Legaţi-le rănile!
Mă rog să ne putem pregăti în aşa fel încât, în timpul vieţii muritoare, să putem sluji, în calitate de deţinători ai preoţiei, în orice mod doreşte Domnul.
Noi toţi suntem binecuvântaţi cu responsabilitatea de a ne îngriji de alţii. A deţine preoţia lui Dumnezeu înseamnă a răspunde în faţa lui Dumnezeu pentru viaţa veşnică a copiilor Săi. Acest lucru este adevărat, este minunat şi, uneori, pare a fi copleşitor.
Există preşedinţi ai cvorumurilor vârstnicilor care mă ascultă în această seară şi care ştiu la ce mă refer. Iată ce i s-a întâmplat unuia dintre dumneavoastră. Probabil că vi s-a întâmplat multora ‒ şi nu numai o dată. Detaliile ar putea fi diferite, dar situaţia este aceeaşi.
Un vârstnic pe care nu-l cunoaşteţi bine v-a cerut ajutorul. El tocmai a aflat că, astăzi, trebuie să-şi mute soţia şi bebeluşul din apartamentul în care locuiau în altul aflat în apropiere.
El şi soţia au rugat deja un prieten să le împrumute un camion pentru a-şi putea transporta mobila şi lucrurile personale. Prietenul le-a împrumutat camionul. Tânărul tată a început să încarce bunurile în camion, dar, după primele câteva minute, s-a rănit la spate. Prietenul care le-a împrumutat camionul era ocupat şi nu a putut să-l ajute. Tânărul tată era disperat. S-a gândit la dumneavoastră, preşedintele Cvorumului vârstnicilor din care face parte.
S-a făcut deja după-amiază când v-a cerut ajutorul. În acea seară aveaţi o adunare a Bisericii. Aţi promis deja soţiei s-o ajutaţi la treburi gospodăreşti în acea zi. Copiii v-au rugat să faceţi ceva împreună cu ei, dar nu aţi avut încă timp.
Ştiaţi, de asemenea, că membrii cvorumului dumneavoastră, mai ales cei mai credincioşi, cei la care apelaţi, de obicei, să ajute, aveau tot atât de puţin timp ca şi dumneavoastră.
Domnul a ştiut că veţi avea astfel de zile când v-a chemat în această funcţie, aşa încât v-a făcut cunoscută o istorisire pentru a vă încuraja. Este o pildă pentru deţinătorii preoţiei foarte ocupaţi. O numim uneori povestirea despre bunul samaritean. Dar, de fapt, este povestirea despre un măreţ deţinător al preoţiei din aceste ultime zile atât de ocupate şi grele.
Istorisirea se potriveşte perfect deţinătorului preoţiei suprasolicitat. Amintiţi-vă că sunteţi samariteanul şi nu preotul sau levitul care au trecut pe lângă bărbatul rănit.
Poate nu v-aţi gândit la această povestire când v-aţi confruntat cu astfel de probleme. Dar vă rog s-o faceţi când veţi avea parte din nou de astfel de zile, pentru că veţi avea cu siguranţă.
Scripturile nu ne spun de ce călătorea samariteanul pe drumul dintre Ierusalim şi Ierihon. Este puţin probabil că doar se plimba pe acolo de unul singur, deoarece ştia că tâlharii îi aşteptau pe cei imprudenţi. Călătoria sa avea un motiv serios şi, aşa cum era obiceiul, avea cu el un animal de povară, precum şi untdelemn şi vin.
Domnul spune că, atunci când l-a văzut pe omul rănit, samariteanul s-a oprit pentru că „i s-a făcut milă”.
Nu numai că i s-a făcut milă, dar a şi acţionat. Aduceţi-vă întotdeauna aminte detaliile relatării:
„S-a apropiat de i-a legat rănile, şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, şi a îngrijit de el.
A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, şi i-a zis: «Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere»”1.
Dumneavoastră şi deţinătorii preoţiei pe care sunteţi chemaţi să-i conduceţi puteţi fi siguri de cel puţin trei lucruri. Primul, Domnul vă va da, dacă cereţi, sentimentul de milă pe care El îl are faţă de cei nevoiaşi. Al doilea, El îi va face pe alţii, cum a fost şi în cazul hangiului, să vi se alăture în slujire. Al treilea, Domnul, precum bunul samaritean, îi va recompensa din plin pe toţi cei care se unesc pentru a oferi ajutor celor care au nevoie.
Dumneavoastră, preşedinţi ai cvorumurilor, aţi acţionat, ştiind aceste lucruri, de multe ori. Aţi cerut altora din cadrul preoţiei Domnului să-şi ofere ajutorul, având încredere că ei vor răspunde cu milă. Nu v-a fost teamă să solicitaţi ajutorul celor care au răspuns adesea în trecut, pentru că aţi ştiut că lor li se face milă uşor. Le-aţi solicitat ajutorul ştiind că, în trecut, ei au simţit generozitatea Domnului când au ales să ajute. Aţi solicitat ajutorul unora deja greu împovăraţi ştiind că, cu cât făceau un sacrificiu mai mare, cu atât avea să fie mai mare mila Domnului faţă de ei. Cei care au ajutat în trecut au simţit din plin recunoştinţa Salvatorului.
