Dornici şi demni să slujim
preşedintele Thomas S. Monson
Miracolele se găsesc pretutindeni, când preoţia este înţeleasă, când puterea ei este cinstită şi folosită în mod adecvat şi când credinţa este exercitată.
Preaiubiţii mei fraţi, cât de minunat este să mă întâlnesc din nou cu dumneavoastră! De fiecare dată când particip la adunarea generală a preoţiei, mă gândesc la învăţăturile unora dintre conducătorii nobili chemaţi de Dumnezeu care au vorbit în cadrul adunărilor generale ale preoţiei organizate de Biserică. Mulţi au murit şi totuşi, din minţile lor strălucite, din adâncul sufletului şi din bunătatea inimii lor, ei ne-au dat instrucţiuni inspirate. Vă voi împărtăşi în această seară unele dintre învăţăturile lor în ceea ce priveşte preoţia.
Profetul Joseph Smith a spus: „Preoţia este un principiu nepieritor şi a existat cu Dumnezeu din eternitate şi va exista în eternitate, fără început alzilelor şi fără sfârşit al anilor”1.
Din cuvintele preşedintelui Wilford Woodruff, învăţăm: „Sfânta preoţie este canalul prin care Dumnezeu comunică şi lucrează cu oamenii de pe pământ; şi mesagerii cereşti care au vizitat pământul să comunice cu oamenii au fost bărbaţi care au deţinut şi au cinstit preoţia în timpul vieţii lor pe pământ; şi tot ceea ce Dumnezeu a dorit să se facă pentru salvarea omului, de la venirea omului pe pământ până la mântuirea lumii, a fost şi va fi făcut prin virtutea preoţiei nepieritoare”2.
Preşedintele Joseph F. Smith a adus mai multe lămuriri: „Preoţia este… puterea lui Dumnezeu delegată omului, prin care acesta poate acţiona pe pământ pentru salvarea familiei umane, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, şi acţionează legitim, nu asumându-şi acea autoritate, nici împrumutând-o de la generaţiile care au murit şi s-au dus, ci prin autoritatea care a fost conferită în aceste zile în care trăim, prin slujirea îngerilor şi a spiritelor din cer, direct din prezenţa Atotputernicului Dumnezeu”3.
Şi, în cele din urmă, preşedintele John Taylor: „Ce este preoţia?… Este autoritatea lui Dumnezeu, fie pe pământ sau în ceruri, căci prin acea putere, prin acel factor sau principiu toate lucrurile sunt guvernate pe pământ şi în ceruri şi prin acea putere toate lucrurile sunt sprijinite şi susţinute. Guvernează toate lucrurile – îndrumă toate lucrurile – susţine toate lucrurile – şi are de-a face cu toate lucrurile care sunt asociate cu Dumnezeu şi cu adevărul”4.
Cât de binecuvântaţi suntem să fim aici în aceste zile din urmă, când preoţia lui Dumnezeu este pe pământ! Cât de privilegiaţi suntem să deţinem această preoţie! Preoţia este mai mult o însărcinare de a sluji decât un dar, un privilegiu de a înălţa şi o ocazie de a binecuvânta vieţile altora.
Acestor ocazii le sunt asociate responsabilităţi şi datorii. Îndrăgesc şi preţuiesc cuvântul nobil îndatorire şi tot ceea ce implică acest cuvânt.
Dintr-un oficiu sau altul, într-o împrejurare sau alta, am participat la adunările preoţiei în ultimii 72 de ani – de când am fost rânduit diacon la vârsta de 12 ani. Timpul trece. Deşi timpul trece, noi va trebui întotdeauna să ne facem datoria. Datoria nu-şi pierde din importanţă, nici nu se diminuează. Conflicte de mari proporţii, catastrofice, vin şi trec, dar bătălia purtată pentru sufletele oamenilor continuă fără încetare. Precum o chemare clară, vin cuvintele Domnului pentru dumneavoastră, pentru mine şi pentru deţinătorii preoţiei de pretutindeni: „De aceea, fiecare om să-şi înveţe îndatorirea sa şi să acţioneze în oficiul în care este numit, cu toată sârguinţa”5.
