Mândria şi preoţia

Preşedintele Dieter F. Uchtdorf

al doilea consilier în Prima Preşedinţie

Mândria este un buton care opreşte puterea preoţiei. Umilinţa este butonul care o activează.

Dragii mei fraţi, vă mulţumesc pentru că v-aţi adunat în toate colţurile lumii pentru această sesiune a preoţiei din cadrul conferinţei generale. Prezenţa dumneavoastră dovedeşte angajamentul de a fi alături de fraţii dumneavoastră deţinători ai preoţiei, indiferent unde vă aflaţi, şi de a-L sluji şi cinsti pe Domnul şi Mântuitorul dumneavoastră, Isus Hristos.

Deseori ne măsurăm vieţile după evenimentele care lasă impresii asupra minţilor şi sufletelor noastre. În viaţa mea au fost multe astfel de evenimente, dintre care unul a avut loc în anul 1989, când am auzit o cuvântare a preşedintelui Ezra Taft Benson ce va fi mereu de actualitate, numită „Feriţi-vă de mândrie”. În introducere, s-a putut observa că preşedintele Benson era, de mult timp, preocupat de acest subiect.¹

În ultimele luni, am avut un sentiment asemănător. Îndemnurile Spiritului m-au determinat să vorbesc şi să adaug mărturia mea la mesajul preşedintelui Benson rostit cu 21 de ani în urmă.

Într-o oarecare măsură, fiecare om are o experienţă în ceea ce priveşte păcatul mândriei. Nimeni nu l-a ocolit; puţini oameni l-au biruit. Când i-am spus soţiei mele că acesta va fi subiectul cuvântării mele, a zâmbit şi mi-a spus: „Este foarte bine că vorbeşti despre lucruri pe care le cunoşti aşa de bine”.

Alte înţelesuri ale cuvântului mândrie

Îmi amintesc, de asemenea, un efect secundar interesant pe care l-a avut impresionanta cuvântare a preşedintelui Benson. Pentru un timp, devenise un lucru aproape interzis printre membrii Bisericii să spună că erau „mândri” de copiii lor sau de ţara lor sau să se „mândrească” cu munca lor. Cuvântul mândrie pare că devenise de neacceptat în vocabularul nostru.

În scripturi găsim multe exemple de oameni buni şi neprihăniţi care se bucură în dreptate şi, în acelaşi timp, în slavă de bunătatea lui Dumnezeu. Însuşi Tatăl nostru Ceresc L-a prezentat pe Fiul Său Preaiubit cu aceste cuvinte: „de Care Eu sunt foarte mulţumit”.²

Alma s-a mândrit cu gândul că ar putea „[fi] un instrument în mâinile lui Dumnezeu”³. Apostolul Pavel s-a mândrit cu credinţa membrilor Bisericii⁴. Marele misionar Amon s-a mândrit cu succesul pe care el şi fraţii săi l-au avut ca misionari⁵.

Cred că este o diferenţă între a se mândri cu anumite lucruri şi a fi plin de mândrie. Mă mândresc cu multe lucruri. Mă mândresc cu soţia mea. Mă mândresc cu copiii şi nepoţii noştri.

Mă mândresc cu tineretul din Biserică şi mă bucur datorită bunătăţii lor. Sunt mândru de voi, dragii mei fraţi credincioşi. Sunt mândru că pot sta alături de dumneavoastră ca deţinător al sfintei preoţii a lui Dumnezeu.

Mândria este păcatul preamăririi de sine

Deci, care este diferenţa dintre acest fel de sentiment şi mândria pe care preşedintele Benson l-a numit „păcatul universal”⁶? Mândria este un păcat, după cum ne-a învăţat atât de bine preşedintele Benson, deoarece dă naştere la ură sau duşmănie şi ne pune în opoziţie cu Dumnezeu şi cu semenii noştri. Prin natura ei, mândria este un păcat al comparaţiei căci, deşi începe, de obicei, cu fraze de genul: „Uită-te la cât de minunat sunt şi la ce lucruri minunate am făcut!”, se pare că se încheie mereu cu: „De aceea, sunt mai bun ca tine”.