Poate aţi fost inspiraţi să nu cereţi ajutorul cuiva pentru a încărca şi, apoi, descărca acel camion. În calitate de conducători, îi cunoaşteţi bine pe membrii cvorumurilor şi familiile lor. Domnul îi cunoaşte perfect.
El ştie a cui soţie a fost pe punctul de a ceda psihic pentru că soţul ei nu a putut să găsească timp să facă ce trebuia pentru a se îngriji de nevoile ei. El ştie care dintre copii ar fi binecuvântaţi să-şi vadă tatăl mergând, încă o dată, să ofere ajutor altora sau dacă acei copii aveau nevoie să simtă că ei sunt destul de importanţi pentru tatăl lor pentru ca el să petreacă timp alături de ei în acea zi. El ştie, de asemenea, cine are nevoie de invitaţia de a sluji, dar care ar putea să nu pară un candidat posibil sau dornic.
Dumneavoastră nu-i puteţi cunoaşte perfect pe toţi membrii cvorumului, dar Dumnezeu îi cunoaşte. Drept urmare, aşa cum aţi făcut de multe ori, v-aţi rugat pentru a şti pe cine să rugaţi să ajute la slujirea altora. Domnul ştie cine va fi binecuvântat dacă i se va cere să ofere ajutor şi a cui familie va fi binecuvântată dacă nu i se va cere. Aceasta este revelaţia pe care vă puteţi aştepta s-o primiţi în calitate de conducător în cadrul preoţiei.
Am văzut acest lucru întâmplându-se când eram tânăr băiat. Eram primul asistent al unui cvorum al preoţilor. Episcopul mi-a telefonat acasă, într-o zi. A spus că dorea să merg cu el să vizităm o văduvă aflată într-o situaţie grea. A mai spus că avea nevoie de mine.
În timp ce-l aşteptam să vină să mă ia de acasă, eram tulburat. Ştiam că episcopul avea consilieri puternici şi înţelepţi. Unul era un judecător renumit. Celălalt conducea o companie mare şi a devenit mai târziu autoritate generală. Episcopul însuşi avea să slujească, ulterior, în calitate de autoritate generală. De ce ar fi spus episcopul unui preot lipsit de experienţă: „Am nevoie de ajutorul tău”?
Acum ştiu mai bine ce ar fi putut să-mi spună: „Domnul doreşte să te binecuvânteze”. Când am ajuns la casa văduvei, spre uimirea mea, l-am auzit spunându-i femeii că nu putea să primească ajutor din partea Bisericii dacă nu completa formularul de buget pe care i-l lăsase anterior. Pe drumul spre casă, văzând cât eram de nedumerit, el a râs, spre surpriza mea, şi a spus: „Hal, când va avea controlul asupra cheltuielilor ei, această femeie îi va putea ajuta pe alţii”.
Cu o altă ocazie, episcopul m-a dus în casa unor părinţi alcoolici care au trimis două fetiţe înspăimântate să ne întâmpine la uşă. După ce a stat de vorbă cu cele două fetiţe, pe drumul spre casă mi-a spus: „Nu putem schimba, încă, tragedia din viaţa lor, dar ele pot simţi că Domnul le iubeşte”.
Într-o altă seară, am vizitat cu el un bărbat care nu fusese de mulţi ani la biserică. Episcopul i-a spus cât de mult îl aprecia şi cât de multă nevoie avea episcopia de el. Acest lucru nu a părut să aibă prea mare efect asupra bărbatului. Dar atunci, precum şi de fiecare dată când episcopul mă lua cu el, acel lucru a avut un mare efect asupra mea.
Nu pot afla dacă episcopul s-a rugat pentru a şti care dintre preoţi avea să fie binecuvântat de faptul că îl însoţea în acele vizite. Poate că, de multe ori, a luat alţi preoţi cu el. Dar Domnul a ştiut că, într-o zi, aveam să fiu episcop şi aveam să-i invit pe aceia a căror credinţă a slăbit să revină la tăria Evangheliei. Domnul a ştiut că, într-o zi, aveam să fiu răspunzător, în calitate de deţinător al preoţiei, de sute şi chiar mii de copii ai Tatălui Ceresc aflaţi în situaţii lumeşti disperate.
Voi, tineri băieţi, nu puteţi şti pentru ce acte de slujire în cadrul preoţiei vă pregăteşte Domnul. Dar cea mai importantă misiune a fiecărui deţinător al preoţiei este să ofere ajutor spiritual. Noi toţi avem această responsabilitate. Este rezultatul calităţii de membru al unui cvorum. Este rezultatul faptului că suntem membri ai unei familii. Când credinţa cuiva din cadrul cvorumului sau familiei dumneavoastră va fi atacată de Satana, veţi avea sentimentul de milă. Asemănător slujirii şi milei manifestate de samaritean, dumneavoastră veţi sluji acelei persoane, de asemenea, folosind leacul tămăduitor pentru rănile ei în momentele ei grele.
