Voi nu mai sunteţi străini

Episcopul Gérald Caussé

primul consilier în Episcopatul care prezidează

În această Biserică, nu sunt străini şi nici proscrişi. Sunt numai fraţi şi surori.

Cei mai mulţi dintre noi am fost, la un moment dat, într-o situaţie care era nouă pentru noi, în care ne-am simţit incomod şi nesiguri. Familia noastră a avut parte de o astfel de situaţie, în urmă cu aproximativ cinci ani, după ce preşedintele Thomas S. Monson m-a chemat să slujesc în calitate de autoritate generală a Bisericii. Această chemare impunea mutarea familiei noastre din locul frumos de care ne bucurasem mai mult de douăzeci de ani. Soţia mea şi cu mine încă ne mai amintim reacţia spontană a copiilor noştri când au aflat despre acea schimbare. Băiatul nostru, în vârstă de 16 ani, a exclamat: „Nu este nicio problemă. Puteţi merge; eu voi rămâne!”.

Apoi, repede, a hotărât să ne însoţească şi a acceptat cu credinţă această nouă ocazie din viaţa lui. Trăirea în medii înconjurătoare noi de-a lungul ultimilor ani s-a dovedit a fi o experienţă care ne-a îmbogăţit cunoştinţele şi ne-a adus bucurii, îndeosebi datorită primirii călduroase şi bunătăţii sfinţilor din zilele din urmă. În timpul în care am trăit în diferite ţări, am ajuns să apreciem faptul că unitatea oamenilor lui Dumnezeu de pe întreg pământul este ceva real şi tangibil.

Chemarea mea m-a determinat să călătoresc în multe ţări şi mi-a oferit privilegiul special de a prezida în multe adunări. Când privesc la diferitele congregaţii, deseori, văd membri reprezentând multe ţări, limbi şi culturi. Unul dintre aspectele minunate ale dispensaţiei Evangheliei în care trăim este acela că ea nu este limitată la o zonă geografică sau la un grup de naţiuni. Ea este globală şi universală. Ea pregăteşte glorioasa întoarcere a Fiului lui Dumnezeu prin adunarea „[copiilor] Lui din cele patru colţuri ale lumii”¹.

Deşi diversitatea celor care au calitatea de membru al Bisericii este în creştere, moştenirea noastră sacră este mai presus de diferenţele dintre noi. Ca membri ai Bisericii, suntem acceptaţi în casa lui Israel. Devenim fraţi şi surori, moştenitori egali ai aceleiaşi obârşii spirituale. Dumnezeu i-a promis lui Avraam că „toţi aceia care vor primi această Evanghelie vor fi numiţi după numele [său] şi vor fi consideraţi seminţia [sa] şi se vor ridica şi [îl] vor binecuvânta ca pe tatăl lor”².

O promisiune a fost făcută fiecăruia care devine membru al Bisericii: „Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”³.

Cuvântul străin vine din cuvântul latin extraneus, care înseamnă „din exterior” sau „din afară”. În general, el indică pe cineva care este „din afară” din diferite motive, cum ar fi originea, cultura, opiniile sau religia. Ca ucenici ai lui Isus Hristos care se străduiesc să fie în lume dar nu din lume, noi ne simţim, uneori, străini. Noi, mai bine decât mulţi alţii, ştim că anumite uşi pot fi închise celor care sunt consideraţi a fi diferiţi.

De-a lungul timpului, oamenilor lui Dumnezeu li s-a poruncit să aibă grijă de toţi oamenii care sunt străini sau care pot fi percepuţi ca fiind diferiţi. În timpurile străvechi, un străin trebuia să aibă parte de aceeaşi ospitalitate de care avea parte o văduvă sau un orfan. Asemenea lor, străinul era foarte vulnerabil şi supravieţuirea lui depindea de protecţia pe care o primea de la populaţia localnică. Oamenii lui Israel au primit instrucţiuni precise cu privire la acest subiect: „Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu un băştinaş din mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului”⁴.

