Lecţii speciale
Vârstnicul Ronald A. Rasband
din Preşedinţia celor Şaptezeci
Dragi frați și surori, este speranța și rugăciunea mea ca noi să continuăm să purtăm cu noblețe povara noastră și să ne întindem brațul către cei care suferă.
În ultimele 20 de luni, familia noastră a fost binecuvântată cu privilegiul de a avea un copil foarte special.
Micul Paxton, nepotul nostru, s-a născut cu o formă foarte rară de suprimare cromozomială, o afecţiune genetică care îl evidenţiază, realmente, fiind unul la sute de milioane. Pentru fiica noastră şi soţul ei a început o călătorie neplanificată ce le-a schimbat viaţa de când s-a născut Paxton. Această experienţă a devenit un test dificil care a folosit la învăţarea lecţiilor speciale legate de viitorul lor în eternitate.
Vârstnicul Russell M. Nelson, care tocmai ne-a vorbit, ne-a învăţat:
„Din motive de obicei necunoscute, unele persoane se nasc cu probleme fizice. Anumite părţi ale corpului pot fi anormale. Organele nu funcţionează în mod corespunzător. Şi trupurile noastre, ale tuturor, sunt supuse bolii şi morţii. Totuşi, darul unui trup fizic este foarte preţios…
Nu este necesar un trup perfect pentru a ne atinge destinul divin. De fapt, unele dintre cele mai dulci spirite sunt găzduite în trupuri firave…
În cele din urmă, va veni vremea când fiecare „[spirit şi corp] vor fi reunite în forma lor perfectă; membrele şi încheieturile vor fi refăcute într-o formă potrivită” (Alma 11:43). Atunci, datorită ispăşirii lui Isus Hristos, noi putem deveni perfecţi datorită Lui”1.
Toţi cei care aveţi încercări, griji, dezamăgiri sau inimi frânte din cauza cuiva drag, vreau să ştiţi aceasta: cu dragoste infinită şi compasiune nesfârşită, Dumnezeu, Tatăl nostru Ceresc, îi iubeşte pe cei bolnavi şi vă iubeşte pe dumneavoastră!
Când întâmpină astfel de suferinţe, unii se pot întreba: „Cum poate Atotputernicul Dumnezeu să permită aşa ceva?”. Şi, apoi, acea întrebare aproape inevitabilă: „De ce mi s-a întâmplat mie?”. De ce trebuie să avem parte de boli şi întâmplări care duc la dizabilităţi sau la moartea membrilor familiei înainte de vreme sau care îi fac să sufere ani la rând? De ce aceste suferinţe?
În aceste momente noi ne putem gândi la măreţul plan al fericirii întocmit de Tatăl nostru Ceresc. Acest plan, atunci când ne-a fost prezentat în viaţa premuritoare, ne-a făcut să strigăm de bucurie.2 Simplu spus, această viaţă este pregătirea pentru exaltarea eternă şi acest proces înseamnă teste şi încercări. Întotdeauna a fost aşa şi nimeni nu este cruţat.
Să ne încrederem în voia lui Dumnezeu este vital în viaţa muritoare. Având credinţă în El, noi primim puterea ispăşirii lui Hristos în acele momente în care avem multe întrebări şi puţine răspunsuri.
După învierea Sa, când a vizitat continentul american, Salvatorul nostru, Isus Hristos, a oferit tuturor această invitaţie:
„Aveţi pe vreunii dintre voi care sunt bolnavi? Aduceţi-i aici. Aveţi voi pe vreunii care sunt infirmi sau orbi sau şchiopi sau mutilaţi sau leproşi sau care sunt zbârciţi sau care sunt surzi sau care sunt în suferinţă de orice fel? Aduceţi-i pe ei şi Eu îi voi vindeca pe ei, căci Eu mă îndur de voi, adâncurile inimii Mele sunt pline de îndurare…
Şi s-a întâmplat că atunci când a vorbit astfel, toată mulţimea, în acord, s-a dus cu bolnavii săi şi cu cei în suferinţă şi cu cei infirmi şi cu cei orbi şi cu cei muţi şi cu toţi cei care erau în suferinţă de orice fel; iar El i-a vindecat pe aceştia, pe fiecare dintre ei, cum au fost aduşi unul câte unul la El”3.
Dragi fraţi şi surori, în cuvintele: „toată mulţimea… s-a dus” – toată, se găseşte multă tărie. Noi toţi avem parte de încercări. Şi, apoi, expresia: „care sunt în suferinţă de orice fel”. Fiecare dintre noi se regăseşte, nu-i aşa?
La scurt timp după ce scumpul Paxton s-a născut, noi am ştiut că Tatăl Ceresc ne va binecuvânta şi învăţa lecţii speciale. Când eu şi tatăl lui ne-am pus degetele pe capul său mic în prima dintre multele binecuvântări ale preoţiei, mi-au venit în minte cuvintele din capitolul nouă din Ioan: „Ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu”4.
Lucrările lui Dumnezeu ne sunt într-adevăr arătate prin intermediul lui Paxton.
Noi învăţăm răbdare, credinţă şi recunoştinţă prin puterea liniştitoare a slujirii, ore nesfârşite de trăiri intense, lacrimi de empatie, rugăciuni şi sentimente de dragoste pentru cei dragi nouă aflaţi la nevoie, în special pentru Paxton şi părinţii lui.
