Gândiţi-vă la binecuvântări
Preşedintele Thomas S. Monson
Tatăl nostru Ceresc este conştient de nevoile noastre şi ne va ajuta atunci când Îi vom cere ajutorul.
Iubiţii mei fraţi si surori, la această conferinţă se împlinesc 49 de ani de când am fost susţinut în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, la 4 octombrie 1963. Patruzeci şi nouă de ani sunt un timp îndelungat. Totuşi, în multe feluri, pare să fi trecut puţin timp de când am stat la pupitrul din Tabernacol şi am rostit prima mea cuvântare la o conferinţă generală.
Multe lucruri s-au schimbat de la acea zi de 4 octombrie din 1963. Trăim într-o perioadă unică din istoria lumii. Suntem binecuvântaţi cu atât de multe lucruri. Şi totuşi, uneori, văzând problemele şi toleranţa faţă de păcat din jurul nostru, este dificil să nu ne descurajăm. Am învăţat că, în loc să ne concentrăm pe aspecte negative, dacă încercăm să privim lucrurile în mod obiectiv şi ne gândim la binecuvântările din viaţa noastră, inclusiv la binecuvântările care par mici sau pe care, poate, le trecem cu vederea, vom descoperi o mai mare fericire.
În timp ce am meditat la ultimii 49 de ani, am descoperit unele lucruri. Unul este acela că multe dintre experienţele pe care le-am avut nu au fost neapărat experienţe pe care cineva le-ar considera extraordinare. De fapt, la momentul în care au avut loc, ele au părut, adesea, neremarcabile şi chiar obişnuite. Totuşi, privite în retrospectivă, ele au înfrumuseţat şi binecuvântat vieţi – inclusiv pe-a mea. Aş dori să vă recomand acelaşi exerciţiu – mai precis, acela de a vă gândi cu atenţie la viaţa dumneavoastră şi de a căuta, anume, binecuvântările mari şi mici pe care le-aţi primit.
Gândindu-mă la anii mei care au trecut, mi-am întărit în mod constat mărturia că rugăciunile noastre sunt ascultate şi primesc răspuns. Cunoaştem adevărul care să găseşte în 2 Nefi, în Cartea lui Mormon: „Oamenii sunt ca să poată avea bucurie”1. Depun mărturie că o mare parte a acelei bucurii vine pe măsură ce ne dăm seama că putem comunica cu Tatăl nostru Ceresc prin rugăciune şi că acele rugăciuni vor fi auzite şi vor primi răspuns – poate nu cum şi când dorim noi, dar ele vor primi răspuns din partea Tatălui Ceresc, care ne cunoaşte şi ne iubeşte într-un mod perfect şi doreşte ca noi să fim fericiţi. Nu ne-a promis El: „Fii umil; şi Domnul, Dumnezeul Tău, te va conduce de mână şi îţi va răspunde la rugăciunile tale”2?
În minutele următoare în care mi s-a permis să vorbesc, aş dori să vă împărtăşesc doar câteva dintre experienţele pe care le-am avut, în care rugăciunile au fost auzite şi au primit răspuns şi care, privite în retrospectivă, au adus binecuvântări în viaţa mea şi a altora. Jurnalul meu zilnic, pe care l-am păstrat toţi aceşti ani, m-a ajutat să-mi amintesc câteva amănunte specifice pe care, probabil, altfel nu mi le-aş putea aminti.
La începutul anului 1965, am fost desemnat să particip la conferinţe de ţăruş şi să desfăşor alte adunări în toată regiunea de sud a Pacificului. Aceea a fost prima mea vizită în acea parte a lumii şi a fost o perioadă de neuitat. Multe evenimente de natură spirituală din timpul acelei vizite au avut loc în timp ce m-am întâlnit cu conducători, membri şi misionari.
Pe 20 şi 21 februarie, la sfârşit de săptămână, ne aflam în Brisbane, Australia, pentru a participa la sesiunile generale ale conferinţei Ţăruşului Brisbane. În timpul întâlnirilor din acea sâmbătă, mi s-a făcut cunoştinţă cu preşedintele de district dintr-o zonă învecinată. În timp ce am dat mâna cu el, am avut un sentiment puternic că trebuia să vorbesc cu el şi să-i ofer îndrumare, aşa că l-am întrebat dacă m-ar putea însoţi la sesiunea de a doua zi dimineaţa pentru a putea face acest lucru.
