Domnul nu v-a uitat

Linda S. Reeves

a doua consilieră în Preşedinţia Generală a Societăţii de Alinare

Tatăl nostru Ceresc şi Salvatorul nostru, Isus Hristos, ne cunosc şi ne iubesc… Noi putem simţi dragostea şi compasiunea Lor pentru suferinţa noastră.

Când întâlnim surori din lumea întreagă, noi suntem uimite de tăria mărturiei dumneavoastră. Foarte multe dintre dumneavoastră sunteţi prima - sau a doua – generaţie de membri ai Bisericii. Vedem multe surori slujind în chemări multiple, călătorind la distanţe mari pentru a merge la Biserică şi sacrificându-se pentru a face şi a ţine legămintele sacre din templu. Vă cinstim. Dumneavoastră sunteţi pionierii Domnului din zilele noastre!

Recent, soţul meu, Mel, şi cu mine, am vizitat un muzeu în Australia şi am întâlnit un ghid voluntar, pe nume Mollie Lenthal. Am aflat că Mollie, o femeie drăguţă, în jurul vârstei de 70 de ani, nu are copii şi nu a fost niciodată căsătorită. Este singurul copil al părinţilor ei, iar părinţii ei au murit de mulţi ani. Rudele ei cele mai apropiate sunt doi veri care trăiesc pe un alt continent. Brusc, am fost copleşită de Spirit care-mi mărturisea, aproape ca şi când Tatăl Ceresc ar fi vorbit: „Mollie nu este singură! Mollie este fiica mea! Eu sunt Tatăl ei! Ea este o fiică foarte importantă în familia meaa şi ea nu este niciodată singură!”.

Una dintre povestirile mele preferate din viaţa Salvatorului este povestea lui Lazăr. Scripturile ne spun că: „Isus iubea pe Marta… pe sora ei [Maria] şi pe [fratele lor] Lazăr”¹. S-a trimis vestea la Isus că Lazăr era foarte bolnav, dar Isus n-a venit imediat; El a mai zăbovit două zile, spunând că „boala aceasta… este… spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie preaslăvit prin ea”².

Auzind că Isus a venit, Marta „I-a ieşit înainte”³ spunându-I ce se întâmplase. Lazăr „era de patru zile în mormânt”⁴. Jelind, Marta s-a întors la casa ei să-i spună Mariei că Domnul venise.⁵ Îndurerată, Maria a alergat la Isus, s-a aruncat la picioarele Lui şi a plâns.⁶

Ni se spune că atunci „când a văzut-o plângând, [pe Maria]… S-a înfiorat în duhul Lui şi s-a tulburat” şi a întrebat unde îl puseseră.

„«Doamne», i-au răspuns ei, «vino şi vezi»”⁷.

Apoi, citim unele dintre cuvintele cele mai pline de compasiune şi de dragoste din scripturi: „Isus plângea”⁸.

Apostolul James E. Talmage a scris: „Vederea celor două femei biruite de durere… L-au făcut pe Isus să sufere [cu ei], astfel că El S-a înfiorat în duh şi s-a tulburat profund”⁹. Această experienţă mărturiseşte despre compasiunea, empatia şi dragostea pe care Salvatorul nostru, Isus Hristos, şi Tatăl nostru Ceresc le simt pentru fiecare dintre noi de fiecare dată când suntem apăsaţi de suferinţă, păcat, adversitate şi durerile vieţii.

Dragile mele surori, Tatăl nostru Ceresc şi Salvatorul nostru, Isus Hristos, ne cunosc şi ne iubesc. Ei ştiu când suntem îndurerate sau când suferim în orice fel. Ei nu stau prin preajmă spunând: „Este bine că acum sunteţi în suferinţă, deoarece, în curând, urmează ca totul să fie bine. Veţi fi vindecate, sau soţul vostru îşi va găsi un loc de muncă, sau copilul vostru rătăcitor se va întoarce”. Ei simt profunzimea suferinţelor noastre şi noi putem simţi dragostea şi compasiunea lor pentru suferinţa noastră.

Alma a mărturisit:

„Şi El va merge înainte, răbdând dureri şi suferinţe şi ispite de toate felurile; şi aceasta pentru ca să fie împlinit cuvântul, acela care spune că El va lua asupra Lui durerile şi bolile poporului Său.

„Şi va lua asupra Lui infirmităţile lor, ca inima Lui să fie inundată de milă… ca El să ştie… cum să-i ajute pe oameni după infirmităţile lor”¹⁰.

Când ne întrebăm dacă Salvatorul şi Tatăl nostru Ceresc ne cunosc sau cât de bine ne cunosc Ei personal, trebuie să ne amintim cuvintele Salvatorului către Oliver Cowdery:

„Dacă doreşti o altă mărturie, îndreaptă-ţi gândurile spre noapteaîn careM-ai invocat în inima ta, pentru a cunoaşte adevărul privind aceste lucruri”¹¹.

Mai înainte, Salvatorul declarase: „Nu există nimeni altul în afară de Dumnezeu care să cunoască gândurile şi intenţiile inimii tale”¹².

Salvatorul i-a amintit lui Oliver că El ştia fiecare detaliu al acelei rugăciuni de implorare – şi Îşi amintea – cu exactitate timpul, chiar acea noapte.

