Să devenim ucenici adevăraţi
Vârstnicul Daniel L. Johnson
din Cei Şaptezeci
Pe măsură ce ne supunem poruncilor Sale şi ne slujim aproapele, devenim ucenici mai buni ai lui Isus Hristos.
Noi, cei care am intrat în apele botezului şi am primit darul Duhului Sfânt, am făcut legământ că suntem dornici să luăm asupra noastră numele lui Isus Hristos sau, cu alte cuvinte, declarăm că suntem ucenici ai Domnului. Reînnoim acel legământ în fiecare săptămână în timp ce luăm din împărtăşanie şi arătăm că suntem dornici să-L urmăm prin felul în care trăim. Acea ucenicie a fost dovedită atât de frumos în timpul unor evenimente ce au avut loc recent în Mexic.
Comunităţile de pomicultori din nordul Mexicului au avut parte de o primăvară frumoasă. Pomii erau înfloriţi, iar aşteptările pentru a avea o recoltă bogată erau mari. Se făcuseră deja planuri pentru a se achita împrumuturi, a se înlocui utilajele necesare şi livezile îmbătrânite şi pentru a îndeplini obligaţii personale, cum ar fi achitarea taxelor de şcolarizare pentru membrii familiei. Se făcuseră planuri chiar şi pentru concedii cu familia. Era o atmosferă generală de bine. Apoi, într-o după-amiază de luni de la sfârşitul lui martie, s-a pornit o furtună de iarnă şi a început să ningă. A nins până în jur de ora trei dimineaţa. Apoi, în timp ce norii se risipeau, temperatura a scăzut brusc. Pe toată durata nopţii şi dimineaţa devreme, s-au depus toate eforturile pentru a salva măcar o parte din recolta de fructe. Acest lucru nu a dat niciun rezultat. Pur şi simplu s-a făcut prea frig, iar recolta a îngheţat cu totul. Nu se putea culege sau vinde niciun fruct în acest an. Ziua de marţi a început cu un sentiment neplăcut şi descurajator deoarece toate acele planuri, aşteptări şi visuri minunate din ziua precedentă se risipiseră.
Am primit un e-mail referitor la acea dimineaţă teribilă de marţi de la Sandra Hatch, soţia lui John Hatch, care slujea atunci ca prim consilier în preşedinţia Templului din Colonia Juárez Chihuahua. Citez fragmente din acel e-mail: „John s-a trezit devreme, în jur de 6:30 şi s-a dus repede la templu pentru a vedea dacă trebuie să anulăm sesiunea din această dimineaţă. S-a întors spunând că parcarea şi drumul nu erau înzăpezite, aşa că am decis să nu o anulăm. Ne-am gândit că poate câţiva dintre lucrătorii din templu, care nu au livezi, vor veni şi îi vom putea pune pe toţi într-o sesiune… A fost un lucru atât de deosebit să-i vedem pe bărbaţi cum intrau unul după altul! După o noapte de nesomn, gândindu-se că recoltele lor erau pierdute, ei totuşi au venit… Mă uitam la cât de greu le era să rămână treji în timpul adunării noastre de pregătire. Dar, în loc să se gândească că aveau o scuză să nu fi venit, ei au venit. Iar la sesiune au fost prezenţi 38 de oameni (o sală plină)! A fost o dimineaţă înălţătoare pentru noi şi I-am mulţumit Tatălui Ceresc pentru oamenii buni care îşi îndeplinesc îndatoririle, indiferent de ce se întâmplă. Am simţit un spirit deosebit în această dimineaţă în templu. Sunt sigură că El a fost mulţumit să ştie că iubim casa Lui şi că am considerat că aceasta este un loc bun în care să fim într-o dimineaţă atât de dificilă”.
Povestea nu se încheie aici, ci, de fapt, încă este în desfăşurare.
Majoritatea celor care şi-au pierdut recolta de fructe avea puţin pământ disponibil, pe care să planteze alte culturi de sezon, cum ar fi ardei chili sau fasole. Acele recolte puteau să asigure un oarecare venit, suficient pentru a supravieţui până la recolta de anul viitor. Cu toate acestea, un bun frate, care avea o familie tânără, nu mai avea alt pământ şi se confrunta cu situaţia de a nu avea niciun fel de venit pe tot parcursul anului. Alţi oameni din comunitate, văzând situaţia disperată a acestui frate şi dând dovadă de spirit de iniţiativă, i-au pus la dispoziţie din resursele lor proprii o bucată de teren, au folosit propriile utilaje pentru a ara terenul şi i-au asigurat seminţele de ardei chili pentru ca el să le semene.
Îi cunosc pe bărbaţii despre care tocmai am vorbit. Şi, pentru că-i cunosc, nu am fost surprins de ceea ce au făcut. Dar poate că cei care nu îi cunosc îşi adresează două întrebări, amândouă începând cu de ce. De ce au venit la templu pentru a-şi îndeplini îndatoririle şi a sluji după o noapte întreagă de nesomn, doar ca să-şi dea seama că şi-au pierdut cea mai mare parte a veniturilor pentru întregul an? De ce au folosit puţinele şi preţioasele lor resurse pentru a ajuta pe altcineva aflat într-o situaţie disperată, când ei înşişi erau într-un impas financiar atât de mare?
Dacă înţelegeţi ce înseamnă a fi ucenic al lui Isus Hristos, atunci veţi şti răspunsul la aceste două întrebări.