Chemarea datoriei le-a fost adresată lui Adam, Noe, Avraam, Moise, Samuel, David. I-a fost adresată profetului Joseph Smith şi fiecăruia din succesorii săi. Chemarea datoriei i-a fost adresată tânărului Nefi când el a fost instruit de Domnul, prin intermediul tatălui său, Lehi, să se întoarcă la Ierusalim cu fraţii săi pentru a obţine plăcile de aramă de la Laban. Fraţii lui Nefi au cârtit spunând că era un lucru greu ceea ce le fusese cerut. Care a fost răspunsul lui Nefi? El a spus: „Mă voi duce şi voi face lucrurile pe care Domnul le-a poruncit, căci eu ştiu că Domnul nu dă porunci copiilor oamenilor fără să pregătească o cale pentru ei, ca ei să îndeplinească lucrurile pe care El le-a poruncit”6.
Când aceeaşi chemare ne va fi adresată dumneavoastră şi mie, care va fi răspunsul nostru? Vom cârti, precum Laman şi Lamuel sau vom spune: „Ceea ce [ni s-a] cerut este un lucru greu”7? Sau vom declara fiecare, precum Nefi: „Mă voi duce. Voi face”? Vom fi dornici să slujim şi să ne supunem?
Uneori, înţelepciunea lui Dumnezeu pare a fi nesăbuită sau pur şi simplu prea dificilă, însă una dintre cele mai minunate şi mai valoroase lecţii pe care noi am putea-o învăţa în timpul vieţii muritoare este că atunci când Dumnezeu vorbeşte şi omul se supune, acel om va avea dreptate întotdeauna.
Când mă gândesc la cuvântul îndatorire şi la cum îndeplinirea îndatoririi noastre îmbunătăţeşte atât viaţa noastră, cât şi pe cea a celorlalți, îmi aduc aminte de cuvintele scrise de un poet şi autor renumit:
Am dormit şi visat
Că viaţa era bucurie
M-am trezit şi am văzut
Că viaţa era îndatorire
Am acţionat şi iată
Îndatorirea era bucurie.8
Robert Louis Stevenson a spus-o altfel. El a spus: „Ştiu ce este plăcerea, căci am făcut o treabă bună”9.
Când ne îndeplinim îndatoririle şi ne exercităm preoţia, avem parte de bucurie adevărată. Vom trăi bucuria de a ne fi îndeplinit însărcinările.
Am fost învăţaţi îndatoririle concrete ale preoţiei care o deţinem, fie că este Preoţia aaronică, fie că este Preoţia lui Melhisedec. Vă îndemn să cugetaţi asupra acelor îndatoriri şi, apoi, să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru a le îndeplini. Pentru a putea face aceasta, fiecare trebuie să fie demn. Să avem mâinile pregătite, curate şi inimi binevoitoare, ca să putem participa în munca de a asigura altora ceea ce Tatăl nostru Ceresc doreşte ca ei să primească de la El. Dacă nu suntem demni, este posibil să pierdem puterea preoţiei şi, dacă o pierdem, am pierdut esența exaltării. Fie ca noi să fim demni să slujim.
Preşedintele Harold B. Lee, unul dintre marii învăţători ai Bisericii, a spus: „Când un bărbat devine deţinător al preoţiei, el devine un reprezentant al Domnului. El trebuie să-şi înţeleagă responsabilitatea de a fi angajat în lucrarea Domnului”10.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în prima parte a anului 1944, o întâmplare implicând preoţia a avut loc în timp ce puşcaşii marini ai Statelor Unite luptau pentru cucerirea Atolul Kwajalein, parte a Insulelor Marshall şi situat în Oceanul Pacific, la jumătatea distanţei dintre Australia şi Hawai. Ceea ce s-a întâmplat a fost relatat de un corespondent – care nu era membru al Bisericii – care lucra pentru un ziar din Hawai. În articolul ziarului din anul 1944 pe care l-a scris după întâmplarea respectivă, el a explicat că el şi alţi corespondenţi erau în al doilea grup care-i urma pe puşcaşii marini pe Atolul Kwajalein. În timp ce avansau, au observat un tânăr soldat plutind cu faţa în apă, fiind în mod clar grav rănit. Apa puţin adâncă din jurul lui era roşie de sângele său. Şi, apoi, au văzut un alt puşcaş marin care se apropia spre camaradul său rănit. Al doilea puşcaş era şi el rănit, mâna lui stângă atârnând neajutorată pe lângă corpul său. El a ridicat capul celui care plutea în apă ca să-l ajute să nu se înece. Înspăimântat, el a strigat după ajutor. Corespondenţii s-au uitat din nou la tânărul pe care el încerca să-l ajute şi i-au spus: „Tinere, nu mai putem face nimic pentru acest băiat”.
