Ispăşirea
Preşedintele Boyd K. Packer
Preşedintele Cvorumului celor Doisprezece Apostoli
Oriunde merg membrii şi misionarii noştri, mesajul nostru este unul de credinţă şi speranţă în Salvatorul Isus Hristos.
Mesajul meu se îndreaptă către cei dintre noi care suferă, doborâţi de sentimente de vinovăţie, slăbiciune şi nereuşită, amărăciune şi deznădejde.
În anul 1971, am fost numit să particip la conferinţele de ţăruş din Samoa Vestică, inclusiv la organizarea unui nou ţăruş în Insula Upolo. După ce-am avut câteva interviuri, am închiriat un avion mic către Insula Savaii pentru a ţine, acolo, o conferinţă de ţăruş. Avionul a aterizat pe un teren ierbos, la Faala, şi urma să se întoarcă în după amiaza următoare să ne ducă înapoi pe Insula Upolo.
În ziua în care trebuia să ne întoarcem din Savaii, ploua. Ştiind că avionul nu putea ateriza pe terenul umed, ne-am dus cu maşina în capătul de vest al insulei, unde era un fel de pistă deasupra unei fâşii de corali care separa porţiunile de apă. Am aşteptat până s-a întunecat, dar n-a sosit niciun avion. În final, am auzit la radio că fusese o furtună şi avionul nu putuse decola. Am răspuns printr-un mesaj prin radio că vom merge cu şalupa. Cineva urma să ne aştepte la Mulifanua.
Când am plecat din portul Savaii, căpitanul şalupei de 12 metri lungime l-a întrebat pe preşedintele de misiune dacă are o lanternă. Din fericire, el avea şi i-a făcut-o cadou căpitanului. Am parcurs 13 mile (21 km) traversând spre Insula Upolo pe o mare foarte agitată. Niciunul dintre noi nu îşi imagina că o furtună tropicală puternică lovise insula şi că noi ne îndreptam drept spre ea.
Am ajuns în portul Mulifanua. Exista un pasaj îngust prin care trebuia să trecem de-a lungul recifului. O lumină de pe dealul de deasupra plajei şi o a doua lumină mai jos marcau pasajul îngust. Când o barcă era manevrată şi cele două lumini erau una deasupra celeilalte, barca era aliniată corect pentru a trece printre stâncile periculoase care mărgineau pasajul.
Dar, în acea seară, era o singură lumină. Doi vârstnici erau la locul de sosire pentru a ne întâlni, dar traversarea a durat mai mult decât de obicei. După ce au aşteptat ore întregi şalupa noastră, vârstnicii au obosit şi au adormit, neglijând să aprindă a doua lumină, pe cea de jos. Drept urmare, trecerea printre stânci avea o vizibilitate slabă.
Căpitanul a manevrat şalupa cât a putut de bine spre lumina de sus de pe ţărm în timp ce un membru al echipajului ţinea lanterna împrumutată în afara prorei cercetând stâncile din faţă. Puteam auzi valurile care se ondulau şi loveau stâncile. Când am ajuns îndeajuns de aproape pentru a le vedea cu lanterna, căpitanul a strigat frenetic schimbarea sensului şi a mers înapoi pentru a încerca încă o dată să localizeze pasajul.
După mai multe încercări, şi-a dat seama că avea să fie imposibil să găsească pasajul. Tot ceea ce puteam face era să încercăm să ajungem la portul care era la 40 de mile (64 km) depărtare, în Apia. Eram neajutoraţi împotriva puterii feroce a furtunii. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată într-un loc atât de întunecos.
N-am făcut niciun progres în prima oră, deşi motorul mergea cu acceleraţie maximă. Şalupa se lupta să ţină piept valurilor cât muntele şi apoi se odihnea epuizată pe creasta lor având elicele în afara apei pentru un moment. Vibraţiile elicelor scuturau şalupa atât de puternic încât era gata să se facă bucăţi înainte să coboare pe partea cealaltă a valului.
