Priviţi înainte şi credeţi

Vârstnicul Edward Dube

din Cei Şaptezeci

În ochii Domnului, nu contează atât de mult ce am făcut sau unde am fost, ci încotro dorim să mergem.

Când eram tânăr, în timp ce lucram la câmp împreună cu mama mea, ea m-a învăţat una dintre cele mai importante lecţii de viaţă. Primele ore ale dimineţii trecuseră, soarele era sus pe cer şi noi prăşisem de ceea ce mi s-a părut a fi foarte mult timp. M-am oprit pentru a privi înapoi la ceea ce realizasem şi i-am spus mamei: „Uite cât de mult am făcut!”. Mama nu a răspuns. Gândindu-mă că nu mă auzise, am repetat mai tare ceea ce spusesem. Tot nu a răspuns. Ridicându-mi glasul puţin mai mult, am repetat din nou. În cele din urmă, s-a întors către mine şi a spus: „Edward, să nu priveşti niciodată înapoi. Priveşte înainte la ceea ce avem încă de făcut”.

Dragi fraţi şi surori, legământul pe care l-am făcut cu Domnul când am fost botezaţi, „să [fim] martorii lui Dumnezeu în toate timpurile şi în toate lucrurile şi în toate locurile în care se întâmplă să [ne aflăm]” (Mosia 18:9), este un angajament care durează întreaga viaţă. Preşedintele Dieter F. Uchtdorf ne-a sfătuit: „Oamenii care au intrat în apele botezului şi au primit darul Duhului Sfânt au păşit pe cărarea uceniciei şi au primit porunca să păşească mereu şi cu credinţă pe urmele Salvatorului nostru” (Saints for all seasons”, Liahona, sept. 2013, p. 5). Prin slujitorii Săi, Domnul ne cheamă să slujim în diferite chemări, lucru pe care îl acceptăm cu toată dăruirea. Când suntem eliberaţi dintr-o chemare şi suntem chemaţi să îndeplinim o altă sarcină, acceptăm acest lucru cu bucurie ştiind, aşa cum au ştiut strămoşii noştri, că „în slujba Domnului, nu contează unde slujeşti, ci cum slujeşti” (J. Reuben Clark Jr., în Conference Report, apr. 1951, p. 154).

Aşadar, când un preşedinte de ţăruş sau episcop este eliberat, el acceptă cu bucurie eliberarea sa şi, când este chemat să slujească într-o altă poziţie pe care Domnul „are grijă” să i-o ofere (Mosia 3:19), nu este influenţat de experienţa sa precedentă şi nici nu priveşte înapoi gândindu-se că a slujit suficient. El „nu [oboseşte în] a face bine” deoarece ştie că „[pune] temelia unei mari lucrări” având o viziune clară că astfel de eforturi binecuvântează vieţile pentru veşnicie. Aşadar, „din lucrurile mici iese ceea ce este mare” (D&L 64:33).

Cu toţii trebuie să fim „[angajaţi] cu sârguinţă într-o cauză bună, şi să [facem] multe lucruri de bunăvoie, şi să [realizăm] multă dreptate” (D&L 58:27).

Vârstnicul Jeffrey R. Holland, din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli, ne-a sfătuit: „Trebuie să învăţăm de la trecut, dar nu să trăim în el. Privim în urmă pentru a învăţa din experienţele bune, nu pentru a retrăi experienţele care au trecut. Şi, după ce învăţăm ceea ce trebuie să învăţăm şi luăm cu noi ce-i mai bun din ceea ce am trăit, privim înainte şi ne amintim că, mereu, credinţa este îndreptată spre viitor” („The Best Is Yet to Be”, Liahona, ian. 2010, p. 18).

Chiar dacă lecţia mamei despre faptul că trebuia să privesc înainte se referea la buruienile vizibile de pe câmp, acea provocare a fost mică în comparaţie cu experienţa prin care au trecut primii sfinţi. Vârstnicul Joseph B. Wirthlin a descris această experienţă foarte bine: „În 1846, mai bine de 10.000 [de oameni] au părăsit prosperul oraş [Nauvoo] care fusese construit pe malurile fluviului Mississippi. Având credinţă în conducătorii profeţi, acei primi membri ai Bisericii şi-au părăsit „Oraşul Frumos” şi au păşit în sălbăticia de dincolo de frontiera americană. Nu au ştiut exact unde mergeau, câte mile anume aveau de parcurs, cât urma să dureze călătoria sau ce le rezerva viitorul. Dar au ştiut că erau conduşi de Domnul şi de slujitorii Lui” („Faith of Our Fathers”, Ensign, mai 1996, p. 33).

Ei au ştiut ce înseamnă să priveşti înainte şi să crezi. Cu cincisprezece ani în urmă, unii dintre acei membri fuseseră prezenţi când a fost primită o revelaţie:

„Pentru că, adevărat vă spun Eu vouă, binecuvântat este acela care ţine poruncile Mele, fie în viaţă, fie în moarte; şi răsplata aceluia care este credincios în necazuri este mai mare în împărăţia cerului.