Preşedintele James E. Faust, preşedintele meu de ţăruş din copilărie, a spus: „Am o mare apreciere pentru acei părinţi iubitori, care, cu calm şi curaj, trec peste chinul şi suferinţa lor pentru un copil care s-a născut sau a contractat o boală mentală sau fizică gravă. Acest chin continuă zi de zi, fără alinare, de-a lungul vieţii unui părinte sau a unui copil. Adesea, este nevoie ca părinţii să ofere îngrijire specială, zi şi noapte. Sunt mame care au trudit atât fizic, cât şi emoţional ani la rând, oferind consolare şi alinare unui copil cu nevoi speciale aflat în suferinţă”5.
Precum este descris în Mosia, noi am văzut dragostea Salvatorului oferită familiei lui Paxton, dragoste care este valabilă pentru toţi: „Şi acum, s-a întâmplat că poverile care erau puse asupra lui Alma şi a fraţilor lui s-au făcut uşoare; da, Domnul i-a întărit pe ei pentru ca să-şi poată purta poverile cu uşurinţă, iar ei s-au supus cu bucurie şi cu răbdare voinţei Domnului”6.
Într-o noapte, în primele zile ale lui Paxton, eram în aripa de neonatologie, la terapie intensivă în minunatul centru medical Primary Children din oraşul Salt Lake, Utah, uimiţi de devotamentul şi atenţia pe care doctorii, surorile şi îngrijitorii le ofereau lui Paxton. Am întrebat-o pe fiica mea cum aveam să plătim pentru acestea şi am încercat să ghicesc cât ar costa. Un doctor care stătea lângă mine mi-a spus că făcusem o estimare greşită a costului şi că îngrijirea lui Paxton urma să coste mai mult decât presupuneam. Am aflat că majoritatea cheltuielilor pentru îngrijirea oferită în acest spital erau acoperite de persoane care îşi ofereau voluntar timpul şi de contribuţiile financiare ale altora. Cuvintele lui m-au făcut să fiu umil când m-am gândit la cât de mult valora acest mic suflet în faţa acelora care îl îngrijeau.
Mi-am amintit de un verset cunoscut, folosit în misiune, care a căpătat un nou înţeles: „Amintiţi-vă că valoarea sufletelor este mare în faţa lui Dumnezeu”7.
Am plâns în timp ce am meditat la dragostea infinită pe care Tatăl nostru Ceresc şi Preaiubitul Său Fiu o au pentru fiecare dintre noi şi în timp ce am învăţat importanţa unui suflet, atât fizic cât şi spiritual, în faţa lui Dumnezeu.
Familia lui Paxton a învăţat că este înconjurată de numeroşi îngeri din cer şi de pe pământ. Unii au venit atunci când a fost nevoie de ei şi, apoi, au plecat în linişte. Alţii au adus mâncare, au spălat rufele, au ajutat pe fraţii lui Paxton transportându-i unde era nevoie, au sunat pentru a oferi încurajare şi, în mod special, s-au rugat pentru Paxton. Astfel, am învăţat o altă lecţie specială: dacă dai de o persoană care se îneacă ai întreba-o dacă are nevoie de ajutor – sau ar fi mai bine să sari şi să o salvezi din apele adânci? Oferta, chiar dacă este bine intenţionată şi deseori oferită: „Spune-mi dacă pot fi de folos”, nu este de niciun ajutor.
Noi continuăm să învăţăm importanţa de a fi conştient şi a fi interesat de ce se petrece în viaţa celor din jur, învăţând nu doar despre importanţa de a oferi ajutor, dar şi despre bucuria imensă care vine atunci când îi ajutăm pe alţii.
Preşedintele Thomas S. Monson, care este un exemplu splendid în a ajuta pe cel asuprit, a spus: „Dumnezeu îi binecuvântează pe toţi cei care se îngrijesc de aproapele lor, care fac ceva pentru a alina suferinţa, care se străduiesc cu tot ceea ce au ei mai bun să facă o lume mai bună. Aţi observat că astfel de oameni sunt mai fericiţi? Ei sunt mai siguri şi mai încrezători. Ei par să fie mulţumiţi şi împliniţi, deoarece o persoană nu poate ajuta pe altcineva fără a avea ea însăşi parte de mari binecuvântări”8.
Chiar dacă vom avea parte de încercări, handicapuri, tristeţe şi tot felul de suferinţe, Salvatorul nostru drag şi iubitor va fi întotdeauna acolo pentru noi. El a promis:
„Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi…
Vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte”9.
Cât de recunoscători suntem Tatălui nostru din Cer pentru minunatul nostru Paxton! Prin intermediul lui, Domnul şi-a făcut cunoscută lucrarea Sa şi continuă să ne înveţe aceste lecţii valoroase, sacre şi speciale.
Aş dori să închei cu aceste cuvinte dintr-un imn îndrăgit:
Suntem înrolaţi până se-ncheie lupta.
Suntem voioşi! Suntem voioşi!
O coroană glorioasă e răsplata.
Curând învingem şi o vom avea10.
Dragi frați și surori, este speranța și rugăciunea mea ca noi să continuăm să purtăm cu noblețe povara noastră și să ne întindem brațul către cei care suferă și au nevoie să fie ridicați și încurajați. Fie ca fiecare dintre noi să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru binecuvântările Sale şi să-şi reînnoiască angajamentul faţă de Tatăl nostru din Cer de a sluji pe copiii Săi. În numele lui Isus Hristos, amin.