Şi le va mâna un copilaş
Preşedintele Boyd K. Packer
Preşedintele Cvorumului celor Doisprezece Apostoli
Soţii şi soţiile trebuie să înţeleagă că principala lor chemare – din care nu vor fi eliberaţi niciodată – este cea pe care o au faţă de celălalt şi faţă de copiii lor.
Cu ani în urmă, într-o seară rece într-o staţie de tren din Japonia, am auzit o bătaie în geamul de la vagonul meu de dormit. Era un băiat îngheţat care purta o cămaşă zdrenţuită cu o cârpă murdară legată în jurul maxilarului umflat. Capul lui era acoperit de râie. El avea un castron din tablă ruginită şi o lingură, semne ale unui cerşetor orfan. În timp ce mă străduiam să deschid uşa să îi dau bani, trenul a pornit din loc.
Nu voi uita niciodată pe acel băieţel, flămând, care a rămas acolo în frig, ţinând castronul din tablă gol. Nici nu voi uita cât de neajutorat m-am simţit când trenul a plecat şi l-am lăsat stând pe peron.
Câţiva ani mai târziu, în Cusco, un oraş din Anzi, în Peru, Vârstnicul A. Theodore Tuttle şi cu mine am ţinut o adunare de împărtăşanie într-o încăpere lungă şi îngustă care dădea spre stradă. Era noapte şi în timp ce vârstnicul Tuttle vorbea, un băieţel, de aproape şase ani, a apărut în uşă. El purta doar o cămaşă zdrenţuită lungă ce atârna până la genunchi.
La stânga noastră era o masă mică pe care se găsea pâinea pentru împărtăşanie. Acest orfan flămând a văzut pâinea şi a înaintat încet pe lângă perete spre ea. El era aproape de masă când l-a văzut o femeie de la marginea rândului. Cu o mişcare bruscă a capului, l-a alungat în noapte. Am gemut în sinea mea.
Mai târziu băieţelul s-a întors. El s-a furişat pe lângă perete, uitându-se când la pâine, când la mine. Când era aproape de locul unde femeia l-ar fi văzut din nou, am întins mâinile şi a venit fugind spre mine. L-am ţinut în poală.
Apoi, simbolic, l-am pus pe scaunul vârstnicului Tuttle. După rugăciunea de încheiere băieţelul flămând s-a avântat în noapte.
Când m-am întors acasă i-am spus preşedintelui Spencer W. Kimball despre experienţa mea. El a fost profund mişcat şi mi-a spus: „Ţineai un popor în poalele tale”. El mi-a spus aceasta de mai multe ori: „Acea experienţă are o mai mare importanță pe care încă nu o cunoşti”.
În timp ce am vizitat America Latină de aproape 100 de ori, l-am căutat pe acel băieţel uitându-mă la chipurile oamenilor. Acum înţeleg ce a vrut să spună preşedintele Kimball.
Am întâlnit un alt băiat tremurând pe străzile oraşului Salt Lake. Era târziu într-o seară rece de iarnă. Noi plecam de la o cină de Crăciun de la un hotel. Pe stradă mergeau şase sau opt băieţi gălăgioşi. Fiecare dintre ei ar fi trebuit să fie acasă şi nu afară, în frig.
Un băiat nu avea geacă. El mergea sărind foarte repede pentru a se încălzi. A dispărut pe o stradă lăturalnică, fără îndoială spre un apartament mic şi sărăcăcios şi un pat ce nu avea destule pături pentru a-i ţine de cald.
Seara, când trag păturile pe mine, ofer o rugăciune pentru cei care nu au un pat cald în care să se culce.
Eram staţionat în Osaka, Japonia, când s-a încheiat cel de-al Doilea Război Mondial. Tot oraşul era o ruină şi străzile erau pline cu resturi de blocuri, dărâmături şi cratere create de bombe. Deşi majoritatea copacilor fuseseră distruşi, unii dintre ei încă mai rezistau cu crengi şi trunchiuri fărâmiţate pe care mai creşteau câteva rămurele firave cu frunze.
