Puterile cerului

Vârstnicul David A. Bednar

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Deţinătorii preoţiei, tineri şi bătrâni, au nevoie atât de autoritate, cât şi de putere – permisiunea necesară şi capacitatea spirituală de a-L reprezenta pe Dumnezeu în lucrarea de salvare.

Preaiubiţii mei fraţi, sunt recunoscător că putem preaslăvi împreună ca un grup mare al deţinătorilor preoţiei. Vă iubesc şi vă admir pentru demnitatea dumneavoastră şi influenţa în bine pe care o aveţi în lumea întreagă.

Vă invit pe fiecare să vă gândiţi cum aţi răspunde la următoarea întrebare adresată membrilor Bisericii cu mulţi ani în urmă de preşedintele David O. McKay: „Dacă, în acest moment, fiecăruia dintre dumneavoastră i s-ar cere să formuleze într-o propoziţie sau expresie cea mai distinctivă trăsătură a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă, care ar fi răspunsul dumneavoastră?” („The Mission of the Church and Its Members”, Improvement Era, nov. 1956, p. 781).

Răspunsul pe care preşedintele McKay l-a dat propriei întrebări a fost „autoritatea divină” a preoţiei. Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă se distinge de alte biserici care pretind că autoritatea lor derivă din transmiterea autorităţii de la o persoană la alta de-a lungul timpului, din scripturi sau din instruire teologică. Noi declarăm că autoritatea preoţiei a fost conferită profetului Joseph Smith prin aşezarea mâinilor direct de către mesageri cereşti.

Mesajul meu se concentrează asupra acestei preoţii divine şi puterilor cerului. Mă rog din inimă ca Spiritul Domnului să ne ajute în timp ce învăţăm, împreună, despre aceste adevăruri importante.

Autoritatea şi puterea preoţiei

Preoţia este autoritatea lui Dumnezeu delegată bărbaţilor de pe pământ pentru a acţiona în toate lucrurile pentru salvarea omenirii (vezi Spencer W. Kimball, „The Example of Abraham”, Ensign, iunie 1975, p. 3). Preoţia este mijlocul prin care Domnul acţionează prin oameni pentru a salva suflete. Una dintre trăsăturile definitorii ale Bisericii lui Isus Hristos, atât în vechime, cât şi astăzi, este autoritatea Lui. Nu poate exista o Biserică adevărată fără autoritate divină.

Bărbaţilor obişnuiţi le este dată autoritatea preoţiei. Demnitatea şi dorinţa – nu experienţa, cunoaşterea sau educaţia – sunt cerinţele pentru rânduirea la preoţie.

Paşii ce trebuie urmaţi pentru a primi autoritatea preoţiei sunt descrişi în al cincilea articol de credinţă: „Noi credem că un om trebuie să fie chemat de Dumnezeu, prin profeţie şi prin aşezarea mâinilor de către aceia care deţin autoritatea de a predica Evanghelia şi de a administra rânduielile acesteia”. Astfel, un băiat sau un bărbat primeşte autoritatea preoţiei şi este rânduit într-un anumit oficiu de către cineva care deţine deja preoţia şi a fost autorizat de către un conducător care deţine cheile preoţiei necesare acestei autorizări.

Este de aşteptat ca un deţinător al preoţiei să-şi exercite această autoritate sacră în conformitate cu raţiunea, voia şi scopurile sfinte ale lui Dumnezeu. Nimic din ce ţine de preoţie nu este egocentrist. Preoţia este folosită întotdeauna pentru a-i sluji, a-i binecuvânta şi a-i întări pe alţi oameni.

Preoţia mai înaltă este primită printr-un legământ solemn care include obligaţia de a acţiona cu autoritatea (vezi D&L 68:8) şi în oficiul (vezi D&L 107:99) care au fost primite. Ca deţinători ai autorităţii sfinte a lui Dumnezeu, noi suntem factorii care acţionează şi nu elementele asupra cărora se acţionează (vezi 2 Nefi 2:26). Preoţia este, prin natura ei, activă, nu pasivă.