Când suntem plini de mândrie în inimile noastre, noi comitem un păcat grav, căci încălcăm cele două mari porunci⁷. În loc să-L preaslăvim pe Dumnezeu şi să ne iubim aproapele, noi scoatem la iveală adevăratul obiect al preaslăvirii şi dragostei noastre – şi anume imaginea pe care o vedem în oglindă.

Mândria este marele păcat al preamăririi de sine. Este, pentru atât de mulţi oameni, un Rameumptom personal, un piedestal sfânt care justifică invidia, lăcomia şi vanitatea⁸. Într-un fel, mândria este păcatul originar, căci înainte de crearea acestui pământ, mândria a cauzat căderea lui Lucifer, un fiu al dimineţii „care avea autoritate în prezenţa lui Dumnezeu”⁹. Dacă mândria poate corupe o persoană atât de capabilă şi promiţătoare precum era Lucifer, nu ar trebui noi să ne examinăm, de asemenea, sufletele?

Mândria are multe feţe

Mândria este o boală ucigătoare. Este un păcat care conduce la o mulţime de alte slăbiciuni omeneşti. De fapt, se poate spune că oricare alt păcat este, în esenţă, o manifestare a mândriei.

Acest păcat are multe feţe. Îi face pe unii să se delecteze cu valoarea, realizările, talentele, averea sau statul social personale. Ei socotesc aceste binecuvântări ca fiind dovezi ale faptului că ar fi „aleşi”, „superiori” sau „mai neprihăniţi” decât alţii. Acesta este păcatul „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt mai special decât tine”. La baza sa, stă dorinţa de a fi admirat sau invidiat. Este păcatul preamăririi de sine.

Pentru alţii, mândria se transformă în invidie: se uită cu amărăciune la aceia care au poziţii sociale mai bune, talente mai multe sau posesiuni materiale mai mari decât au ei. Ei caută să rănească, să denigreze şi să-i doboare pe alţii într-o încercare nechibzuită şi nedemnă de preamărire de sine. Când cei pe care-i invidiază se poticnesc sau suferă, ei se bucură în secret.

Exemplul din lumea sporturilor

Probabil că nu există un loc mai bun pentru a observa păcatul mândriei decât lumea sporturilor. Tot timpul mi-a plăcut să iau parte sau să fiu prezent la evenimente sportive. Dar, mărturisesc că sunt momente în care lipsa de politeţe din sport este jenantă. Cum se face că oamenii care sunt în mod normal blânzi şi atenţi pot fi atât de intoleranţi şi plini de ură faţă de echipa adversă şi de fanii acesteia?

Am văzut fani ai unor echipe de sport defăimându-i şi demonizându-i pe rivalii lor. Ei caută orice defect şi îl amplifică. Ei îşi justifică ura, făcând generalizări şi aplicându-le tuturor care se asociază cu echipa adversă. Când oponenţii sunt loviţi de neşansă, ei se bucură.

Stimaţi fraţi, din nefericire, vedem astăzi, prea des, că acelaşi fel de atitudine şi comportament influenţează discursurile publice despre politică, etnie şi religie.

Dragii mei fraţi deţinători ai preoţiei, iubiţii mei colegi ucenici ai blândului Hristos, nu ar trebuie ca noi să ne ridicăm la un standard mai înalt? Ca deţinători ai preoţiei, trebuie să ne dăm seama că toţi copiii lui Dumnezeu poartă acelaşi tricou. Echipa noastră este frăţia dintre oameni. Această viaţă este terenul nostru de sport. Ţelul nostru este să învăţăm să-L iubim pe Dumnezeu şi să dăm dovadă de aceeaşi iubire faţă de aproapele nostru. Suntem aici pentru a trăi în acord cu legea Sa şi pentru a stabili împărăţia lui Dumnezeu. Suntem aici pentru a clădi, a înălţa spiritual, a-i trata corect şi a-i încuraja pe toţi copiii Tatălui Ceresc.

