Să-i vedem pe ceilalţi aşa cum ar putea deveni
Preşedintele Thomas S. Monson
Noi trebuie să ne dezvoltăm capacitatea de a nu-i vedea pe oameni aşa cum sunt acum, ci de a-i vedea aşa cum ar putea deveni.
Dragii mei fraţi, de două ori pe an, acest magnific Centru de conferinţe se umple de deţinători ai preoţiei lui Dumnezeu care se adună pentru a asculta mesaje care inspiră spiritual. Există un spirit minunat care este prezent în cadrul adunării generale a preoţiei organizată de către Biserică. Acest spirit porneşte din Centrul de conferinţe şi intră în fiecare clădire unde sunt adunaţi fiii lui Dumnezeu. Am simţit, în mod sigur, acel spirit în această seară.
Cu mulţi ani în urmă, înainte ca acest frumos Centru de conferinţe să fi fost construit, un vizitator al Pieţei Templului din oraşul Salt Lake a participat, în Tabernacol, la o sesiune a conferinţei generale. El a ascultat mesajul autorităţilor generale. A fost foarte atent la rugăciuni. A ascultat muzica frumoasă interpretată de Corul Tabernacolului. El a fost impresionat de grandoarea magnificei orgi din Tabernacol. După încheierea sesiunii, el a fost auzit spunând: „Aş da tot ce am pentru a şti că ceea ce au spus vorbitorii astăzi este adevărat”. Cu alte cuvinte, el a spus: „Îmi doresc să fi avut o mărturie despre Evanghelie”.
Nu există nimic în această lume care să ofere mai multă alinare şi fericire decât mărturia despre adevăr. Eu cred că fiecare bărbat şi tânăr băiat prezent aici, în această seară, are o mărturie, chiar dacă aceste mărturii diferă în tărie. Dacă simţiţi că nu aveţi, încă, acea mărturie profundă pe care o doriţi, vă îndemn să lucraţi pentru a dobândi o astfel de mărturie. Dacă mărturia dumneavoastră este puternică şi profundă, munciţi pentru a o păstra aşa. Cât de binecuvântaţi suntem să avem o cunoaştere a adevărului!
Stimaţi fraţi, mesajul meu din această seară este acesta: sunt nenumăraţi oameni care, în acest moment, au o mărturie slabă sau care nu au deloc una; cu toate acestea, ei sunt dornici să primească o mărturie dacă noi suntem dornici să facem efortul de a ne împărtăşi mărturia cu ei şi de a-i ajuta să se schimbe. În unele cazuri, noi suntem cei care putem oferi impulsul necesar schimbării. Voi vorbi mai întâi despre aceia care sunt membri, dar care nu sunt, în prezent, devotaţi în totalitate Evangheliei.
Cu mulţi ani în urmă, în cadrul unei conferinţe regionale desfăşurate în Helsinki, Finlanda, am auzit un mesaj puternic, memorabil şi motivatoriu ce a fost transmis în timpul unei sesiuni pentru mame şi fiice. Nu am uitat acel mesaj, chiar dacă au trecut aproape 40 de ani de când l-am auzit. Printre multele adevăruri rostite de către vorbitoare, ea a spus că femeii trebuie să i se spună că este frumoasă. Trebuie să i se spună că este apreciată. Trebuie să i se spună că este demnă de respect.
Stimaţi fraţi, eu ştiu că bărbaţii sunt foarte asemănători cu femeile din acest punct de vedere. Avem nevoie să ni se spună că suntem valoroşi, că suntem capabili şi că suntem demni de respect. Trebuie să ni se ofere şansa de a sluji. În ceea ce-i priveşte pe acei membri care au devenit inactivi sau care sunt mai puţin activi, noi putem căuta, rugându-ne, o modalitate de a-i ajuta. Faptul de a-i ruga să slujească într-o chemare poate fi tocmai impulsul de care au nevoie pentru a deveni complet activi. Însă, acei conducători care ar putea ajuta în această privinţă ezită, uneori, să facă acest lucru. Noi trebuie să ţinem minte că oamenii se pot schimba. Ei pot renunţa la obiceiurile rele. Se pot pocăi de păcate. Ei pot fi deţinători demni ai preoţiei. Şi, Îl pot sluji cu sârguinţă pe Domnul. Permiteţi-mi să vă ofer câteva exemple.
