O puteţi face acum!

Preşedintele Dieter F. Uchtdorf

al doilea consilier în Prima Preşedinţie

Atâta timp cât suntem dornici să ne ridicăm din nou şi să ne continuăm drumul… putem învăţa ceva din eşec şi, drept urmare, putem deveni mai buni şi mai fericiţi.

Când eram tânăr, căderea şi ridicarea păreau să facă parte din aceeaşi mişcare. Totuşi, de-a lungul anilor, am ajuns la concluzia tulburătoare că legile fizicii s-au schimbat – şi nu în avantajul meu.

Nu cu mult timp în urmă, schiam alături de nepotul meu în vârstă de 12 ani. Ne bucuram de timpul petrecut împreună şi, la un moment dat, eu am dat peste o porţiune acoperită cu gheaţă şi am sfârşit prin a face o căzătură spectaculoasă pe o pantă abruptă.

Am făcut tot ce am putut pentru a mă ridica, dar nu am putut – căzusem şi nu mă puteam ridica.

Mă simţeam bine din punct de vedere fizic, dar orgoliul îmi fusese un pic rănit. Aşa că m-am asigurat că ochelarii mei şi casca mea erau la locul lor, deoarece am preferat ca ceilalţi schiori să nu mă recunoască. Mă şi imaginam stând acolo neputincios, în timp ce ei schiau cu eleganţă, spunându-mi voioşi: „Bună ziua, frate Uchtdorf!”.

Începusem să mă întreb cum puteam să ies din această situaţie. Acela a fost momentul când nepotul meu a venit lângă mine. I-am spus ce se întâmplase, dar el nu părea foarte interesat de explicaţiile mele referitoare la motivele pentru care nu mă puteam ridica. S-a uitat în ochii mei, s-a aplecat spre mine, m-a prins de mână şi, cu un ton ferm, mi-a spus: „Bunicule, o poţi face acum!”.

M-am ridicat instantaneu.

Încă nu îmi vine să cred ce s-a întâmplat. Ceea ce părea imposibil cu o clipă înainte a devenit imediat o realitate, deoarece un băiat în vârstă de 12 ani s-a aplecat spre mine şi mi-a spus: „O poţi face acum!”. Pentru mine, acest lucru a fost o infuzie de încredere, entuziasm şi putere.

Dragi fraţi, este posibil să avem, în viaţă, momente când ni se pare peste puteri să ne ridicăm şi să continuăm. În acea zi, pe panta acoperită de zăpadă, am învăţat ceva. Chiar şi când credem că nu ne putem ridica, există încă speranţă. Şi, uneori, avem nevoie de cineva în vieţile noastre care să ne privească în ochi, să ne ia de mână şi să spună: „O poţi face acum!”.

Iluzia robusteţii

Am putea crede că femeile sunt mai predispuse decât bărbaţii să se simtă incompetente şi inutile – că aceste sentimente le afectează mai mult pe ele decât pe noi. Nu sunt sigur că acest lucru este adevărat. Bărbaţii au sentimente de vină, deprimare şi eşec. Ne putem preface că aceste sentimente nu ne deranjează, însă o fac. Ne putem simţi atât de împovăraţi de eşecurile şi lipsurile noastre, încât începem să credem că nu vom putea niciodată să reuşim. Putem chiar să credem că, deoarece am căzut înainte, faptul de a cădea reprezintă destinul nostru. Un scriitor a spus: „Continuăm, asemenea bărcilor împotriva curentului, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut”¹.

Am văzut cum bărbaţi cu mare potenţial şi har au renunţat să mai facă munca istovitoare de a clădi împărăţia lui Dumnezeu, deoarece au eşuat o dată sau de două ori. Aceştia erau bărbaţi care promiteau şi care ar fi putut fi deţinători ai preoţiei şi slujitori ai lui Dumnezeu excepţionali. Dar, pentru că s-au poticnit şi s-au simţit descurajaţi, nu şi-au îndeplinit îndatoririle preoţiei şi s-au preocupat cu alte lucruri, însă mai puţin valoroase.

Şi astfel, ei merg mai departe, trăind doar o umbră a vieţii pe care ar fi putut s-o trăiască, fără a-şi atinge vreodată potenţialul care este al lor de drept. Aşa cum s-a lamentat poetul, aceştia se numără printre acele suflete nefericite care „mor cu [aproape toată] partitura neinterpretată”².

Nimănui nu îi place să eşueze. Şi, în mod special, nu ne place când alţii – mai ales cei pe care îi iubim – ne văd eşuând. Cu toţii dorim să fim respectaţi şi stimaţi. Dorim să fim campioni. Dar noi, muritorii, nu devenim campioni fără efort şi disciplină sau fără să facem greşeli.