Voi nu puteţi vedea, în prezent, cu ochii voştri naturali, planul Dumnezeului vostru cu privire la acele lucruri care vor veni mai târziu şi slava care va urma după multă suferinţă” (D&L 58:2–3).

Şi noi putem privi înainte şi crede. Putem accepta invitaţia Domnului care, cu braţele larg deschise, ne spune:

„Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă.

Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre.

Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11:28–30).

Profetul nostru drag, preşedintele Thomas S. Monson, consilierii săi şi Cvorumul celor Doisprezece Apostoli ne-au invitat pe fiecare dintre noi să participăm la lucrarea de salvare. Este nevoie ca noii convertiţi, tinerii, tinerii adulţi, cei care au ieşit la pensie şi misionarii cu timp deplin să lucreze în egală măsură la accelerarea lucrării de salvare.

Preşedintele Boyd K. Packer, preşedintele Cvorumului celor Doisprezece Apostoli, a participat la un concurs cu boi de tras, din care a desprins o învăţătură. Despre acea experienţă, el a spus: „Un car de lemn a fost umplut cu blocuri de ciment: zece mii de livre [4 535 kg] – aproximativ cinci tone… Obiectivul era ca boii să mute carul aproximativ 91 de centimetri… Am observat o pereche de animale foarte mari, vărgate, de un gri spre albastru închis… genul de boi mari, albăstrui, de mai demult”.

Vorbind despre rezultatul concursului, el a spus: „Una câte una, perechile au fost eliminate… Boii cei mari şi albăstrui nu s-au clasat pe niciun loc. O pereche de boi mici, oarecare, care nu se potriveau ca mărime, au deplasat carul din trei mişcări”.

Apoi, i s-a oferit o explicaţie cu privire la rezultatul neaşteptat: „Cei mari şi albăstrui au fost mai mari, mai puternici şi mai potriviţi ca mărime decât cealaltă echipă. Dar boii mici au lucrat mai bine în echipă şi s-au coordonat mai bine. Au tras la jug în acelaşi timp. Ambele animale s-au urnit în exact acelaşi timp şi, datorită forţei, greutatea a fost deplasată” („Equally Yoked Together”, cuvântare adresată în cadrul Seminarului reprezentanţilor regionali, 3 apr. 1975; în Teaching Seminary: Preservice Readings [2004], p. 30).

Atunci când privim înainte şi credem, avem nevoie de acelaşi lucru în echipă pentru a accelera lucrarea de salvare invitându-i pe alţii să vină la Hristos. În chemările noastre, trebuie să urmăm îndemnul preşedintelui Dieter F. Uchtdorf de a „[sta] unul lângă altul şi [a ridica] din poziţia în care [ne aflăm]” („Ridicaţi din poziţia în care vă aflaţi”, Liahona, nov. 2008, p. 53). Ne putem descoperi întregul potenţial, aşa cum a observat vârstnicul L. Tom Perry, din Cvorumului celor Doisprezece: „În timp ce vizitez Biserica din întreaga lume, mă minunez de lucrurile pozitive care au loc. Totuşi, nu simt niciodată că noi, ca popor, ne ridicăm la adevăratul nostru potenţial. Am sentimentul că nu lucrăm mereu împreună, că încă suntem prea interesaţi de onoruri şi succese personale şi dăm dovadă de prea puţin interes faţă de obiectivul comun de a clădi împărăţia lui Dumnezeu” („United in Building the Kingdom of God”, Ensign, mai 1987, p. 35).

Fie ca noi să ne unim în ţelul comun „[de a realiza] nemurirea şi viaţa veşnică a omului” (Moise 1:39).

Salvatorul nostru, Isus Hristos, care vede toate lucrurile de la început la sfârşit, a ştiut foarte bine drumul pe care îl va face în Ghetsimani şi pe Golgota când a declarat: „Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru Împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9:62). În ochii Domnului, nu contează atât de mult ce am făcut sau unde am fost, ci încotro dorim să mergem.

Principiile noastre îndrumătoare ne-au fost predate de profetul Joseph Smith: „Principiile fundamentale ale religiei noastre sunt incluse în mărturia apostolilor şi profeţilor cu privire la Isus Hristos, că El a murit, a fost înmormântat şi S-a ridicat din nou, în a treia zi, şi S-a înălţat la cer; şi toate celelalte lucruri care ţin de religia noastră sunt numai anexe ale acesteia” (Învăţături ale preşedinţilor Bisericii: Joseph Smith [2007], p. 51–52).

Depun mărturie că, pe măsură ce urmăm exemplul Salvatorului Isus Hristos şi ne ridicăm mâna în unghi drept în semn de susţinere a iubitului nostru profet, preşedintele Thomas S. Monson, vom găsi pace, alinare, bucurie şi „[vom] mânca cele mai bune roade ale ţinutului… în aceste zile din urmă” (D&L 64:34). În numele lui Isus Hristos, amin.