O fetiţă ce purta un chimono colorat şi zdrenţuit aduna frunze galbene de platan într-un buchet. Micul copil părea neafectat de distrugerea din jur în timp ce căuta printre dărâmături pentru a adăuga noi frunze la colecţia ei. Ea găsise singura frumuseţe care mai exista în lumea ei. Poate ar trebui să spun că ea era lucrul frumos din lumea ei. Atunci când mă gândesc la ea, într-un fel, credinţa mea creşte. Copilul era un exemplu al speranţei.
Mormon ne-a învăţat că „pruncii sunt vii în Hristos”1 şi nu au nevoie de pocăinţă.
În jurul anului 1900, doi misionari slujeau în munţii din sudul Statelor Unite. Într-o zi, de pe vârful unui deal, au văzut oameni care se adunau într-o vale la poalele dealului. Misionarii nu aveau multe persoane cărora să le predea, aşa că au mers spre acel loc.
Un băieţel se înecase şi urma să aibă loc înmormântarea. Părinţii îl chemaseră pe preot pentru a vorbi la înmormântarea fiului lor. Misionarii au stat mai în spate în timp ce acest preot ambulant s-a uitat la tată şi la mamă şi şi-a început predica. Dacă părinţii se aşteptau să primească alinare de la acest preot, urmau a fi dezamăgiţi.
El i-a certat dur că nu botezaseră copilul. Ei amânaseră dintr-un motiv sau altul şi acum era prea târziu. El le-a spus fără menajamente că băieţelul lor ajunsese în iad. Era vina lor. Ei erau de vină pentru chinurile sale veşnice.
După ce predica s-a terminat şi mormântul a fost acoperit, vârstnicii s-au apropiat de părinţii îndureraţi. „Noi suntem slujitorii Domnului”, i-au spus mamei „şi am venit cu un mesaj pentru dumneavoastră”. În timp ce părinţii ascultau, vârstnicii au citit din revelaţii şi şi-au depus mărturia despre restaurarea cheilor pentru mântuirea atât a celor vii, cât şi a celor morţi.
Îl compătimesc pe acel preot. El făcea tot ce putea cu lumina şi cunoaşterea pe care le avea. Dar el ar fi trebuit să poată oferi mai mult. Există plenitudinea Evangheliei.
Vârstnicii au venit în calitate de mângâietori, învăţători, slujitori ai Domnului, slujitori autorizaţi ai lui Isus Hristos.
Aceşti copii despre care vorbesc reprezintă toţi copiii Tatălui nostru Ceresc. „Fiii sunt o moştenire de la Domnul şi… ferice de omul care îşi umple tolba de săgeţi cu ei.”2
Crearea unei vieţi este o responsabilitate mare pentru un cuplu căsătorit. Una dintre cele mai mari încercări ale vieţii muritoare este să fi un părinte demn şi responsabil. Nici bărbatul, nici femeia, nu pot face copii de unul singur. Trebuia ca aceşti copii să aibă doi părinţi – atât un tată, cât şi o mamă. Nici un alt tipar sau proces nu îl poate înlocui pe acesta.
Demult o femeie mi-a spus, înlăcrimată, că atunci când a fost studentă ea a făcut o greşeală mare cu prietenul ei. El aranjase ca ea să facă avort. Cu timpul, ei au absolvit, s-au căsătorit şi au avut mai mulţi copii. Ea mi-a spus cât de îndurerată era când se uita la familia ei, la copiii ei minunaţi, şi vedea în mintea ei locul, acum gol, din care lipsea acel copil.
Dacă acest cuplu înţelege şi pune în practică ispăşirea, ei vor şti că aceste experienţe şi durerile datorate acestora pot fi şterse. Nicio durere nu va dura veşnic. Nu este uşor, dar scopul vieţii nu a fost niciodată să fie uşoară sau corectă. Pocăinţa şi speranţa veşnică datorate iertării vor merita, mereu, efortul.