Dragi fraţi, destinul nostru nu este determinat de numărul poticnirilor, ci de numărul momentelor în care ne ridicăm, ne scuturăm de praf şi mergem mai departe.

Întristare după voia lui Dumnezeu

Ştim că această viaţă muritoare este o încercare. Dar, pentru că Tatăl nostru Ceresc ne iubeşte cu o dragoste perfectă, El ne arată unde să găsim răspunsuri. El ne-a oferit harta care ne permite să parcurgem un teren nesigur şi să trecem peste încercările neaşteptate care ne ies fiecăruia în cale. Cuvintele profeţilor constituie o parte a acestei hărţi.

Când ne rătăcim – când cădem sau ne îndepărtăm de la calea Tatălui nostru Ceresc – cuvintele profeţilor ne spun cum să ne ridicăm şi să revenim pe drum.

Dintre toate principiile care au fost propovăduite de profeţi de-a lungul secolelor, unul care a fost accentuat în mod repetat este mesajul plin de speranţă şi încurajare că oamenii se pot pocăi, îşi pot schimba viaţa şi pot reveni pe calea adevărată a uceniciei.

Acest lucru nu înseamnă că trebuie să ne simţim confortabil cu slăbiciunile, greşelile sau păcatele noastre. Dar există o diferenţă importantă între întristarea pentru păcat, care duce la pocăinţă, şi întristarea care duce la deznădejde.

Apostolul Pavel ne-a învăţat că, atunci „când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire… pe când întristarea lumii aduce moartea”³. Întristarea după voia lui Dumnezeu aduce cu sine schimbare şi speranţă prin intermediul ispăşirii. Întristarea lumii ne doboară, ne distruge speranţa şi ne convinge să cedăm mai multor ispite.

Întristarea după voia lui Dumnezeu duce la convertire⁴ şi la o schimbare în inimă⁵. Ne determină să urâm păcatul şi să iubim bunătatea⁶. Ne încurajează să ne ridicăm şi să păşim în lumina dragostei lui Hristos. Adevărata pocăinţă înseamnă transformare, nu tortură sau suferinţă. Da, regretul sincer şi căinţa adevărată pentru nesupunere sunt, adesea, paşi dureroşi şi importanţi în procesul sacru al pocăinţei. Dar, atunci când sentimentul de vinovăţie duce la dispreţul de sine sau nu ne lasă să ne ridicăm din nou, acesta este mai degrabă o piedică în pocăinţa noastră.

Dragi fraţi, există o cale mai bună. Haideţi să ne ridicăm şi să devenim bărbaţi ai lui Dumnezeu. Avem un campion, un Salvator care a umblat pentru noi prin valea umbrei morţii. S-a oferit pe Sine ca răscumpărare pentru păcatele noastre. Nimeni nu a avut o dragoste mai mare ca aceasta – Isus Hristos, Mielul fără cusur, S-a aşezat de bunăvoie pe altarul sacrificiului şi a plătit preţul pentru păcatele noastre până la „cel din urmă bănuţ”⁷. El a luat asupra Sa suferinţa noastră. El a purtat pe umerii Săi poverile şi vina noastră. Dragi prieteni, când decidem să venim la El, când luăm asupra noastră numele Său şi când mergem cu îndrăzneală pe calea uceniciei, atunci, prin intermediul ispăşirii, ne sunt promise nu doar fericire şi „pace în această lume”, ci şi „viaţă veşnică în lumea care va veni”⁸.

Când facem greşeli, când păcătuim şi cădem, să ne gândim la ceea ce înseamnă să ne pocăim cu adevărat. Înseamnă întoarcerea inimii şi voinţei către Dumnezeu şi renunţarea la păcat. Pocăinţa sinceră aduce cu sine asigurarea divină că „o putem face acum”.

Cine sunteţi?

Una dintre metodele duşmanului de a ne împiedica să progresăm este aceea de a ne face să fim confuzi cu privire la cine suntem cu adevărat şi la ce ne dorim cu adevărat.

Dorim să petrecem timp cu propriii copii, dar, de asemenea, dorim să ne implicăm în hobbyurile noastre preferate specifice bărbaţilor. Dorim să slăbim, dar, de asemenea, dorim să ne bucurăm de mâncărurile la care poftim. Dorim să devenim asemănători lui Hristos, dar, de asemenea, vrem să ţipăm la tipul care ne-a tăiat calea în trafic.

Scopul lui Satana este să ne ispitească să schimbăm perlele nepreţuite ale adevăratei fericiri şi ale valorilor divine eterne cu un breloc din plastic ce reprezintă doar o iluzie şi o imitaţie a fericirii şi bucuriei.

