Reactivarea pentru creştere reală

Episcopul Richard C. Edgley

primul consilier în Episcopatul care prezidează, eliberat recent

Salvarea sufletelor este lucrarea pe care Domnul ne-a chemat pe toţi să o facem.

În ultimele luni s-a accentuat tot mai mult nevoia de a realiza o „creştere reală” în Biserică, aducându-i pe toţi cei care doresc să primească şi să respecte rânduielile şi legămintele salvatoare şi să trăiască având o măreaţă schimbare în inimă, aşa cum este descrisă în Alma (vezi Alma 5:14). Una dintre cele mai semnificative şi importante modalităţi de a realiza creşterea reală este de a oferi ajutor şi sprijin şi de a reactiva pe cei care au fost botezaţi dar, care rătăcesc într-o stare de inactivitate, lipsiţi de binecuvântările şi rânduielile salvatoare. Indiferent de chemarea noastră – învăţător de acasă sau învăţătoare vizitatoare, învăţător la Şcoala de Duminică, episcop, tată, mamă sau autoritate generală – cu toţii ne putem înrola în efortul de salvare într-un mod care să conteze. La urma urmei, să-i aducem pe toţi – familia noastră, nemembrii, cei mai puţin activi, păcătoşi – la Hristos să primească rânduielile salvatoare, este o chemare divină pe care o avem cu toţii.

Într-o duminică dimineaţă, în urmă cu vreo 30 de ani când slujeam în preşedinţia unui ţăruş, am primit un telefon din partea unuia dintre episcopii noştri credincioşi. El ne-a explicat că episcopia lui crescuse aşa de rapid încât nu mai putea oferi o chemare plină de însemnătate tuturor membrilor demni. Rugămintea lui către noi era să împărţim episcopia în două. În timp ce aşteptam o astfel de aprobare, am decis în calitate de preşedinţie de ţăruş că vom vizita episcopia şi vom chema pe toţi aceşti fraţi şi surori minunate, demni, să fie misionari de ţăruş.

Cam a treia persoană cu care am vorbit a fost o tânără studentă înscrisă la universitatea locală. După ce am discutat câteva momente, am adus vorba despre chemarea de a sluji ca misionară. S-a făcut linişte pentru câteva clipe. Apoi, ea a zis: „Domnule preşedinte, nu ştiţi că nu sunt activă în Biserică?”.

După câteva momente de linişte din partea mea, am zis: „Nu, nu ştiam că nu sunteţi activă”.

Ea a răspuns: „Nu mai sunt activă în Biserică de ani de zile”. Apoi, ea a spus: „Nu ştiţi că atunci când ai fost inactiv, nu este deloc uşor să te reîntorci?”.

Eu am răspuns: „Nu. Episcopia dumneavoastră începe adunarea la 9 dimineaţa. Când veniţi la capelă, sunteţi alături de noi”.

Ea a răspuns: „Nu, nu este aşa de uşor. Îţi faci griji în privinţa multor lucruri. Îţi faci griji dacă cineva te va saluta sau dacă vei sta singur şi neobservat în timpul adunărilor. Şi îţi faci griji dacă vei fi acceptat şi cine îţi vor fi prietenii cei noi”.

Cu lacrimi curgându-i pe obraji, ea a continuat: „Ştiu că mama şi tatăl meu s-au rugat pentru mine de ani de zile să mă readucă la Biserică”. Apoi, după un moment de linişte, ea a spus: „În ultimele trei luni m-am rugat să găsesc curajul, puterea şi calea de a redeveni activă”. Apoi, ea a spus: „Domnule preşedinte, credeţi că această chemare poate fi un răspuns la aceste rugăciuni?”.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi când am răspuns: „Cred că Domnul a răspuns rugăciunilor tale”.

Nu numai că ea a acceptat chemarea; a devenit o misionară minunată. Şi sunt sigur că ea a adus multă bucurie nu numai ei, dar şi părinţilor săi şi, probabil, altor membri ai familiei.

Au fost câteva lucruri pe care le-am învăţat sau mi le-am amintit prin acest interviu şi altele similare:

am aflat că mulţi membri mai puţin activi au persoane dragi care stau în genunchi zilnic rugându-L pe Domnul pentru ajutor ca să-i salveze pe cei dragi lor;
am aflat că nu este deloc uşor sau comod pentru un membru mai puţin activ să revină pur şi simplu înapoi la Biserică. Ei au nevoie de ajutor. Ei au nevoie de sprijin. Ei au nevoie de înfrăţire;
am aflat că avem membri mai puţin activi care sunt dornici şi încearcă să regăsească drumul pentru a fi activi;
am aflat că mulţi membri mai puţin activi vor primi chemări dacă li se va cere;
am aflat că un membru mai puţin activ merită să fie tratat în mod egal şi privit ca fiind un fiu sau o fiică a unui Dumnezeu iubitor.

De-a lungul anilor m-am întrebat cum ar fi decurs acest interviu dacă aş fi abordat-o ca pe o membră mai puţin activă în Biserică. Vă las pe dumneavoastră să decideţi.

Reactivarea a fost mereu o parte importantă a lucrării Domnului. În timp ce reactivarea este responsabilitatea fiecărui membru, deţinătorii Preoţiei aaronice şi a lui Melhisedec au responsabilitatea de a-i conduce pe alţii în această lucrare. La urma urmei, aceasta este slujirea în preoţie – a aduce pe toţi oamenii la legămintele înălţătoare; a aduce pace, fericire, încrederea de sine.