Noi stăteam întinşi pe jos cu mâinile şi picioarele întinse pe puntea vasului, ţinându-ne cu mâinile de o parte şi cu călcâiele fixate de cealaltă parte pentru a nu fi aruncaţi peste bord. Fratele Mark Littleford nu s-a ţinut bine şi a fost aruncat spre bara joasă de fier. El s-a rănit la cap, dar bara l-a ţinut pentru a nu fi aruncat în apă.
În final, am înaintat şi aproape spre zorii zilei am intrat în portul din Apia. Bărcile erau legate una de alta pentru siguranţă. Cheiul era blocat în întregime de aceste bărci. Am înaintat încet printre ele, încercând să nu-i deranjăm pe cei care dormeau pe punte. Am făcut drumul către Pesega, ne-am uscat hainele şi ne-am îndreptat către Vailuutai să organizăm noul ţăruş.
Nu ştiu cine ne aşteptase pe plaja de la Mulifanua. Am refuzat să-i las să-mi spună. Dar este adevărat că fără acea lumină de mai jos, noi toţi am fi putut fi morţi.
În cartea noastră de imnuri există un imn foarte vechi şi rareori cântat care are o semnificaţie specială pentru mine.
Mila de sus străluceşte,
Trimisă de Dumnezeu;
Noi, lumina Sa, ca farul
S-o păstrăm pe mal mereu.
Lasă lumina să ardă
Şi trimite-o pe un val
Ca pe cel fără putere,
Să-l salvezi, să-l duci la mal.
Noaptea păcatului vine,
Valuri mari ameninţând;
Ochii dornici sunt să vadă
O lumină-n port arzând.
Vorbesc, astăzi, către cei care poate sunt pierduţi şi caută acea lumină de mai jos pentru a-i îndruma înapoi.
Noi am înţeles de la început că în viaţa muritoare nu vom fi perfecţi. Nu era de aşteptat faptul că noi vom trăi fără să încălcăm o lege sau alta.
„Căci omul prin firea lui este un duşman al lui Dumnezeu şi a fost de la căderea lui Adam şi va fi în vecii vecilor, dacă el nu se supune chemărilor Spiritului Sfânt şi înlătură omul firesc şi devine un sfânt prin ispăşirea lui Hristos Domnul.”2
Din Perla de mare preţ, noi înţelegem că „niciun lucru care nu este curat nu poate locui [în împărăţia lui Dumnezeu]”3, şi astfel, pentru toţi care păcătuiesc s-a asigurat o cale pentru a se pocăi şi a deveni încă o dată demni de prezenţa Tatălui nostru din Ceruri.
Un Mediator, un Mântuitor a fost ales, Unul care avea să trăiască în mod perfect viaţa Sa, care să nu comită păcate şi să Se ofere „El Însuşi ca o jertfă pentru păcat, ca să răspundă la cerinţele legii în favoarea tuturor acelora care au o inimă frântă şi un spirit smerit; şi pentru nimeni altul cerinţele legii nu pot să fie împlinite”4.
Cu privire la importanţa ispăşirii, Alma ne-a învăţat: „Căci este potrivit ca o ispăşire să aibă loc… sau altfel toată omenirea trebuie să dispară”5.
Dacă nu aţi făcut nicio greşeală, atunci nu aveţi nevoie de ispăşire. Dacă aţi făcut greşeli, şi noi cu toţii am făcut, fie minore sau grave, atunci trebuie neapărat să aflaţi cum pot fi ele şterse, astfel încât să nu mai staţi în întuneric.
„[Isus Hristos] este lumina şi viaţa lumii.”6 Când ne concentrăm atenţia în mod hotărât asupra Lui şi a învăţăturilor Sale, vom fi îndrumaţi către portul siguranţei spirituale.
Al treilea articol de credinţă afirmă: „Noi credem că, prin ispăşirea lui Hristos, toţi oamenii pot fi salvaţi supunându-se legilor şi rânduielilor Evangheliei”7.