„Atunci”, a scris corespondentul, „am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată până atunci.” Acest tânăr, el însuşi rănit grav, şi-a croit drum până la mal ducând cu el ceea ce părea a fi trupul neînsufleţit al camaradului său. El „a aşezat capul colegului său pe genunchiul lui… Ce imagine a fost aceeat – aceşti doi tineri răniţi foarte grav – amândoi… curaţi, bine clădiţi, arătoşi, chiar şi în situaţia lor dificilă! Şi, tânărul şi-a plecat capul peste celălalt tânăr şi a spus: «Îţi poruncesc, în numele lui Isus Hristos şi prin puterea preoţiei, să rămâi în viaţă până voi găsi ajutor medical»”. Corespondentul şi-a încheiat articolul: „Noi trei, [cei doi puşcaşi şi cu mine] suntem aici, în spital. Doctorii nu ştiu [cum de au scăpat în viaţă], însă eu ştiu”11.
Miracolele se găsesc pretutindeni, când preoţia este înţeleasă, când puterea ei este cinstită şi folosită în mod adecvat şi când credinţa este exercitată. Când credinţa înlocuieşte îndoiala, când slujirea altruistă elimină strădania egoistă, puterea lui Dumnezeu face să se îndeplinească scopurile Sale.
Chemarea datoriei vine în linişte când noi, care deţinem preoţia, răspundem îndatoririlor pe care le primim. Preşedintele George Albert Smith, acel conducător modest dar eficient, a declarat: „În primul rând, este îndatorirea dumneavoastră să ştiţi ce doreşte Domnul şi, după aceea, prin puterea şi forţa sfintei Sale preoţii [astfel] să vă îndepliniţi cu credinţă şi sârguință chemarea în prezenţa semenilor dumneavoastră… în aşa fel [ca] oamenii să fie bucuroşi să vă urmeze”12.
De o astfel de chemare a datoriei – una mai puţin dramatică, dar care fără îndoială a ajutat la salvarea unui suflet – am avut parte în anul 1950, când am fost proaspăt chemat în calitate de episcop. Responsabilităţile mele ca episcop erau multe şi variate şi încercam cât de bine puteam să fac tot ceea ce mi se cerea. La acea vreme, Statele Unite erau implicate într-un alt război. Pentru că mulţi dintre membrii noştri slujeau în forţele armate, de la sediul Bisericii a venit însărcinarea ca toţi episcopii să pună la dispoziţia celor înrolaţi un abonament la Church News şi la Improvement Era, publicaţiile Bisericii la vremea respectivă. Pe lângă aceasta, fiecare episcop a fost rugat să scrie lunar o scrisoare personală fiecărui soldat din episcopia sa. Episcopia noastră avea 23 de soldaţi trimişi în luptă. Cvorumurile preoţiei au depus mari eforturi pentru a strânge fondurile pentru abonamentele la acele publicaţii. Eu am acceptat sarcina, chiar îndatorirea, de a scrie lunar 23 de scrisori personale. După toţi aceşti ani încă mai am copii a multora dintre scrisorile mele şi a răspunsurilor primite. Când recitesc aceste scrisori, îmi dau uşor lacrimile. Este o bucurie să aflu din nou despre promisiunea unui soldat de a trăi conform Evangheliei, despre decizia unui marinar să rămână fidel Evangheliei alături de familia sa.