Vă amintiţi din Cartea lui Mormon că atunci când Alma cel Tânăr a descoperit că zoramiţii s-au îndepărtat de Biserică, el a organizat o echipă de reactivare pentru a-i salva pe acei oameni. În timp ce încercau să-şi îndeplinească misiunea, Alma s-a rugat Domnului cu aceste cuvinte:

„O, Doamne, vrei Tu să ne acorzi nouă să avem succes în efortul nostru de a-i aduce pe ei iarăşi către Tine, pentru Hristos?

Iată, o, Doamne, sufletele lor sunt preţioase şi mulţi dintre ei sunt fraţii noştri; de aceea, dă-ne nouă, o, Doamne, putere şi înţelepciune ca să putem să-i aducem pe aceşti fraţi ai noştri iarăşi către Tine” (Alma 5:34–35; subliniere adăugată).

În urmă cu câteva luni după ce m-am întâlnit cu noi convertiţi şi membri mai puţin activi, un domn reactivat, de vârsta mea, a venit la mine şi a zis: „Am fost mai puţin activ aproape toată viaţa mea. M-am îndepărtat de Biserică de tânăr. Dar acum m-am întors şi lucrez în templu cu soţia mea”.

Pentru a-l asigura că totul era în regulă, răspunsul meu a fost ceva de genul: „Totul e bine când se termină cu bine”.

El a răspuns: „Nu, nu e totul bine. Am revenit în Biserică, dar mi-am pierdut toţi copiii şi nepoţii. Şi acum asist la pierderea strănepoţilor mei – toţi sunt în afara Bisericii. Nu e totul bine”.

În familia noastră avem un strămoş care s-a alăturat Bisericii în Europa în primii ani ai acesteia. Un fiu a devenit inactiv. Sora Edgley şi cu mine am încercat să-i găsim pe urmaşii acestui strămoş.

Ne-a fost uşor, soţiei mele şi mie, să hotărâm că de-a lungul acestor şase generaţii care au urmat şi prin estimări raţionale, ar putea fi o pierdere a aproape 3.000 de membri ai familiei. Acum anticipaţi în cazul a încă două generaţii. Pierderea ar putea atinge, teoretic, 20.000 până la 30.000 dintre copiii Tatălui nostru Ceresc.

Responsabilitatea de a reactiva are la bază una dintre doctrinele cele mai fundamentale ale Bisericii.

„Amintiţi-vă că valoarea sufletelor este mare înaintea lui Dumnezeu;

Pentru că, iată, Domnul, Mântuitorul vostru, a suferit moartea fizică; de aceea a suferit El durerea tuturor oamenilor, pentru ca toţi oamenii să se poată pocăi şi să vină la El…

Şi dacă va fi ca voi să lucraţi toate zilele propovăduind pocăinţa către acest popor şi veţi aduce chiar numai un suflet la Mine, ce mare va fi bucuria voastră cu el în împărăţia Tatălui Meu!” (D&L 18:10–11, 15; subliniere adăugată).

Am avut privilegiul de a salva câţiva membri mai puţin activi de-a lungul vieţii mele. Când ajut acum pe cineva să redevină activ în Biserică, nu îmi imaginez un singur suflet; văd şase, şapte sau mai multe generaţii – mii de suflete. Iar apoi mă gândesc la versetul: „[Aduceţi] chiar numai un suflet la Mine, ce mare va fi bucuria voastră” (D&L 18:15).

Domnul a spus apostolilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii!” (Matei 17:9). Lucrătorii nu trebuie să fie puţini. Avem mii de deţinători ai preoţiei demni şi capabili şi milioane de membri ai Bisericii devotaţi în întreaga lume. Avem consilii de episcopie, cvorumuri ale preoţiei, Societăţi de Alinare şi alte organizaţii funcţionale, toate având responsabilitatea de a reactiva. Salvarea sufletelor este lucrarea pe care Domnul ne-a chemat pe toţi să o facem.

Mai devreme m-am referit la rugăciunea rostită de Alma când el şi tovarăşii săi au plecat să-i reactiveze pe zoramiţi. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, aproximativ 500 de soldaţi americani şi localnici care i-au ajutat au fost luaţi ostatici într-o închisoare. Din cauza suferinţei şi grijii pentru siguranţa acestora, o echipă de voluntari de aproximativ 100 de soldaţi americani a fost aleasă să-i salveze pe aceşti prizonieri. După ce voluntarii s-au adunat, ofiţerul conducător i-a instruit oarecum aşa: „În această seară voi, bărbaţi, întâlniţi-vă cu conducătorii voştri religioşi, îngenuncheaţi şi promiteţi lui Dumnezeu că atâta timp cât aveţi suflare în voi, nu veţi lăsa pe niciunul dintre aceşti oameni să mai sufere vreo clipă”. (Vezi Hampton Sides, Ghost Soldiers: The Forgotten Epic Story of World War II’s Most Dramatic Mission [2001], p. 28–29.) Această salvare reuşită a fost o salvare de la suferinţă fizică şi temporală. Oare trebuie să fim mai puţin curajoşi în eforturile noastre de a-i salva pe cei care pot suferi consecinţe spirituale şi eterne? Oare trebuie să fim mai puţin devotaţi Domnului?

În încheiere, ca membri ai Bisericii adevărate şi vii a lui Hristos, angajamentul nostru izvorăşte din faptul că Domnul a suferit pentru fiecare dintre noi în parte – oameni ce nu aparţin Bisericii, membrii mai puţin activi, păcătoşi şi fiecare membru al familiei noastre. Cred că putem aduce mii de oameni la bucuria, pacea şi bunătatea Evangheliei, şi sute de mii, chiar milioane, prin generaţiile următoare. Cred că putem reuşi, deoarece aceasta este Biserica Domnului şi, prin virtutea preoţiei şi a calităţii noastre de membri, am fost chemaţi să reuşim. Vă depun această mărturie în numele lui Isus Hristos, amin.