Un alt cuplu tânăr, în lacrimi, mi-a spus că tocmai veniseră de la doctor care le spusese că nu puteau avea copii. Ei erau devastaţi de vestea pe care o primiseră. Ei s-au mirat când le-am spus că erau foarte norocoşi. Ei s-au întrebat de ce aş spune aşa ceva. Le-am spus că situaţia lor era mai bună decât cea a altor cupluri care puteau avea copii dar respingeau şi evitau cu egoism această responsabilitate.
Le-am spus: „Cel puţin voi doriţi copii şi acea dorinţă va cântări în favoarea voastră în timpul vieţii pe pământ şi după moarte deoarece vă va oferi stabilitate spirituală şi emoţională. În cele din urmă, va fi mai bine de voi care aţi vrut copii dar nu aţi putut avea decât de cei care ar fi putut avea copii dar nu au vrut”.
Există alte cupluri care nu se căsătoresc şi, astfel, nu au copii. Unii, din cauza unor împrejurări ce nu ţin de ei, cresc copii fiind mame sau taţi singuri. Acestea sunt situaţii temporare. Ca parte a planului veşnic – nu întotdeauna în viaţa muritoare – dorinţele drepte vor fi îndeplinite.
„Dacă numai în viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!”3
Scopul suprem al tuturor activităţilor din Biserică este să vedem un soţ şi o soţie fericiţi în căminele lor împreună cu copiii, protejaţi de principiile şi legile Evangheliei şi pecetluiţi prin legămintele preoţiei veşnice. Soţii şi soţiile trebuie să înţeleagă că principala lor chemare – din care nu vor fi eliberaţi niciodată – este cea pe care o au faţă de celălalt şi faţă de copiii lor.
Una dintre cele mai mari descoperiri ale părinţilor este că noi învăţăm mai mult ce contează cu adevărat de la copiii noştri decât am învăţat de la părinţii noştri. Noi ajungem să vedem adevărul în profeţia lui Isaia: „[îi] va mâna un copilaş”4.
La Ierusalim, „Isus a chemat la El un copilaş şi l-a pus în mijlocul lor
şi le-a spus: Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu veţi fi ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în împărăţia cerurilor.
De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş, va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor”5.
„Isus le-a zis: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi căci împărăţia cerurilor este a celor ca ei.
După ce şi-a pus mâinile peste ei a plecat de acolo.”6
Citim în Cartea lui Mormon despre vizita lui Isus în Lumea Nouă. El i-a vindecat şi binecuvântat pe oameni şi a cerut ca să fie aduşi la El pruncii.
Mormon a consemnat: „Ei şi-au adus pruncii şi i-au aşezat jos pe pământ în jurul Lui şi Isus a stat în mijloc; şi mulţimea s-a dat deoparte până când toţi au fost aduşi la El”7.
El le-a cerut apoi oamenilor să îngenuncheze. Având copiii în jurul Său, Salvatorul a îngenuncheat şi s-a rugat Tatălui nostru din Cer. După rugăciune, Salvatorul a plâns, „iar El i-a luat pe pruncii lor, unul câte unul şi i-a binecuvântat şi S-a rugat Tatălui pentru ei.
Şi atunci când El a făcut aceasta, El iarăşi a plâns”8.
Pot înţelege sentimentele pe care Salvatorul le-a avut faţă de copii. Putem învăţa atât de multe din exemplul Său de a căuta să se roage pentru „cei mici”9, să-i binecuvânteze şi să-i înveţe.
Eu am fost al zecelea copil într-o familie cu 11 copii. Din câte ştiu, nici tata şi nici mama nu au slujit în chemări importante în Biserică.