Când am fost chemat să slujesc în calitate de membru al Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, am avut ocazia să-l însoţesc pe preşedintele N. Eldon Tanner, unul dintre consilierii preşedintelui David O. McKay, la o conferinţă de ţăruş în Alberta, Canada. În timpul adunării, preşedintele de ţăruş a citit numele a patru fraţi care erau demni să fie rânduiţi la oficiul de vârstnic. Preşedintele Tanner îi cunoştea pe acei bărbaţi, deoarece, la un moment dat, dânsul a locuit în acea zonă. Însă, preşedintele Tanner îi cunoscuse şi îşi aducea aminte de ei aşa cum fuseseră ei odinioară şi nu ştiuse că îşi schimbaseră viaţa şi că erau în totalitate demni să devină vârstnici.
Preşedintele de ţăruş a citit numele primului bărbat şi l-a rugat să se ridice în picioare. Preşedintele Tanner mi-a şoptit: „Priveşte-l! Nu am crezut niciodată că va reuşi”. Preşedintele de ţăruş a citit numele celui de-al doilea bărbat, iar acesta s-a ridicat în picioare. Preşedintele Tanner m-a atins, din nou, încet cu cotul şi mi-a făcut cunoscută uimirea sa. Şi aşa s-a întâmplat pentru fiecare dintre cei patru bărbaţi.
După adunare, preşedintele Tanner şi cu mine am avut ocazia de a-i felicita pe acei patru fraţi. Ei au demonstrat că oamenii se pot schimba.
În timpul anilor ’40 şi ’50, un director de închisoare american, Clinton Duffy, a fost celebru pentru eforturile sale de reabilitare a bărbaţilor din închisoarea sa. Unul dintre criticii săi i-a spus: „Ar trebui să ştiţi că lupul nu-şi poate schimba năravul!”.
Directorul Duffy i-a răspuns: „Ar trebui să ştiţi că eu nu lucrez cu lupi. Eu lucrez cu oameni, iar oamenii se pot schimba în fiecare zi”1.
Cu mulţi ani în urmă, am avut ocazia de a sluji în calitate de preşedinte al Misiunii Canada. Acolo, era o ramură în care erau foarte puţini deţinători ai preoţiei. Aveam întotdeauna, acolo, un misionar care prezida asupra ramurii. Am simţit un îndemn puternic că trebuia să avem un membru al ramurii care să prezideze asupra acelei ramuri.
Aveam un membru adult în ramură, care era diacon în cadrul Preoţiei aaronice, dar care nu era suficient de activ încât să poată avansa în cadrul preoţiei. M-am simţit inspirat să-l chem să slujească în calitate de preşedinte de ramură. Îmi voi aminti mereu ziua în care am avut interviul cu el. I-am spus că Domnul m-a inspirat să-l chem să slujească în calitate de preşedinte al acelei ramuri. După multă împotrivire din partea lui şi multă încurajare din partea soţiei lui, el mi-a spus că va sluji în acea chemare. L-am rânduit la oficiul de preot.
Acela a fost începutul unei noi vieţi pentru acel bărbat. Şi-a pus viaţa în ordine într-un timp foarte scurt şi m-a asigurat că urma să ţină poruncile aşa cum trebuia. După numai câteva luni, a fost rânduit la oficiul de vârstnic. El, soţia lui şi familia lor au mers, în cele din urmă, la templu şi au fost pecetluiţi. Copiii lor au slujit în misiuni şi s-au căsătorit în casa Domnului.
Uneori, faptul de a-i ajuta pe fraţii noştri să ştie că avem nevoie de ei şi că sunt apreciaţi îi poate ajuta să facă acel pas pentru a deveni devotaţi şi complet activi. Acest lucru poate fi valabil pentru toţi deţinătorii preoţiei, indiferent de vârstă. Este responsabilitatea noastră să le oferim ocazii de a trăi aşa cum ar trebui. Îi putem ajuta să-şi învingă slăbiciunile. Noi trebuie să ne dezvoltăm capacitatea de a nu-i vedea pe oameni aşa cum sunt acum, ci de a-i vedea aşa cum ar putea deveni dacă primesc mărturii despre Evanghelia lui Hristos.
Odată, am participat la o adunare în Leadville, Colorado. Leadville este situat la o altitudine de peste 3.000 de metri. Îmi amintesc acea adunare datorită altitudinii, dar şi datorită a ceea ce s-a întâmplat în acea seară. Acolo, erau prezenţi doar puţini deţinători ai preoţiei. Ca şi în cazul ramurii din Misiunea Canada, asupra acelei ramuri prezida un misionar, cum de altfel fusese mereu.
În acea seară am avut o adunare foarte bună însă, în timp ce cântam imnul de încheiere, am simţit că asupra acelei ramuri trebuia să prezideze un preşedinte de ramură local. M-am întors către preşedintele de misiune şi l-am întrebat: „Nu există nimeni aici care ar putea prezida − un membru din partea locului?”.