În timpul slujirii voastre ca misionari cu timp deplin, veţi merge la mii de oameni aflaţi într-o mare nevoie spirituală. Mulţi, până când le veţi propovădui, nici nu vor şti că au răni spirituale care, lăsate netratate, vor aduce nefericire nesfârşită. Veţi face lucrarea Domnului pentru a-i salva. Numai Domnul le poate lega rănile spirituale dacă ei acceptă rânduielile care duc la viaţa veşnică.
Ca membru al unui cvorum, ca învăţător de acasă şi ca misionar, nu-i puteţi ajuta pe oameni să repare răul spiritual dacă propria dumneavoastră credinţă nu este puternică. Aceasta înseamnă să faceţi mai mult decât să citiţi scripturile cu regularitate şi să vă rugaţi cu privire la ele. Rugăciunea ocazională şi citirea rapidă din scripturi nu asigură suficientă pregătire. Sfatul cuprins în secţiunea 84 din Doctrină şi legăminte ne asigură că vom primi ceea ce vom avea nevoie: „Nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la ceea ce veţi vorbi; dar, păstraţi continuu în inima voastră ca pe o comoară cuvintele vieţii şi vă va fi dat chiar în ceasul acela partea care trebuie atribuită fiecărui om”2.
Această promisiune poate fi revendicată numai dacă noi „păstrăm… ca pe o comoară” cuvintele vieţii şi dacă facem aceasta continuu. Menţiunea de a păstra ca pe o comoară, din această scriptură, înseamnă pentru mine să simt ceva în legătură cu acele cuvinte. De exemplu, când am mers să încerc să ajut pe cineva a cărui credinţă în chemarea divină a profetului Joseph Smith era şovăielnică, am avut multe sentimente.
Nu este vorba numai de cuvintele din Cartea lui Mormon. Este sentimentul de încredere că acesta este adevărul pe care îl am ori de câte ori citesc chiar şi numai câteva rânduri din Cartea lui Mormon. Nu pot promite că îl vor avea toate persoanele infectate cu îndoială cu privire la profetul Joseph sau Cartea lui Mormon. Dar eu ştiu că Joseph Smith este profetul restaurării. Eu ştiu că scriptura Cartea lui Mormon este cuvântul lui Dumnezeu, pentru că eu am păstrat-o ca pe o comoară.
Ştiu din experienţă proprie că asigurarea că acesta este adevărul este primită prin Spirit. Dumneavoastră şi cu mine trebuie să avem această asigurare înainte ca Domnul să ne pună în calea unui călător pe care îl iubim şi care a fost rănit de duşmanii adevărului.
Există încă o pregătire pe care trebuie s-o facem. Este o însuşire a firii omeneşti ca inima să ni se împietrească în faţa durerilor altora. Acesta este unul dintre motivele pentru care Salvatorul a făcut atât de multe pentru a vorbi despre ispăşirea Sa şi despre faptul că a luat asupra Sa durerile şi tristeţile tuturor copiilor Tatălui nostru Ceresc, pentru ca El să poată şti cum să ne aline.
Nici chiar cei mai buni deţinători muritori ai preoţiei ai Tatălui Ceresc nu ajung uşor să aibă acest sentiment de milă în o aşa măsură. Tendinţa firii noastre omeneşti este să manifestăm lipsă de îngăduinţă faţă de o persoană care nu poate vedea adevărul care nouă ne este atât de clar. Trebuie să fim atenţi ca lipsa noastră de îngăduinţă să nu fie interpretată drept condamnare sau respingere.
Când ne pregătim să oferim, ca slujitori în preoţia Sa, alinare în numele Domnului, trebuie să ne lăsăm ghidaţi de o scriptură. Ea cuprinde un dar de care vom avea nevoie în călătoria noastră, ori de câte ori ne va trimite Domnul. Bunul samaritean a avut acest dar. Noi vom avea nevoie de el şi Domnul ne-a spus cum îl putem găsi:
„De aceea, fraţii mei preaiubiţi, dacă voi nu aveţi caritate, atunci voi sunteţi de nimic, căci caritatea niciodată nu piere. De aceea, lipeşte-te de caritate care este cea mai mare dintre toate, căci toate lucrurile trebuie să piară –
Dar caritatea este dragostea pură a lui Hristos şi ea rabdă în vecii vecilor; şi acela care este găsit că o are în ziua din urmă bine va fi de el.
De aceea, fraţii mei preaiubiţi, rugaţi-vă la Tatăl cu toată puterea inimii, pentru ca voi să fiţi plini de dragostea Lui pe care El a dăruit-o tuturor acelora care Îl urmează cu adevărat pe Fiul Său, Isus Hristos, pentru ca voi să deveniţi fiii lui Dumnezeu; pentru ca atunci când El va veni, noi să fim la fel ca El, căci noi Îl vom vedea pe El aşa cum este; pentru ca noi să putem avea această nădejde; pentru ca noi să fim purificaţi tot aşa cum El este pur”3.
Mă rog să ne putem pregăti în aşa fel încât, în timpul vieţii muritoare, să putem sluji, în calitate de deţinători ai preoţiei, în orice mod doreşte Domnul. În numele sacru al lui Isus Hristos, amin.