Părinţii mei au slujit cu credinţă în cea mai importantă chemare a lor – cea de părinţi. Tatăl nostru a condus casa în dreptate, niciodată cu mânie sau frică. Iar exemplul puternic al tatălui nostru a fost completat de sfatul blând al mamei. Evanghelia are o influenţă mare în viaţa fiecărei persoane din familia Packer şi în cea a generaţiei viitoare şi a generaţiei viitoare şi a celei de după ea, în măsura în care am văzut noi.
Sper să fiu considerat un om la fel de bun ca tatăl meu. Înainte să aud cuvintele: „Foarte bine”, din partea Tatălui meu Ceresc, sper să le aud din partea tatălui meu de pe pământ.
De multe ori m-am întrebat de ce am fost chemat ca apostol şi, apoi, ca preşedinte al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, în pofida faptului că provin dintr-un cămin în care tatăl putea fi numit mai puţin activ. Nu sunt singurul membru dintre Cei Doisprezece care se potriveşte acestei descrieri.
În cele din urmă, am putut vedea şi înţelege că poate din acel motiv am fost chemat. Şi am putut înţelege motivul pentru care, în tot ceea ce facem în Biserică, în calitate de conducători, trebuie să găsim o cale prin care părinţii şi copiii să petreacă timp împreună ca familii. Conducătorii preoţiei trebuie să se gândească la familii atunci când organizează activităţi.
Sunt multe lucruri legate de trăirea în acord cu Evanghelia lui Isus Hristos care nu pot fi măsurate prin calcul şi trecute în consemnările privind prezenţa. Ne ocupăm timpul cu clădiri şi bugete, programe şi proceduri. Făcând acest lucru, este posibil să trecem cu vederea însuşi spiritul Evangheliei lui Isus Hristos.
Mult prea des, vin la mine persoane şi îmi spun: „Domnule preşedinte Packer, nu ar fi frumos dacă… ?”.
De obicei îi întrerup şi le spun: „Nu”, deoarece cred că ceea ce urmează este legat de o idee pentru o nouă activitate sau un nou program care va aduce noi obligaţii financiare şi privitoare la timp pentru familie.
Timpul petrecut în familie este sacru şi trebuie protejat şi respectat. Îi rugăm pe membri să arate devotament familiilor lor.
Când ne-am căsătorit, soţia mea şi cu mine am decis că noi vom accepta fiecare copil care ni se va naşte împreună cu responsabilitatea de a fi împreună la naşterea sa şi de a-l creşte. În timp, ei şi-au întemeiat familiile lor.
De două ori în timpul căsniciei noastre, la naşterea a doi dintre băieţii noştri, doctorul ne-a spus: „Nu cred că va supravieţui”.
În ambele situaţii noi am răspuns că ne-am da vieţile pentru ca acest fiu să o aibă pe a sa. Când am spus aceasta, ne-am dat seama că acest devotament este asemănător celui pe care Tatăl nostru Ceresc îl simte pentru fiecare dintre noi. Ce gând divin!
Acum, la apusul vieţilor noastre, sora Packer şi cu mine înţelegem şi depunem mărturie că familiile pot fi pentru totdeauna. Când ţinem poruncile şi trăim în întregime conform Evangheliei, vom fi protejaţi şi binecuvântaţi. Rugăciunea noastră este ca fiecare dintre copiii, nepoţii şi strănepoţii noştri, să aibă acelaşi devotament faţă de cei mici şi preţioşi.
Dragi taţi şi mame, data viitoare când veţi legăna un nou-născut în braţele dumneavoastră, veţi avea o înţelegere mai bună a misterelor şi scopului vieţii. Veţi înţelege de ce Biserica este aşa cum este şi de ce familia este organizaţia fundamentală pentru timp şi eternitate. Depun mărturie că Evanghelia lui Isus Hristos este adevărată, că planul salvării, care a fost denumit planul fericirii, este un plan pentru familii. Mă rog Domnului ca familiile din Biserică să fie binecuvântate, părinţi şi copii, ca această lucrare să meargă înainte aşa cum doreşte Tatăl. Depun această mărturie în numele lui Isus Hristos, amin.