Preşedintele Ezra Taft Benson ne-a învăţat:

„Nu este suficient să primim preoţia şi, apoi, să stăm pasivi şi să aşteptăm până când cineva ne îmboldeşte să trecem la acţiune. Când primim preoţia, avem obligaţia să participăm, activ şi cu entuziasm, la promovarea cauzei neprihănirii pe pământ, pentru că Domnul spune:

«Acela care nu face nimic până nu i se porunceşte şi primeşte o poruncă cu inimă neîncrezătoare şi i se supune cu lene, acela va fi blestemat» (D&L 58:29)” (So Shall Ye Reap [1960], p. 21).

Preşedintele Spencer W. Kimball a subliniat, de asemenea, natura activă a preoţiei. „Legământul preoţiei este încălcat când sunt încălcate poruncile – dar şi atunci când îndatoririle nu sunt îndeplinite. Ca urmare, pentru a încălca acest legământ tot ce trebuie să faci este să nu faci nimic” (The Miracle of Forgiveness [1969], p. 96).

Când facem tot ce putem pentru a ne îndeplini responsabilităţile preoţiei, putem fi binecuvântaţi cu puterea preoţiei. Puterea preoţiei este puterea lui Dumnezeu care acţionează prin bărbaţi şi băieţi ca noi şi este rezultatul neprihănirii personale, credinţei, supunerii şi sârguinţei. Un băiat sau un bărbat poate primi autoritatea preoţiei prin aşezarea mâinilor, dar nu va avea puterea preoţiei dacă este nesupus, nedemn sau dacă nu doreşte să slujească.

„Drepturile preoţiei sunt legate inseparabil de puterile cerului şi… puterile cerului nu pot fi controlate şi folosite decât în acord cu principiile dreptăţii.

Este adevărat că ele ne pot fi conferite; dar, când încercăm să ascundem păcatele noastre sau să ne satisfacem mândria ori ambiţia inutilă, sau să exercităm nedrept controlul sau stăpânirea sau constrângerea asupra sufletelor copiilor oamenilor, iată, cerurile se retrag; Spiritul Domnului este întristat; şi, când este retras, amin preoţiei şi autorităţii acelui om” (D&L 121:36–37; subliniere adăugată).

Stimaţi fraţi, ca un băiat sau bărbat să primească autoritatea preoţiei, dar să neglijeze să facă ce este necesar pentru a fi demn să primească puterea preoţiei este un lucru inacceptabil în ochii Domnului. Deţinătorii preoţiei, tineri şi bătrâni, au nevoie atât de autoritate, cât şi de putere – permisiunea necesară şi capacitatea spirituală de a-L reprezenta pe Dumnezeu în lucrarea de salvare.

O lecţie de la tatăl meu

Am crescut într-o casă cu o mamă credincioasă şi un tată minunat. Mama mea era o urmaşă a pionierilor care au sacrificat totul pentru Biserică şi împărăţia lui Dumnezeu. Tatăl meu nu era membru al Bisericii noastre, iar când a fost mic şi-a dorit să devină preot catolic. În cele din urmă, el a ales să nu urmeze seminarul teologic, ci o carieră în domeniul producerii de unelte şi matriţe.

În cea mai mare parte a vieţii lui de bărbat căsătorit, tata a participat la adunările Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă împreună cu familia noastră. De fapt, cei mai mulţi membri ai episcopiei noastre nu ştiau că tata nu era membru al Bisericii. El a jucat în echipa de softball a episcopiei noastre şi a antrenat-o, a ajutat la desfăşurarea activităţilor Cercetaşilor şi a susţinut-o pe mama în diversele ei chemări şi responsabilităţi. Vreau să vă spun una dintre cele mai mari lecţii pe care le-am învăţat de la tata cu privire la autoritatea şi puterea preoţiei.

În copilărie, l-am întrebat pe tata de multe ori, în fiecare săptămână, când avea să fie botezat. El răspundea cu dragoste, dar şi cu hotărâre de fiecare dată când îl cicăleam: „David, nu mă voi alătura Bisericii nici pentru mama ta, nici pentru tine, nici pentru nimeni altcineva. Mă voi alătura Bisericii când voi şti că este lucrul pe care trebuie să-l fac”.