O altă metodă pe care duşmanul o foloseşte pentru a ne descuraja să ne ridicăm este aceea de a ne face să privim poruncile ca lucruri care ne-au fost impuse. Cred că ne stă în fire să ne opunem oricărui lucru care nu pare să fie propria noastră idee.

Dacă privim mâncatul sănătos şi practicarea sportului ca fiind lucruri pe care doar doctorul nostru se aşteaptă să le facem, cel mai probabil vom eşua. Dacă privim aceste alegeri ca lucruri care definesc cine suntem şi cine dorim să devenim, avem o şansă mai mare de a termina ceea ce am început şi de a avea succes.

Dacă privim învăţământul de acasă ca fiind doar obiectivul preşedintelui de ţăruş, există riscul să nu îi acordăm suficientă importanţă pentru a-l face. Dacă îl privim că fiind obiectivul nostru – ceva ce dorim să facem pentru a deveni mai asemănători lui Hristos şi pentru a sluji altora – atunci nu ne vom îndeplini doar, pur şi simplu, îndatorirea, ci o vom îndeplini într-un mod care va binecuvânta cu adevărat atât familiile pe care le vizităm, cât şi familia noastră.

Deseori, noi suntem cei care suntem ajutaţi de prieteni şi familie. Dar, dacă privim în jur cu atenţie şi cu motivarea unei inimi căreia îi pasă, vom recunoaşte ocaziile pe care Domnul ni le scoate în cale pentru a-i ajuta pe alţii să se ridice şi să-şi atingă adevăratul potenţial. Scripturile ne sugerează: „Orice faceţi, să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”⁹.

Să trăim vieţi cinstite şi neprihănite şi să ne concentrăm asupra locului în care dorim să fim în eternitate reprezintă o mare sursă de putere spirituală. Chiar dacă putem vedea această destinaţie divină doar cu ochiul credinţei, aceasta ne va ajuta să stăm pe această cale.

Atunci când atenţia noastră se concentrează mai cu seamă asupra succeselor şi eşecurilor zilnice, există riscul să ne îndepărtăm, să ne rătăcim şi să cădem. Fixându-ne privirea asupra unor obiective mai înalte ne va ajuta să devenim fii şi fraţi mai buni, taţi mai înţelegători şi soţi mai iubitori.

Chiar şi cei care îşi îndreaptă inima către scopuri divine se pot împiedica ocazional, dar nu vor fi înfrânţi. Ei au încredere şi se bazează pe promisiunile lui Dumnezeu. Ei se vor ridica din nou având o speranţă plină de strălucire într-un Dumnezeu drept şi o viziune plină de inspiraţie despre un viitor măreţ. Ei ştiu că o pot face acum.

O puteţi face acum

Fiecare persoană, tânără sau în vârstă, a avut propria experienţă căzând. A cădea ne este caracteristic, nouă muritorilor. Dar, atâta timp cât suntem dornici să ne ridicăm din nou şi să ne continuăm drumul pentru a atinge ţelurile spirituale pe care Dumnezeu ni le-a dat, putem învăţa ceva din eşec şi, drept urmare, putem deveni mai buni şi mai fericiţi.

Dragii mei fraţi şi prieteni, vor fi momente când veţi crede că nu puteţi merge mai departe. Aveţi încredere în Salvator şi în dragostea Sa. Cu ajutorul credinţei în Domnul Isus Hristos şi în puterea şi speranţa Evangheliei restaurate, veţi putea să prindeţi curaj şi să mergeţi mai departe.

Dragi fraţi, vă iubim! Ne rugăm pentru dumneavoastră! Mi-aş dori să puteţi să-l auziţi pe preşedintele Monson rugându-se pentru dumneavoastră. Fie că sunteţi un tată tânăr, un deţinător al preoţiei în vârstă sau un diacon recent rânduit, ne pasă de dumneavoastră. Domnului îi pasă de dumneavoastră!

Recunoaştem că, uneori, drumul dumneavoastră va fi dificil. Dar vă fac următoarea promisiune în numele Domnului: ridicaţi-vă şi păşiţi pe urmele Mântuitorului şi Salvatorului nostru şi, într-o zi, vă veţi uita înapoi şi veţi fi plini de recunoştinţă veşnică pentru că aţi ales să aveţi încredere în ispăşire şi în puterea ei de a vă înălţa şi întări.

Dragii mei prieteni şi fraţi, indiferent de câte ori aţi alunecat sau aţi căzut, ridicaţi-vă! Destinul dumneavoastră este unul glorios! Ridicaţi-vă şi păşiţi în lumina Evangheliei restaurate a lui Isus Hristos! Sunteţi mai puternici decât vă daţi seama. Sunteţi mai capabili decât vă puteţi închipui. O puteţi face acum! Despre aceasta, depun mărturie în numele lui Isus Hristos, amin.