Într-o seară, i-am înmânat unei surori din episcopie teancul de 23 de scrisori pentru luna în curs. Sarcina ei era să se ocupe cu trimiterea scrisorilor şi să actualizeze mereu lista cu adresele care se schimbau în mod constant. Ea s-a uitat la un plic şi a întrebat zâmbind: „Stimate episcop, nu vă descurajaţi niciodată? Aici este încă o scrisoare către fratele Bryson. Aceasta este cea de-a şaptesprezecea scrisoare pe care i-o trimiteţi fără să fi primit vreun răspuns”.
I-am răspuns: „Păi, probabil o să răspundă luna aceasta”. S-a întâmplat că aceea a fost luna în care el a răspuns. Pentru prima dată, el mi-a răspuns la scrisoare. Răspunsul său este o amintire dragă, o comoară. El slujea departe, pe o plajă îndepărtată, izolat, îi era dor de casă, era singur. El a scris: „Stimate episcop, nu prea mă pricep să scriu scrisori”. (I-aş fi putut spune asta cu mai multe luni în urmă.) El a continuat: „Vă mulţumesc pentru Church News şi reviste, dar cel mai mult vă mulţumesc pentru scrisorile personale. Au avut loc multe schimbări importante în viaţa mea. Am fost rânduit preot în Preoţia aaronică. Inima mea este plină de recunoştinţă. Sunt un om fericit”.
Fratele Bryson era la fel de fericit ca episcopul său. Am învăţat punerea în practică a zicalei: „[Fă-ţi] datoria; că-i mai bine; lasă-I Domnului ce rămâne”13.
După mulţi ani, în timp ce participam la conferinţa ţăruşului Cottonwood din Salt Lake unde James E. Faust slujea în calitate de preşedinte al acestuia, am relatat acea experienţă într-un efort de a încuraja atenţia către cei care fac parte din forţele armate. După adunare, un tânăr prezentabil a venit la mine. Mi-a luat mâna în mâna sa şi a întrebat: „Episcop Monson, vă aduceţi aminte de mine?”.
Mi-am dat seama imediat cine era. „Frate Bryson!”, am exclamat. „Ce mai faceţi? Ce chemare aveţi în Biserică?”
Cu căldură şi cu o mândrie vizibilă, a spus: „Sunt bine. Slujesc în preşedinţia cvorumului vârstnicilor. Vă mulţumesc din nou pentru grija pe care mi-aţi purtat-o şi pentru scrisorile personale pe care mi le-aţi trimis şi pe care le preţuiesc”.
Dragi fraţi, lumea are nevoie de ajutorul nostru. Facem tot ceea ce ar trebui să facem? Ne amintim de vorbele preşedintelui John Taylor: „Dacă nu vă îndepliniţi cu credinţă şi sârguinţă chemările, Dumnezeu vă va face responsabili pentru cei pe care i-aţi fi putut salva dacă v-aţi fi făcut îndatorirea?”14 Sunt picioare de consolidat, mâini de ţinut, minţi de încurajat, inimi de inspirat şi suflete de salvat. Binecuvântările eternităţii vă aşteaptă. Al dumneavoastră este privilegiul de a nu fi spectatori, ci participanţi pe scena slujirii în cadrul preoţiei. Să dăm ascultare sfatului care ne inspiră, găsit în epistola lui Iacov: „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri”15.
Fie ca noi să ne învăţăm îndatorirea şi să cugetăm asupra ei. Fie ca noi să fim dornici şi demni să slujim. Fie ca atunci când ne îndeplinim îndatorirea să păşim pe urmele Învăţătorului. Când dumneavoastră şi cu mine urmăm exemplul lui Isus, vom ajunge să ştim că El este mai mult decât pruncul din Betleem, mai mult decât fiul tâmplarului, mai mult decât cel mai mare învăţător care a trăit vreodată. Noi Îl vom cunoaşte ca fiind Fiul lui Dumnezeu, Salvatorul nostru şi Mântuitorul nostru. Când I S-a adresat chemarea datoriei, El a spus: „Tată, facă-se voinţa Ta şi slava să fie a Ta în veci”16. Mă rog ca fiecare dintre noi să facă la fel, în numele Său sfânt, numele lui Isus Hristos, Domnul, amin.