Cred că eram în primii ani ai adolescenţei când am avut următoarea conversaţie cu tatăl meu. Tocmai ne întorsesem împreună acasă de la adunările de duminica şi l-am întrebat pe tata când urma să fie botezat. El a zâmbit şi a spus: „Tu eşti cel care mă întreabă mereu când voi fi botezat. Azi, îţi pun şi eu o întrebare”. Nerăbdător şi emoţionat am tras concluzia că începusem să facem progrese!

Tata a continuat: „David, biserica ta te învaţă că preoţia a fost luată de pe pământ în vechime şi că a fost restaurată de mesageri cereşti profetului Joseph Smith. Adevărat?”. Am răspuns că afirmaţia era corectă. Apoi, el a spus: „Iată întrebarea mea. În fiecare săptămână în adunarea preoţiei, îi ascult pe episcop şi pe alţi conducători ai preoţiei amintind, rugând şi implorând ca toţi bărbaţii să-şi facă vizitele ca învăţători de acasă şi să-şi îndeplinească îndatoririle preoţiei. Dacă biserica ta deţine, cu adevărat, preoţia restaurată a lui Dumnezeu, de ce atât de mulţi bărbaţi din biserica ta nu se deosebesc cu nimic, când este vorba de îndeplinirea îndatoririi lor religioase, de bărbaţii din biserica mea?”. Mintea mea tânără nu a găsit nicio explicaţie imediată. Nu aveam niciun răspuns pentru tata.

Cred că tata a greşit judecând validitatea dreptului Bisericii noastre la autoritatea divină prin prisma slăbiciunilor unora dintre bărbaţii din episcopia noastră. Dar în această întrebare era inclusă presupunerea corectă că bărbaţii care deţin preoţia sfântă a lui Dumnezeu trebuie să se deosebească de alţi bărbaţi. Bărbaţii care deţin preoţia nu sunt în mod inerent mai buni decât alţi bărbaţi, dar ei trebuie să acţioneze în mod diferit. Bărbaţii care deţin preoţia trebuie nu numai să primească autoritatea preoţiei, ci şi să devină unelte demne şi credincioase ale puterii lui Dumnezeu. „Curăţaţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului.” (D&L 38:42.)

Nu voi uita niciodată lecţia despre autoritatea şi puterea preoţiei pe care am învăţat-o de la tatăl meu, un bărbat bun care nu era de credinţa noastră şi care se aştepta la mai mult din partea bărbaţilor care afirmau că deţineau preoţia lui Dumnezeu. Discuţia cu tatăl meu din după-amiaza acelei duminici a stârnit în mine dorinţa de a fi un „băiat bun”. Nu voiam să fiu un exemplu negativ sau prilej de împotmolire în progresul tatălui meu care învăţa despre Evanghelia restaurată. Voiam pur şi simplu să fiu un băiat bun. Domnul are nevoie ca noi toţi, cei care deţinem autoritatea Sa, să fim cinstiţi, virtuoşi şi băieţi buni în toate timpurile şi în toate locurile.

Poate vă interesează să aflaţi că, după un număr de ani, tatăl meu a fost botezat. Şi, la momentele potrivite, am avut ocazia să-i confer Preoţia aaronică şi Preoţia lui Melhisedec. Una dintre cele mai însemnate experienţa ale vieţii mele a fost să-l văd pe tata primind autoritatea şi, apoi, puterea preoţiei.

V-am împărtăşit această lecţie, învăţată de la tatăl meu, pentru a evidenţia un adevăr simplu. Primirea autorităţii preoţiei prin aşezarea mâinilor este un început important, dar nu este totul. Rânduirea conferă autoritate, dareste necesară neprihănirea pentru a acţiona cu putere când ne străduim să ridicăm suflete, să predăm şi să mărturisim, să binecuvântăm, să sfătuim şi să avansăm lucrarea salvării.