Nu trebuie să ni se urce la cap

Când am fost chemat ca autoritate generală, am fost binecuvântat să fiu instruit de mulţi dintre fraţii care slujesc de mai mult timp ca autorităţi generale în Biserică. Într-o zi, am avut ocazia să-l conduc pe preşedintele James E. Faust la o conferinţă de ţăruş. În timpul orelor petrecute împreună în maşină, preşedintele Faust a profitat de timp pentru a mă învăţa câteva principii importante despre însărcinarea mea. El a explicat, de asemenea, cât de amabili sunt membrii Bisericii, mai ales faţă de autorităţile generale. El a spus: „Se vor purta foarte bine cu tine. Vor spune lucruri frumoase despre tine”. A râs puţin şi, apoi, a spus: „Dieter, fii recunoscător pentru aceasta. Dar să nu ţi se urce la cap”.

Aceasta este o lecţie bună pentru noi, toţi, stimaţi fraţi, în fiecare chemare sau împrejurare din viaţă. Putem fi recunoscători pentru sănătatea, bogăţia, posesiunile sau statutele noastre sociale, dar când începe să ni se urce la cap – când începem să fim obsedaţi de statutul nostru social, când ne concentrăm la cât de importanţi suntem, pe putere sau reputaţie, când ne preocupă peste măsură ceea ce cred alţii despre noi şi credem ceea ce spun alţii despre noi – atunci începe necazul; atunci, mândria începe să corupă.

În scripturi, sunt multe avertizări cu privire la mândrie: „Prin mândrie se aţâţă numai certuri, dar înţelepciunea este cu cel ce ascultă sfaturile”.¹⁰

Apostolul Petru ne-a avertizat: „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har”¹¹. Mormon explică: „Niciunul nu este primit înaintea lui Dumnezeu în afară de cel blând şi cu inima smerită”¹². Domnul alege, intenţionat, „lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte”¹³. Domnul face aceasta pentru a arăta că mâna Lui este în lucrarea Sa pentru a nu ne „[încrede] în braţul de carne”¹⁴.

Noi suntem slujitori ai Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos. Preoţia nu ne este conferită pentru ca noi să facem reverenţe şi să ne complacem în laude. Noi suntem aici pentru a ne sufleca mânecile şi a trece la treabă. Sarcina pe care o avem de îndeplinit nu este una obişnuită. Noi suntem chemaţi pentru a pregăti lumea pentru venirea Domnului şi Salvatorului nostru, Isus Hristos. Noi nu căutăm propria noastră cinste, ci Îl lăudăm şi slăvim pe Dumnezeu. Noi ştim că aportul pe care îl putem aduce prin noi înşine este mic; totuşi, pe măsură ce exercităm puterea preoţiei în neprihănire, Dumnezeu poate face ca o mare şi minunată lucrare să înainteze prin eforturile noastre. Trebuie să învăţăm, asemenea lui Moise, că „omul nu este nimic” prin el însuşi¹⁵, ci că lui „Dumnezeu toate lucrurile [Îi] sunt cu putinţă”¹⁶.

Isus Hristos este exemplul perfect de slujire

În această privinţă, la fel ca în toate lucrurile, Isus Hristos este exemplul nostru perfect. În timp ce Lucifer a încercat să schimbe planul salvării al Tatălui şi să obţină slavă pentru el însuşi, Salvatorul a spus: „Tată, facă-se voia Ta, şi slava să fie a Ta în veci”¹⁷. În pofida capacităţilor şi realizărilor Sale extraordinare, Salvatorul a fost întotdeauna blând şi umil.

Dragi fraţi, noi deţinem „Preoţia Sfântă, după Ordinul Fiului lui Dumnezeu”¹⁸. Aceasta este puterea pe care Dumnezeu le-a oferit-o oamenilor pentru a acţiona în numele Său. Pentru a exercita această putere, noi trebuie să ne străduim să fim asemenea Salvatorului. Aceasta înseamnă că, în toate lucrurile, noi căutăm să facem voinţa Tatălui, la fel cum a făcut Salvatorul¹⁹. Înseamnă că Îi oferim Tatălui toată slava, la fel cum a făcut Salvatorul²⁰. Înseamnă că uităm de noi înşine slujindu-i pe ceilalţi, la fel cum a făcut Salvatorul.

Mândria este un buton care opreşte puterea preoţiei²¹. Umilinţa este butonul care o activează.

Fiţi umili şi plini de dragoste

Aşadar, cum combatem acest păcat al mândriei, care este atât de predominant şi de dăunător? Cum devenim mai umili?