Intrarea în legământul prin care devenim ucenici ai lui Hristos este începutul unui proces ce durează întreaga viaţă, iar calea nu este mereu uşoară. Pe măsură ce ne pocăim de păcatele noastre şi ne străduim să facem ceea ce doreşte El de la noi şi slujim aproapelui aşa cum i-ar sluji El, vom deveni, în mod inevitabil, mai asemănători Lui. Ţelul şi obiectivul supreme sunt de a deveni mai asemănători Lui şi de a fi una cu El – şi, în esenţă, reprezintă definiţia adevăratei ucenicii.
Atunci când a vizitat continentul american, Salvatorul i-a întrebat pe ucenicii Săi: „De aceea, ce fel de oameni trebuie să fiţi voi?”. Apoi, răspunzând la propria întrebare, El a spus: „Adevărat vă spun Eu vouă, tot aşa cum sunt Eu” (3 Nefi 27:27).
Sarcina de a deveni asemănători Salvatorului nu este uşoară, mai ales în lumea în care trăim. Întâmpinăm obstacole şi opoziţie aproape în fiecare zi din viaţă. Există un motiv pentru aceasta, iar el reprezintă unul dintre scopurile principale ale vieţii muritoare. După cum citim în Avraam 3:25: „Şi îi vom pune la probă prin aceasta pentru a vedea dacă ei vor face toate lucrurile pe care Domnul, Dumnezeul lor, le va porunci lor”.
Aceste teste şi încercări diferă ca natură şi intensitate. Dar nimeni nu va părăsi această existenţă muritoare fără să treacă prin ele. De cele mai multe ori, asociem încercările cu pierderea unei recolte sau a unui loc de muncă, a unei persoane iubite, cu o boală, cu incapacitatea fizică, mintală sau emoţională, cu sărăcia sau pierderea prietenilor. Cu toate acestea, chiar şi îndeplinirea obiectivelor demne de laudă poate aduce cu sine pericolele mândriei zadarnice atunci când aspirăm mai mult la onoarea lumii, decât la aprobarea cerească. Aceste obiective pot include popularitatea, recunoaşterea publică, abilităţile fizice deosebite, talentul artistic sau sportiv, prosperitatea şi bogăţiile. Referitor la aceste ultime încercări, este posibil ca unii dintre noi să aibă sentimente asemănătoare cu cele exprimate de Tevye în Scripcarul de pe acoperiş: Dacă bogăţiile sunt un blestem, „fie ca [Dumnezeu] să mă lovească cu el. Aşa încât eu să nu-mi mai revin niciodată!”1.
Dar aceste ultime tipuri de încercări pot fi chiar mai descurajatoare şi periculoase şi mai dificil de depăşit decât cele dintâi. Ucenicia noastră nu va fi dovedită prin tipul de încercări prin care trecem, ci prin felul în care le vom face faţă. Aşa cum am fost învăţaţi de Preşedintele Henry B. Eyring: „Astfel, marea probă a vieţii este de a vedea dacă vom asculta şi ne vom supune poruncilor lui Dumnezeu în mijlocul furtunilor vieţii. Nu înseamnă să îndurăm furtunile, ci să alegem ceea ce este drept în timp ce ele se dezlănţuie. Şi tragedia vieţii este de a nu trece de acea probă şi astfel de a nu reuşi să ne calificăm pentru a ne întoarce în slavă la casa noastră cerească” („Pregătirea spirituală: începeţi devreme şi fiţi consecvenţi”, Liahona, nov. 2005, p. 38).
Sunt un bunic mândru cu 23 de nepoţi. Ei nu încetează niciodată să mă uimească cât de bine înţeleg adevărurile eterne, chiar la vârsta lor atât de mică şi fragedă. În timp ce mă pregăteam pentru această cuvântare, am rugat pe fiecare dintre ei să-mi trimită o scurtă definiţie a ceea ce înseamnă pentru ei să fie ucenici sau discipoli al lui Isus Hristos. Primesc răspunsuri minunate de la fiecare dintre ei. Dar aş vrea să vă împărtăşesc acest răspuns de la Benjamin, în vârstă de opt ani: „Să fiu ucenic al lui Isus Hristos înseamnă să fiu exemplu. Înseamnă să fiu misionar şi să mă pregătesc să fiu misionar. Înseamnă să-i slujesc pe alţii. Înseamnă să citesc scripturile şi să-mi spun rugăciunile. Înseamnă să ţin ziua de sabat sfântă. Înseamnă să ascult îndemnurile Duhului Sfânt. Înseamnă să merg la biserică şi să merg la templu”.
Sunt de acord cu Benjamin. Ucenicia înseamnă acţiune şi transformare. Pe măsură ce ne supunem poruncilor Sale şi ne slujim aproapele, devenim ucenici mai buni ai lui Isus Hristos. Supunerea şi ascultarea voinţei Sale vor aduce tovărăşia Duhului Sfânt, pe lângă acele binecuvântări de pace, bucurie şi siguranţă care însoţesc întotdeauna acest al treilea membru al Dumnezeirii. Iar acestea nu pot fi obţinute în niciun alt mod. În cele din urmă, prin supunere totală faţă de voinţa Sa, putem deveni aşa cum este Salvatorul nostru. Ţelul şi obiectivul supreme sunt de a deveni mai asemănători Lui şi de a fi una cu El – şi, în esenţă, reprezintă definiţia adevăratei ucenicii.
În Templul Colonia Juárez şi în împrejurimile sale s-a practicat ucenicia adevărată în timp ce fraţii şi surorile în credinţă şi-au dovedit angajamentul faţă de Dumnezeu şi unii faţă de alţii, în pofida încercărilor extrem de dificile.
Depun mărturie că, dacă ne supunem poruncilor şi voinţei Sale şi îi slujim pe alţii, vom deveni, într-adevăr, ucenicii Săi adevăraţi. Vă mărturisesc astfel, în numele lui Isus Hristos, amin.