Preşedintele Joseph F. Smith ne-a învăţat: „Oamenii nu-şi pot ierta propriile păcate; ei nu se pot curăţi singuri de consecinţele păcatelor lor. Oamenii se pot opri din a mai păcătui şi pot face, în viitor, ceea ce este bine şi în măsura în care faptele lor sunt acceptate înaintea Domnului, [ei devin] demni de respect. Dar cine va repara greşelile pe care le-au făcut faţă de ei înşişi şi faţă de alţii, deoarece pare imposibil să le repare ei înşişi? Prin ispăşirea lui Isus Hristos, păcatele celui care se pocăieşte vor fi înlăturate; chiar de vor fi roşii ca purpura, se vor face albe ca lâna [vezi Isaia 1:18]. Aceasta este promisiunea care vă este dată”8.
Noi nu ştim cu exactitate în ce mod a împlinit Domnul ispăşirea. Dar ştim că tortura crudă a răstignirii a fost doar o parte a suferinţei îngrozitoare care a început în Ghetsimani — acel loc sacru al suferinţei – şi s-a încheiat pe Golgota.
Luca a consemnat:
„Apoi S-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră, a îngenuncheat, şi a început să Se roage,
zicând: «Tată, dacă voieşti, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta».
Atunci I s-a arătat un înger din cer, ca să-L întărească.
A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”9.
Până în clipa aceasta pot spune că există doar o singură relatare cu propriile cuvinte ale Salvatorului care descrie ceea ce a îndurat El în grădina Ghetsimani. Revelaţia consemnează:
„Căci iată, Eu, Dumnezeu, am suferit aceste lucruri pentru toţi, pentru ca ei să nu sufere, dacă ei se vor pocăi;
Dar dacă nu se vor pocăi, ei trebuie să sufere la fel ca şi Mine;
Suferinţe care M-au făcut, chiar pe Mine, Dumnezeu, Cel mai mare dintre toţi, să tremur de durere şi să sângerez din fiecare por”10.
De-a lungul vieţii dumneavoastră, poate au fost perioade în care aţi fost în locuri în care nu ar fi trebuit niciodată să mergeţi şi aţi făcut lucruri pe care nu ar fi trebuit să le faceţi vreodată. Dacă vă veţi depărta de păcat, veţi putea într-o zi să cunoaşteţi pacea care vine când urmaţi calea pocăinţei complete.
Indiferent care au fost păcatele noastre, indiferent cât de mult i-au rănit pe alţii faptele noastre, acea vină poate fi complet ştearsă. Pentru mine, poate că cea mai frumoasă frază din scripturi este cea când Domnul a spus: „Iată, acela care s-a pocăit de păcatele lui este iertat şi Eu, Domnul, nu-mi mai amintesc de ele”11.
Acesta este scopul Evangheliei lui Isus Hristos şi al ispăşirii: să ia pe oricine care vine, pe fiecare care se va alătura, şi să le ofere o experienţă astfel ca la sfârşitul vieţii lor să poată trece de partea cealaltă a vălului fiind pocăiţi de păcatele lor şi fiind spălaţi cu sângele lui Hristos.12
Acest lucru îl fac sfinţii din zilele din urmă în toată lumea. Aceasta este Lumina pe care o oferim celor care sunt în întuneric şi s-au rătăcit de la cale. Oriunde merg membrii şi misionarii noştri, mesajul nostru este unul de credinţă şi speranţă în Salvatorul Isus Hristos.
Preşedintele Joseph Fielding Smith a scris cuvintele imnului „Does the Journey Seem Long?” El mi-a fost prieten bun. Imnul conţine o încurajare şi o promisiune făcută celor care caută să urmeze învăţăturile Salvatorului:
A fost ziua lungă,
Calea grea, abruptă?
Sunt spini şi mărăcini pe cale?
Pietre-ascuţite care te taie
Când încerci să urci
Ziua, sus, pe munte să ajungi?
Ai inima tristă
Şi sufletul trudit
Greutăţile te-au obosit?
Îţi par de neclintit?
Să le ridici eşti forţat
Şi-ai vrea să fii ajutat?
Nu-ţi pierde speranţa
Urmează-ţi chemarea;
Cineva te-aşteaptă.
Uită-te-nainte
El mâna îţi întinde;
Spre culmi noi te—ndrumă.
Spre o ţară sfântă
Unde griji dispar
Şi viaţa liberă va fi.
Acolo lacrimi nu apar
Şi suferinţele dispar.
Dacă de mână Îl ţii.13
În numele lui Isus Hristos, amin.