Este aproape imposibil să devenim mândri atunci când inimile noastre sunt pline de caritate. „Şi nimeni nu poate ajuta în această lucrare, decât dacă este umil şi plin de dragoste”²². Când vedem lumea din jurul nostru prin lentila dragostei pure a lui Hristos, începem să înţelegem umilinţa.

Unii presupun că umilinţa înseamnă să ne autocriticăm. Umilinţa nu înseamnă să ne convingem că suntem inutili, lipsiţi de însemnătate sau de valoare. Nu înseamnă nici să negăm sau să nu arătăm talentele pe care ni le-a dat Dumnezeu. Noi nu descoperim umilinţa gândind lucruri mai puţin bune despre noi înşine; umilinţa o descoperim gândindu-ne mai puţin la noi înşine. Aceasta vine atunci când ne continuăm lucrarea având atitudinea de a-L sluji pe Dumnezeu şi de a ne sluji aproapele.

Umilinţa ne îndreaptă atenţia şi dragostea către ceilalţi şi către scopurile Tatălui Ceresc. Mândria face contrariul. Mândria îşi extrage energia şi puterea din izvoarele adânci ale egoismului. În clipa în care încetăm să mai fim atât de preocupaţi de noi înşine şi uităm de noi înşine prin slujire, mândria noastră scade şi începe să piară.

Dragii mei fraţi, există atât de mulţi oameni aflaţi în nevoie la care ne-am putea gândi în loc să ne gândim la noi înşine. Şi, vă rog, nu uitaţi niciodată de familia dumneavoastră, de soţia dumneavoastră. Există atât de multe moduri în care am putea să slujim. Nu avem timp să ne lăsăm absorbiţi de preocuparea faţă de noi înşine.

Am avut odată un pix pe care mi-a plăcut foarte mult să-l folosesc în timpul carierei mele de căpitan de aeronavă. Printr-o simplă răsucire, puteam să aleg una dintre cele patru culori. Pixul nu se plângea dacă voiam să folosesc culoarea roşie în loc de albastră. Nu-mi spunea: „Aş prefera să nu scriu după ora 10:00 seara, în condiţii de ceaţă deasă sau la altitudini mari”. Pixul nu-mi spunea: „Foloseşte-mă numai pentru documente importante, nu pentru sarcini cotidiene neînsemnate”. Cu cea mai mare siguranţă, îndeplinea fiecare însărcinare pentru care aveam nevoie de el, indiferent de cât de importantă sau de lipsită de însemnătate era aceasta. Era întotdeauna gata să-mi fie de folos.

În mod asemănător, noi suntem instrumente în mâinile lui Dumnezeu. Când inima noastră este îndreptată în direcţia potrivită, noi nu ne plângem că însărcinarea pe care am primit-o nu este demnă de capacităţile noastre. Noi slujim, bucuroşi, oriunde ni se cere. Când facem aceasta, Domnul ne poate folosi în moduri mai presus de puterea noastră de înţelegere, pentru a-Şi îndeplini lucrarea.

Permiteţi-mi să închei cu câteva cuvinte din mesajul inspirat al preşedintelui Ezra Taft Benson de acum 21 de ani:

„Mândria este marea piatră de poticnire a Sionului.

Pentru a învinge mândria, trebuie să începem cu noi înşine…²³

Trebuie să dăm ascultare «chemărilor Spiritului Sfânt», să înlăturăm «omul firesc», să devenim «[sfinţi] prin ispăşirea lui Hristos Domnul» şi să devenim «ca un copil, ascultător, blând, umil»²⁴…

Dumnezeu va avea un popor umil… «Binecuvântaţi sunt cei care se umilesc fără să fie forţaţi să fie umili»²⁵…

Să alegem să fim umili. Putem face aceasta. Eu ştiu că putem”²⁶.

Fraţii mei iubiţi, să urmăm exemplul Salvatorului şi să ne întindem braţele pentru a sluji în loc să căutăm laudele şi cinstea oamenilor. Rugăciunea mea este să recunoaştem şi să smulgem din rădăcină mândria nedreaptă din inimile noastre şi să o înlocuim cu „neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea”²⁷. În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.