Cu mulţi ani în urmă, soţul meu s-a îmbolnăvit de o boală rară. Pe măsură ce săptămânile treceau şi starea lui se înrăutăţea, eram tot mai convinsă că va muri. Nu am spus nimănui despre temerile mele. Aveam o familie mare şi tânără şi o căsătorie frumoasă, iar gândul de a-mi pierde soţul şi a-mi creşte singură copiii mă umplea de tristeţe, disperare şi chiar de mânie. Îmi este ruşine să spun că m-am îndepărtat de Tatăl meu Ceresc. Timp de multe zile am încetat să mă rog; am încetat să fac planuri; am plâns. În final, mi-am dat seama că nu pot să fac acest lucru de una singură.

Pentru prima oară, după multe zile, am îngenuncheat şi mi-am deschis inima înaintea Tatălui meu din Cer, rugându-mă să mă ierte pentru că m-am depărtat de El, spunându-I toate sentimentele mele profunde şi, în final, spunându-I că voi face ceea ce va dori El să fac. Ştiam că El avea un plan pentru vieţile noastre.

Continuând să-mi deschid inima, stând tot în genunchi, am simţi sentimentul cel mai frumos, mai împăciuitor şi mai drăgăstos. Simţeam cum căldura dragostei Sale mă acoperea ca o pătură. Era aproape ca şi când L-aş fi simţit pe Tatăl Ceresc spunând: „Acest lucru este tot ceea ce aveam nevoie să ştiu”. M-am hotărât ca niciodată să nu mă mai îndepărtez de El. Treptat şi uimitor, soţul meu a început să se simtă mai bine până când s-a însănătoşit complet.

După mai mulţi ani, soţul meu şi cu mine am îngenuncheat lângă fiica noastră în vârstă de 17 ani şi ne-am rugat pentru viaţa ei. De data aceasta, răspunsul a fost nu, dar sentimentul de dragoste şi de pace pe care Salvatorul nostru l-a promis a fost la fel de puternic şi noi am ştiut că deşi Tatăl Ceresc o chema înapoi acasă, totul avea să fie bine. Trebuie să ştim ce înseamnă să-ţi încredinţezi soarta în mâinile Domnului, să ştim că El ne iubeşte şi simte compasiune pentru noi în momentele noastre de suferinţă şi durere.

Unul dintre cele mai încântătoare momente dintre tată şi fiu descrise în Cartea lui Mormon este mărturia lui Alma cel Tânăr către fiul său Helaman. Alma a descris „[groaza] de negrăit” pe care a simţit-o imaginându-şi venirea în prezenţa lui Dumnezeu pentru a fi judecat pentru păcatele sale multe. După trei zile şi trei nopţi, timp în care a simţit greutatea tuturor păcatelor sale, el s-a pocăit şi L-a implorat pe Salvator să aibă milă de el. El i-a descris lui Helaman bucuria „[minunată] şi dulce” de a „nu-şi mai” aminti de durerile lui. În loc de a simţi „[groaza] de negrăit” la gândul de a veni în faţa tronului lui Dumnezeu, Alma a avut o viziune despre „Dumnezeu şezând pe tronul Său” şi a declarat: „Iar sufletul meu într-adevăr dorea să fie acolo”¹³.

Dragi surori, oare nu simţim noi aceasta când ne pocăim şi contemplăm dragostea şi recunoştinţa pe care le simţim pentru Tatăl nostru Ceresc şi pentru Salvator nostru – că şi noi „[dorim] să [fim] acolo” să fim îmbrăţişate de braţele Lor iubitoare, încă o dată?

La fel cum Domnul mi-a mărturisit că El nu a uitat-o pe preţioasa sa fiică Mollie Lenthal,eu depun mărturie că El nu v-a uitat pe dumneavoastră ! Oricare ar fi păcatul, slăbiciunea sau suferinţa sau încercarea prin care treceţi, El cunoaşte şi înţelege acele momente anume. El vă iubeşte! Şi El vă va ajuta în acele momente, la fel cum le-a ajutat pe Maria şi pe Marta. El a plătit preţul pentru a putea şti cum să vă ajute. Lăsaţi-vă poverile în seama Sa. Spuneţi-I Tatălui Ceresc ce simţiţi. Spuneţi-I despre suferinţa şi greutăţile dumneavoastră şi, apoi, daţi-le Lui. Studiaţi scripturile zilnic.. Acolo, veţi găsi, de asemenea, pace multă şi ajutor.

Salvatorul nostru a întrebat:

„Căci poate o femeie să-şi uite pruncul care suge şi să nu aibă milă de fiul pântecelui său? Da, ele pot să-i uite, dar Eu nu te voi uita pe tine…

Eu te-am întipărit pe tine pe palmele mâinilor Mele”¹⁴.

„Eu am poruncit ca nimeni dintre voi să nu plece, ci v-am poruncit ca să veniţi la Mine pentru ca să puteţi simţi şi vedea; tot astfel trebuie să faceţi voi în lume”¹⁵.

Aceasta este responsabilitatea noastră. Noi trebuie să simţim şi să vedem singure şi, apoi, să-i ajutăm pe toţi copiii lui Dumnezeu să simtă, să vadă şi să ştie că El a luat asupra Sa nu numai toate păcatele noastre, ci şi durerile, suferinţele şi tristeţile noastre astfel încât El să poată cunoaşte ce simţim şi cum să ne aducă mângâiere. Despre aceasta depun mărturie, în numele lui Isus Hristos, amin.