El mi-a răspuns: „Nu ştiu să fie vreunul”.
În timpul interpretării acelui imn, m-am uitat cu atenţie la bărbaţii care stăteau în primele trei rânduri. Atenţia mea părea să fie atrasă de unul dintre fraţi. L-am întrebat pe preşedintele de misiune: „Ar putea el să slujească în calitate de preşedinte de ramură?”.
El mi-a răspuns: „Nu ştiu. Probabil că ar putea”.
I-am spus: „Preşedinte, îl voi invita în cealaltă încăpere şi-l voi intervieva. Vă rog să vorbiţi după imnul de încheiere până când ne vom întoarce”.
Când noi doi am revenit în sală, preşedintele de misiune şi-a încheiat mărturia. L-am prezentat pe acel frate pentru a fi susţinut ca fiind noul preşedinte de ramură. Începând cu acea zi, Leadville, Colorado, a avut un membru din partea locului care să conducă unitatea.
Dragi fraţi, acelaşi principiu este valabil şi în cazul celor care nu sunt încă membri. Trebuie să ne dezvoltăm capacitatea de a-i vedea pe oameni nu aşa cum sunt, ci cum ar putea deveni în calitate de membri ai Bisericii, când au o mărturie despre Evanghelie şi când viaţa lor este în armonie cu învăţăturile ei.
În anul 1961, a avut loc o conferinţă mondială adresată preşedinţilor de misiune, iar fiecare preşedinte de misiune din cadrul Bisericii a fost adus în oraşul Salt Lake pentru acele adunări. Am venit în oraşul Salt Lake din misiunea mea din Toronto, Canada.
În cadrul unei anumite adunări, N. Eldon Tanner, care era la acea vreme un asistent al Cvorumului celor Doisprezece, tocmai se întorsese din prima sa experienţă de a prezida asupra misiunilor din Marea Britanie şi din Europa de Vest. Dânsul a vorbit despre un misionar care fusese cel mai bun dintre toţi cei pe care a avut ocazia să-i intervieveze. Dânsul a spus că, în timp ce-l intervieva pe acel misionar, i-a spus acestuia: „Mă gândesc că toţi oamenii pe care i-ai botezat în Biserică ţi-au fost recomandaţi”.
Tânărul i-a răspuns: „Nu, noi i-am găsit prin propriile noastre eforturi”.
Fratele Tanner l-a întrebat prin ce diferea modul lui de a-i aborda − de ce avea el un succes atât de mare, iar alţii nu aveau. Tânărul a spus că el a încercat să boteze fiecare persoană pe care a întâlnit-o. El a spus că atunci când bătea la uşă şi vedea un om fumând, îmbrăcat cu haine vechi şi care, aparent, nu era interesat de nimic − în mod special de religie − şi-l imagina cum ar arăta în alte circumstanţe. În mintea lui, îl vedea proaspăt bărbierit, purtând o cămaşă albă şi pantaloni albi. Şi misionarul se putea vedea conducându-l pe acel om în apele botezului. El a spus: „Când mă uit la cineva în acest fel, am capacitatea să-mi depun mărturia în faţa lui într-un mod care-i poate atinge inima”.
Avem responsabilitatea de a-i privi pe prietenii, colegii şi pe vecinii noştri în acest fel. Repet, avem responsabilitatea de a-i vedea pe oameni nu aşa cum sunt, ci aşa cum ar putea deveni. Vă rog să vă gândiţi la ei în acest fel.
Dragi fraţi, Domnul ne-a spus ceva despre importanţa acestei preoţii pe care o deţinem. El ne-a spus că am primit-o potrivit unui jurământ şi unui legământ. El ne-a instruit că trebuie să fim credincioşi şi fideli faţă de tot ceea ce am primit şi că avem responsabilitatea de a ţine acest legământ chiar până la sfârşit. Şi, atunci, tot ceea ce are Tatăl ne va fi dat nouă.2
Trebuie să avem curaj − curajul de a întoarce spatele ispitelor, curajul de a ne ridica glasul depunând mărturie tuturor celor pe care-i întâlnim, amintindu-ne că toată lumea trebuie să aibă ocazia de a auzi mesajul. Pentru cei mai mulţi, acesta nu este un lucru uşor de făcut. Dar putem ajunge să credem cuvintele pe care Pavel i le-a adresat lui Timotei:
„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.
Să nu-ţi fie ruşine dar de mărturisirea Domnului nostru”3.