După sesiunea de duminică dimineaţa, am avut ocazia să ne întâlnim. Am vorbit despre multele sale responsabilităţi ca preşedinte de district. În timp ce făceam acest lucru, am avut sentimentul să-i ofer sugestii specifice referitoare la munca misionară şi la cum el şi membrii îi puteau ajuta pe misionarii cu timp deplin în slujirea lor din districtul său. Am aflat mai târziu că acel bărbat se rugase pentru a primi îndrumare cu privire la acest lucru. Pentru el, întâlnirea cu mine a fost o dovadă specială că rugăciunile sale au fost auzite şi au primit răspuns. Aceasta a fost o adunare aparent nesemnificativă, dar sunt convins că a fost una care a fost condusă de Spirit şi care a adus o schimbare în bine în viaţa şi slujirea acelui preşedinte de district, în vieţile membrilor pe care i-a condus şi în succesul misionarilor din acel district.
Dragii mei fraţi şi surori, scopurile Domnului sunt, adesea, îndeplinite când noi ascultăm îndemnul Spiritului. Cred că, cu cât acordăm mai multă atenţie inspiraţiei şi sentimentelor pe care le avem, cu atât mai mult Domnul va avea încredere în noi să îndeplinim sarcinile pe care ni le dă.
Aşa cum am menţionat în cuvântări anterioare, am învăţat să nu amân niciodată un îndemn din partea Spiritului. Într-o zi, cu mulţi ani în urmă, înotam în bazinul din vechea sală de gimnastică Deseret (Deseret Gym), în oraşul Salt Lake, când am simţit îndemnul că trebuie să mă duc la Spitalul Universitar (University Hospital) pentru a vizita un bun prieten de-al meu, care rămăsese fără picioare din pricina unei tumori canceroase şi a intervenţiei chirurgicale ce a urmat. Am părăsit imediat bazinul, m-am îmbrăcat şi, la scurt timp, eram în drum spre acest bun prieten.
Când am intrat în salonul său, am văzut nu era nimeni în el. Când am întrebat unde este, mi s-a spus că, probabil, îl voi găsi în zona bazinului de înot a spitalului, unde se făcea terapie fizică. Acest lucru s-a dovedit a fi adevărat. Se dusese de unul singur acolo în căruciorul său cu rotile şi era singur în încăpere. Se afla pe marginea bazinului, în partea opusă, acolo unde apa era adâncă. L-am strigat şi şi-a manevrat scaunul spre mine pentru a mă saluta. A fost o vizită plăcută, după care l-am însoţit înapoi în salonul său din spital unde i-am oferit o binecuvântare.
Am aflat mai târziu de la prietenul meu că, în acea zi, fusese foarte deprimat şi se gândise să-şi curme viaţa. Se rugase pentru a obţine alinare, dar începuse să simtă că rugăciunile sale nu primiseră răspuns. S-a dus la bazin cu gândul că, astfel, va pune capăt suferinţei sale – aruncându-se cu scaunul în bazin, acolo unde apa era adâncă. Sosisem într-un moment critic, ca răspuns la ceea ce eu ştiu că a fost un îndemn de la Dumnezeu.
Prietenul meu a trăit mulţi ani după aceea – ani plini de bucurie şi recunoştinţă. Sunt atât de bucuros pentru că am fost un instrument în mâinile Domnului în acea zi critică, la bazinul de înot!
Cu altă ocazie, în timp ce sora Monson şi cu mine conduceam în drum spre casă după o vizită la prieteni, am simţit îndemnul că trebuie să mergem în oraş – un drum foarte lung – pentru a face o vizită unei văduve în vârstă, care locuise cândva în episcopia noastră. Se numea Zella Thomas. La acel timp, locuia într-un centru de îngrijire a bătrânilor. Când am văzut-o în acea după-amiază devreme, am observat că era foarte plăpândă, dar stătea întinsă liniştit pe pat.
Zella nu mai vedea de mulţi ani, însă ne-a recunoscut imediat vocile. M-a întrebat dacă i-aş putea oferi o binecuvântare, adăugând că este pregătită să moară dacă Domnul voia ca ea să se întoarcă acasă. În încăpere se simţea un spirit calm şi liniştit, şi cu toţii ştiam că ea nu va mai trăi foarte mult. Zella m-a luat de mână şi mi-a spus că se rugase fierbinte ca eu să vin să o văd şi să-i ofer o binecuvântare. I-am spus că venisem datorită unei inspiraţii divine venite direct de la Tatăl nostru Ceresc. Am sărutat-o pe frunte ştiind că, poate, nu o voi mai vedea din nou în viaţa muritoare. Acest lucru s-a dovedit adevărat pentru că a murit a doua zi după aceea. Faptul că am putut să-i ofer puţină alinare şi pace dragei noastre Zella a fost o binecuvântare pentru ea şi pentru mine.