În această perioadă importantă din istoria pământului, dumneavoastră şi cu mine, deţinători ai preoţiei, trebuie să fim bărbaţi neprihăniţi şi unelte eficiente în mâinile lui Dumnezeu. Trebuie să ne ridicăm ca bărbaţi ai lui Dumnezeu. Ar fi bine să învăţăm şi să urmăm exemplul lui Nefi, nepotul lui Helaman şi primul dintre cei doisprezece ucenici chemaţi de Salvator la începutul slujirii Sale printre nefiţi. „Şi a propovăduit multe lucruri către ei;… Nefi a slujit cu putere şi cu mare autoritate” (3 Nefi 7:17).

„Vă rog să-l ajutaţi pe soţul meu să înţeleagă”

La sfârşitul interviurilor pentru recomandarea pentru templu pe care le desfăşuram ca episcop şi preşedinte de ţăruş, le întrebam deseori pe surorile căsătorite cum puteam să le slujesc mai bine lor şi familiilor lor. Consecvenţa răspunsurilor primite de la acele femei credincioase a fost atât constructivă, cât şi alarmantă. Surorile se plângeau sau criticau rareori, dar de cele mai multe ori răspundeau astfel: „Vă rog să-l ajutaţi pe soţul meu să-şi înţeleagă responsabilitatea de conducător al preoţiei în căminul nostru. Îmi place să conduc studiul scripturilor, rugăciunea în familie şi seara în familie şi voi continua s-o fac. Dar mi-aş dori ca soţul meu să fie un partener egal şi să ofere conducerea puternică a preoţiei pe care numai el o poate oferi. Vă rog, ajutaţi-l pe soţul meu să înveţe cum să devină un patriarh şi un conducător al preoţiei, care prezidează şi protejează, în căminul nostru”.

Mă gândesc deseori la sinceritatea acelor surori şi la cererea lor. Conducătorii preoţiei ascultă cereri similare astăzi. Multe soţii se roagă pentru soţii lor care au nu numai autoritatea preoţiei, ci şi puterea preoţiei. Ele tânjesc să poarte jugul împreună şi în mod egal cu un soţ credincios şi partener în preoţie în lucrarea de a crea un cămin al cărui nucleu să fie Hristos şi Evanghelia.

Stimaţi fraţi, vă promit că, dacă vom medita, rugându-ne, la cererile acestor surori, Duhul Sfânt ne va ajuta să ne vedem aşa cum suntem cu adevărat (vezi D&L 93:24) şi ne va ajuta să recunoaştem lucrurile pe care trebuie să le schimbăm şi să le îmbunătăţim. Şi timpul pentru a acţiona este acum!

Fiţi exemple de neprihănire

În această seară, reiterez învăţăturile preşedintelui Thomas S. Monson care ne-a invitat, pe noi, deţinătorii preoţiei, să fim „exemple de neprihănire”. El ne-a reamintit în repetate rânduri că ne aflăm în slujba Domnului şi că avem dreptul la ajutorul Său, cu condiţia să fim demni (vezi „Exemple de neprihănire”, Liahona, mai 2008, p. 65–68). Dumneavoastră şi cu mine deţinem autoritatea preoţiei care a fost restaurată pe pământ în această dispensaţie de către mesageri cereşti, chiar de Ioan Botezătorul şi Petru, Iacov şi Ioan. Ca urmare, fiecare bărbat care primeşte Preoţia lui Melhisedec îşi poate trasa linia personală a autorităţii direct până la Domnul Isus Hristos. Sper că suntem recunoscători pentru această minunată binecuvântare. Mă rog să fim curaţi şi demni să-L reprezentăm pe Domnul în timp ce exercităm autoritatea Sa sacră. Fie ca fiecare dintre noi să fie demn de puterea preoţiei.

Depun mărturie că preoţia sfântă a fost într-adevăr restaurată pe pământ în aceste zile din urmă şi că se găseşte în Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Depun, de asemenea, mărturie că preşedintele Thomas S. Monson este înaltul preot care prezidează înalta preoţie a Bisericii (vezi D&L 107:9, 22, 65–66, 91–92) şi singura persoană de pe pământ care deţine şi este autorizată să exercite toate cheile preoţiei. Mărturisesc solemn despre aceste lucruri în numele sacru al Domnului Isus Hristos, amin.