În luna mai a anului 1974, împreună cu fratele John H. Groberg, am fost în Tonga. Aveam o întrevedere programată cu regele acestui regat, Tonga, şi ne-am văzut cu dânsul în cadrul unei întâlniri oficiale. Am schimbat politeţurile obişnuite. Totuşi, înainte să plecăm, John Groberg a spus ceva ce ieşea din tiparul obişnuit. El a spus: „Maiestate, chiar ar trebui să deveniţi mormon, la fel ca şi supuşii dumneavoastră, căci atunci problemele dumneavoastră şi cele ale lor se vor rezolva în mare măsură”.
Regele a zâmbit larg şi i-a spus: „John Groberg, probabil că ai dreptate”.
M-am gândit la apostolul Pavel când se afla în faţa lui Agripa. M-am gândit la răspunsul lui Agripa dat mărturiei lui Pavel: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!”4. Fratele Groberg a avut curajul să-şi depună mărturia în faţa unui rege.
În această seară, sunt mii dintre ai noştri care-L slujesc pe Domnul cu timp deplin, în calitate de misionari ai Săi. Răspunzând chemării de a sluji în misiune, ei au lăsat deoparte casa, familia, prietenii şi şcoala şi s-au dus să slujească. Aceia care nu înţeleg, întreabă: „De ce răspund atât de prompt şi oferă de bunăvoie atât de mult?”.
Misionarii noştri ar putea răspunde foarte bine folosind cuvintele lui Pavel, acel misionar fără pereche de demult: „Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s-o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!”5.
În scripturile sfinte, nu există declaraţie mai clară, responsabilitate mai obligatorie, îndemn mai direct decât acea poruncă dată de Domnul Înviat atunci când li S-a arătat, în Galileea, celor unsprezece ucenici. El a spus:
„Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.
Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”6.
Această poruncă divină, alături de promisiunea ei glorioasă, este motoul nostru de astăzi, tot aşa cum a fost şi la jumătatea timpului. Munca misionară este caracteristica distinctivă a Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă. Întotdeauna a fost; întotdeauna va fi. Profetul Joseph Smith a declarat: „După ce toate acestea au fost spuse, cea mai mare şi mai importantă îndatorire este să predicăm Evanghelia”7.
Într-un interval scurt de doi ani, toţi misionarii cu timp deplin care slujesc în prezent în această oaste regală a lui Dumnezeu îşi vor fi încheiat eforturile misionare cu timp deplin şi se vor fi întors la casele lor şi la cei dragi. Cei care îi vor înlocui sunt, în această seară, deţinători ai Preoţiei aaronice în cadrul Bisericii. Tineri băieţi, sunteţi pregătiţi să răspundeţi? Sunteţi dornici să lucraţi? Sunteţi pregătiţi să slujiţi?
Preşedintele John Taylor a rezumat cerinţele: „Genul de bărbaţi pe care noi îi dorim în calitate de mesageri ai acestui mesaj al Evangheliei este acela al bărbaţilor care au credinţă în Dumnezeu; bărbaţi care cred în religia lor; bărbaţi care-şi cinstesc preoţia… bărbaţi plini de Duhul Sfânt şi de puterea lui Dumnezeu… bărbaţi demni de slavă, bărbaţi integri, virtuoşi şi puri”8.
Dragi fraţi, fiecăruia dintre noi i s-a poruncit să împărtăşească Evanghelia lui Hristos. Când viaţa noastră se supune standardelor lui Dumnezeu, cei care sunt influenţaţi de noi nu se vor putea lamenta niciodată că: „Secerişul a trecut, vara s-a isprăvit, şi noi tot nu suntem mântuiţi!”9.
Păstorul perfect al sufletelor, Misionarul care a mântuit omenirea, ne-a oferit asigurarea Sa divină:
„Şi dacă va fi ca voi să lucraţi toate zilele propovăduind pocăinţa către acest popor şi veţi aduce chiar numai un suflet la Mine, ce mare va fi bucuria voastră cu el în împărăţia Tatălui Meu!
Şi acum, dacă bucuria voastră va fi mare cu un singur suflet pe care l-aţi adus la Mine, în împărăţia Tatălui Meu, ce mare va fi bucuria voastră, dacă veţi aduce mai multe suflete la Mine!”10.
Despre Cel care a rostit aceste cuvinte, eu îmi depun mărturia. El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul şi Salvatorul nostru.
Mă rog ca noi să avem curajul de a ne întinde mână înfrăţirii, determinarea de a încerca iar şi iar şi umilinţa necesară de a căuta îndrumarea Tatălui nostru atunci când îndeplinim porunca de a împărtăşi Evanghelia. Este responsabilitatea noastră, dragi fraţi. În numele lui Isus Hristos, amin.