Ocazia de a fi o binecuvântare în viaţa unei alte persoane vine pe neaşteptate. Într-o seară de sâmbătă extrem de geroasă din iarna anului 1983–1984, sora Monson şi cu mine am condus mai mulţi kilometri până în valea din regiunea muntoasă, în Midway, Utah, unde avem o casă. Temperatura din acea seară era de minus 24 de grade Fahrenheit (-31 de grade Celsius) şi voiam să ne asigurăm că totul era în ordine acasă. Am verificat casa şi am văzut că totul era bine, aşa că am plecat pentru a ne întoarce în Salt Lake. Abia dacă am condus câţiva kilometri pe autostradă, când maşina s-a oprit. Eram împotmoliţi cu totul. Nu cred că ne-a fost vreodată atât de frig cum ne-a fost în seara aceea.
Şovăielnici, am început să ne îndreptăm spre cel mai apropiat oraş, iar maşinile treceau pe lângă noi cu viteză foarte mare. În cele din urmă, o maşină a oprit şi un tânăr s-a oferit să ne ajute. În cele din urmă, am aflat că motorina din rezervor a devenit mai densă din pricina frigului, fiindu-ne imposibil să o pornim. Acest tânăr amabil ne-a dus cu maşina înapoi, la casa noastră din Midway. Am încercat să-l plătesc pentru serviciile sale, dar a refuzat în mod politicos. A precizat că era Cercetaş şi voia să înfăptuiască un act de slujire. M-am identificat cu el în acea privinţă, iar el şi-a exprimat aprecierea pentru privilegiul de a fi fost de ajutor. Presupunând că se apropia de vârsta pentru a merge în misiune, l-am întrebat dacă avea planuri să slujească în misiune. El a menţionat că nu era prea sigur ce voia să facă.
În dimineaţa de luni care a urmat, i-am scris o scrisoare acestui tânăr şi i-am mulţumit pentru bunătatea sa. În scrisoare, l-am încurajat să slujească o misiune. Alături de scrisoare, i-am trimis una dintre cărţile mele şi am haşurat capitolele despre slujirea misionară.
După aproape o săptămână, mama tânărului m-a sunat şi mi-a spus că fiul ei era un tânăr excepţional, dar că, din pricina anumitor influenţe din viaţa sa, dorinţa pe care o avusese pentru mult timp de a sluji în misiune se diminuase. A spus că ea şi soţul ei postiseră şi se rugaseră ca inima lui să se schimbe. Ei îi puseseră numele pe lista pentru rugăciune la Templul Provo din Utah. Sperau ca, într-un fel, inima lui să fie influenţată în bine şi să-şi recapete dorinţa de a duce la bun sfârşit o misiune şi a-L sluji pe Domnul cu credinţă. Mama lui a vrut ca eu să ştiu că ea a considerat că evenimentele din acea seară friguroasă au fost un răspuns la rugăciunile lor pentru el. I-am spus: „Sunt de acord cu dumneavoastră”.
Păstrând legătura cu acest tânăr, după mai multe luni, sora Monson şi cu mine am fost bucuroşi peste măsură să fim prezenţi la petrecerea de rămas bun dinaintea plecării sale în Misiunea Vancouver din Canada.
A fost doar o coincidenţă că ne-am întâlnit în acea seară friguroasă de decembrie? Nu cred deloc acest lucru. Ci cred că întâlnirea noastră a reprezentat răspunsul la rugăciunile sincere ale unei mame şi ale unui tată pentru fiul lor iubit.
Din nou, dragii mei fraţi şi surori, Tatăl nostru Ceresc este conştient de nevoile noastre şi ne va ajuta atunci când Îi vom cere ajutorul. Nu cred că vreo frământare de-a noastră este prea mică sau neînsemnată. Domnul este preocupat chiar şi de detaliile vieţii noastre.
Aş vrea să închei relatând o experienţă recentă care a influenţat sute de oameni. A avut loc în timpul serbării culturale de acum câteva luni, organizată cu ocazia dedicării Templului Kansas. Asemenea multor lucruri care au loc în viaţa noastră, acesta a părut să fie pur şi simplu o altă experienţă în care totul a decurs bine. Totuşi, când am aflat de împrejurările asociate serbării culturale din seara dinaintea dedicării templului, mi-am dat seama că spectacolul din acea seară nu a fost unul obişnuit. Ci unul deosebit de remarcabil.
