei au făcut mai mult de-atât. „Au devenit un popor drept”, fiindcă „şi-au pus jos armele răzvrătirii pentru ca să nu se mai lupte împotriva lui Dumnezeu”.5 Convertirea lor a fost atât de completă şi profundă încât ei „nu s-au rătăcit niciodată”.6
Însă, înainte de convertirea lor, amintiţi-vă de starea lor: trăiau într-un mod pe care scripturile îl numesc „[răzvrătire deschisă] împotriva lui Dumnezeu”7 Inimile lor răzvrătite i-au condamnat să trăiască „într-o stare contrară naturii fericirii” din cauză că ei au „mers împotriva naturii lui Dumnezeu”.8
Când şi-au pus jos armele răzvrătirii, ei au devenit demni de vindecarea şi pacea Domnului şi la fel putem şi noi. Salvatorul ne asigură: „Dacă ei nu-şi vor împietri inima şi nu vor fi îndărătnici faţă de Mine, ei vor fi convertiţi şi Eu îi voi vindeca”9. Dumneavoastră şi cu mine putem accepta invitaţia: „[întoarceţi-vă şi pocăiţi-vă şi veniţi] la Mine cu toată inima, iar Eu [vă] voi tămădui”.10
Faceţi o paralelă a acestei vindecări miraculoase cu ceea ce se întâmplă „când încercăm să ascundem păcatele noastre, sau să ne satisfacem mândria ori ambiţia inutilă… cerurile se retrag; Spiritul Domnului este întristat” şi noi suntem lăsaţi singuri „să [ne aruncăm] orbeşte înaintea pericolului… şi să [luptăm] împotriva lui Dumnezeu”.11
Dragi fraţi, noi găsim vindecare şi alinare numai când ne aşezăm la picioarele Marelui Vindecător, Salvatorul nostru Isus Hristos. Trebuie să lăsăm jos armele răzvrătirii noastre (şi fiecare dintre noi ştie care sunt ele). Trebuie să lăsăm jos păcatele, orgoliul şi mândria noastră. Noi trebuie să renunţăm la dorinţele noastre de a urma lumea şi de a fi respectaţi şi lăudaţi de către lume. Noi trebuie să încetăm să luptăm împotriva lui Dumnezeu şi, în schimb, să oferim toată inima noastră Lui, fără nicio reţinere. Atunci, El ne va putea vindeca. Atunci, El ne va putea curăţa de înţepătura veninoasă a păcatului.
„Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.”12
Preşedintele James E. Faust ne-a învăţat:
„Când supunerea devine ţelul nostru, nu mai este o iritaţie; în locul unei pietre de încercare, devine o piatră de temelie…
Supunerea duce spre adevărata libertate. Cu cât ne supunem mai mult adevărului revelat, cu atât mai mult vom fi mai liberi”13.
Săptămâna trecută m-am întâlnit cu un bărbat în vârstă de 92 de ani care a luat parte la multe campanii majore în cel de-al Doilea Război Mondial. A supravieţuit după trei răni, una fiind urmare a exploziei unei mine de câmp asupra autoturismului de teren cu care se deplasa, omorând pe şofer. A învăţat că pentru a supravieţui pe un câmp minat, trebuie să urmezi cu exactitate urmele vehiculului care se deplasează înaintea ta. Orice deviere spre dreapta sau stânga se poate dovedi a fi fatală – şi într-adevăr a fost.
Profeţii şi apostolii noştri, conducătorii şi părinţii noştri, arată în mod continuu urma pe care trebuie s-o urmăm dacă vrem să evităm o explozie distrugătoare asupra sufletelor noastre. Ei ştiu calea care a fost curăţată cu grijă de aceste mine (sau chiar de scorpioni), iar ei ne invită neîncetat să mergem pe urmele lor. Sunt atât de multe capcane devastatoare care ne distrag de la drum. Abaterea spre droguri, alcool, pornografie sau comportamentul imoral, pe Internet sau într-un joc video, ne va duce direct spre o explozie. Devierea la dreapta sau stânga de la drumul sigur din faţa noastră, fie din cauza lenei sau a răzvrătirii, poate fi fatală vieţii noastre spirituale. Nu există excepţii de la această regulă.
Dacă ne-am abătut de la drum, ne putem schimba, ne putem întoarce şi ne putem recăpăta bucuria şi pacea noastră lăuntrică. Vom descoperi că revenirea la drumul de pe care minele de câmp au fost înlăturate ne aduce o alinare enormă.
Nimeni nu poate găsi pace pe un câmp minat.
Salvatorul nostru este Prinţul Păcii, Marele Vindecător, Singurul care poate cu adevărat să ne cureţe de înţepătura păcatului şi de otrava mândriei şi să transforme inimile noastre răzvrătite în inimi convertite şi de legământ. Ispăşirea Lui este fără de sfârşit şi este valabilă pentru toată omenirea.
Invitaţia oferită nefiţilor, atunci când El le-a slujit fiind Hristos cel Înviat, este încă valabilă pentru dumneavoastră şi pentru mine: „Aveţi pe vreunii dintre voi care sunt bolnavi? Aduceţi-i aici. Aveţi voi pe vreunii care sunt infirmi sau orbi sau şchiopi sau mutilaţi sau leproşi sau care sunt zbârciţi sau care sunt surzi sau care sunt în suferinţă de orice fel? Aduceţi-i pe ei aici şi Eu îi voi vindeca pe ei”.14
Niciunul dintre dumneavoastră nu şi-a irosit ultima şansă. Vă puteţi schimba, vă puteţi întoarce, puteţi cere îndurare. Veniţi la Singurul care poate vindeca şi veţi găsi pace. În numele lui Isus Hristos, amin.