Aşa cum se întâmplă la toate evenimentele culturale desfăşurate cu ocazia dedicării templelor, tinerii din Districtul Templului Kansas, Missouri, repetaseră numerele lor în grupuri separate, fiecare în zonele unde trăiau. Planul era ca ei să se întâlnească împreună într-un centru municipal închiriat în dimineaţa dinaintea spectacolului pentru a putea afla când şi pe unde să intre, unde trebuiau să stea, cât spaţiu trebuia să fie între ei şi persoana de lângă ei, cum să iasă de pe scena principală şi aşa mai departe – multe detalii pe care trebuiau să le înţeleagă în timpul zilei, în timp ce organizatorii uneau diferite înregistrări pentru ca reprezentaţia finală să fie interpretată bine şi în mod profesionist.
Totuşi, în acea zi, a existat o problemă majoră. Întregul spectacol depindea de fragmente video înregistrate anterior, care urmau să fie prezentate pe un ecran mare numit Jumbotron. Aceste fragmente înregistrate erau indispensabile pentru întregul spectacol. Acestea nu doar că făceau legătura între două părţi ale spectacolului, ci fiecare fragment video prezentat urma să prezinte următoarea reprezentaţie. Fragmentele video erau esenţiale pentru ca întregul spectacol să aibă sens. Iar Jumbotronul nu funcţiona.
Tehnicienii au lucrat frenetic pentru a rezolva problema, în timp ce sute de tineri aşteptau pierzând timp preţios de repetiţii. Situaţia părea să fie imposibilă.
Scenarista şi regizoarea spectacolului, Susan Cooper, a explicat mai târziu: „În timp ce am trecut de la planul A, la B, apoi la Z, ne-am dat seama că nimic nu funcţionează… În timp ce ne uitam la program, am ştiut că nu ne vom încadra, dar am ştiut că, pe scenă, aveam una dintre cele mai puternice forţe – 3.000 de tineri. Trebuia să mergem jos, să [le] spunem ce se întâmplă şi să facem apel la credinţa lor”3.
Cu doar o oră înainte ca publicul să înceapă să intre în sală, 3.000 de tineri au îngenuncheat pe podea şi s-au rugat împreună. S-au rugat ca cei care lucrau la Jumbotron să fie inspiraţi să ştie ce trebuie să facă pentru a-l repara; L-au rugat pe Tatăl lor Ceresc să intervină acolo unde ei nu puteau din pricina lipsei de timp.
O persoană care a descris mai târziu experienţa a spus: „A fost o rugăciune pe care tinerii nu o vor uita niciodată, nu pentru că podeaua a fost tare, ci pentru că au simţit foarte puternic Spiritul”4.
La scurt timp după aceea, unul dintre tehnicieni a venit să le spună că problema a fost descoperită şi reparată. El a spus că soluţia a fost o chestiune de noroc, dar toţi acei tineri au ştiut mai bine.
Când am intrat în Centrul municipal în acea seară, habar nu am avut de problemele pe care le avuseseră în acea zi. Am aflat despre ele mai târziu. Noi am participat totuşi la un spectacol frumos, bine închegat – unul dintre cele mai frumoase spectacole pe care le-am văzut. Tinerii au avut cu ei un spirit glorios şi puternic, care a fost simţit de toţi cei prezenţi. Păreau că ştiu cu uşurinţă de unde să intre, unde să stea şi cum să interacţioneze cu toţi cei din jurul lor, prezenţi pe scenă. Când am aflat că repetiţiile lor fuseseră scurtate şi că multe numere artistice nu fuseseră repetate de întregul grup, am rămas uimit. Nimeni nu şi-ar fi dat seama. Într-adevăr, Domnul a compensat pentru toate lipsurile.
Nu încetez niciodată să fiu uimit de felul în care Domnul poate motiva şi îndruma fiecare aspect al împărăţiei Sale şi Îşi face timp pentru a oferi inspiraţie pentru fiecare persoană în parte – sau pentru o serbare culturală ori pentru un Jumbotron. Faptul că El poate şi că El face acest lucru este, pentru mine, o mărturie.
Dragii mei fraţi şi surori, Domnul se implică în fiecare detaliu din viaţa noastră. El ne iubeşte. El vrea să ne binecuvânteze. El vrea ca noi să căutăm ajutorul Său. În timp ce ne îndrumă şi ne ghidează, în timp ce ne aude şi ne răspunde la rugăciuni, vom descoperi fericirea pe care El doreşte să o avem aici şi acum. Mă rog ca noi să fim conştienţi de binecuvântările pe care El ni le oferă, în numele lui Isus Hristos, Salvatorul nostru, amin.