În timpul slujirii Sale pe pământ, Isus a exemplificat ce înseamnă să depăşeşti cu mult simpla obligaţie de a fi ospitalier şi tolerant. Celor care erau excluşi din societate, celor care erau respinşi şi consideraţi a fi impuri de cei care se credeau mai neprihăniţi decât alţii le-au fost oferite compasiunea şi respectul Său. Ei au avut parte în aceeaşi măsură de învăţăturile şi slujirea Sa.

De exemplu, Salvatorul a acţionat împotriva obiceiurilor existente în timpul Său şi S-a adresat femeii din Samaria, cerându-i apă. El a stat la masă cu vameşii şi păcătoşii. El nu a ezitat să se apropie de un lepros, să-l atingă şi să-l vindece. Admirând credinţa unui sutaş roman, El a spus mulţimii: „Adevărat vă spun că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare”⁵.

Isus ne-a cerut să respectăm legea dragostei perfecte, care este un dar universal şi necondiţionat. El a spus:

„Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii?

Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?

Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel Ceresc este desăvârşit”⁶.

În această Biserică, nu sunt străini şi nici proscrişi. Sunt numai fraţi şi surori. Cunoaşterea faptului că avem un Tată Veşnic ne ajută să reacţionăm cu mai multă sensibilitate faţă de calitatea de frate şi soră care ar trebui să existe între toţi bărbaţii şi femeile de pe acest pământ.

Un pasaj din romanul Mizerabilii ilustrează modul în care deţinătorii preoţiei îi pot trata pe cei care sunt consideraţi străini. Jean Valjean tocmai fusese eliberat din închisoarea unde fusese închis. Extenuat de o călătorie lungă, înfometat şi însetat, el ajunge într-un mic oraş căutând adăpost pentru noapte şi mâncare. Când vestea sosirii lui se răspândeşte, toţi locuitorii, unul câte unul, îi închid uşile. Nici la hotel, nici la han, nici chiar la închisoare nu este invitat înăuntru. El este respins, gonit şi îndepărtat. În cele din urmă, fără nicio putere, el se prăbuşeşte în faţa uşii episcopului din oraş.

Bunul cleric cunoaşte bine trecutul lui Valjean, dar îl invită pe vagabond în casa lui adresându-i următoarele cuvinte pline de compasiune:

„«Aceasta nu este casa mea; este casa lui Isus Hristos. Această uşă nu doreşte să afle de la cel care intră dacă are un nume, ci dacă are un necaz. Tu suferi, eşti flămând şi însetat; eşti binevenit… Ce nevoie am eu să-ţi ştiu numele? De altfel, înainte să-mi fi spus [numele tău] aveai un nume pe care-l cunoşteam.»

[Valjean] s-a uitat cu mirare.

«Adevărat? Ştiai cum mă cheamă?»

«Da», a replicat episcopul, «numele tău este fratele meu»”⁷.

În această Biserică, episcopiile şi cvorumurile noastre nu ne aparţin. Ele sunt ale lui Isus Hristos. Toţi cei care intră în casele noastre de întruniri trebuie să se simtă ca acasă. Responsabilitatea de a-i întâmpina cu bucurie are o importanţă din ce în ce mai mare. Lumea în care trăim trece printr-o perioadă tulbure. Datorită opţiunilor numeroase privind transportul, vitezei de comunicare şi a globalizării economiei, lumea se transformă într-un sat mare în care oamenii şi naţiunile se întâlnesc, socializează şi interacţionează ca niciodată până acum.

Aceste schimbări vaste din toată lumea slujesc scopurilor Dumnezeului Cel Atotputernic. Adunarea aleşilor Săi din cele patru colţuri ale lumii are loc nu doar prin trimiterea misionarilor în ţări îndepărtate, ci şi prin venirea oamenilor din alte zone în oraşele şi cartierele noastre. Mulţi, fără să o ştie, sunt conduşi de Domnul în locuri în care pot asculta Evanghelia şi pot veni în turma Sa.

Este foarte probabil ca următoarea persoană convertită la Evanghelie în episcopia dumneavoastră să fie cineva care nu vine din cercul dumneavoastră obişnuit de prieteni şi cunoştinţe. Puteţi observa aceasta datorită înfăţişării, limbii vorbite, manierii de a se îmbrăca sau culorii pielii persoanei respective. Această persoană poate a crescut în altă religie, având o altă educaţie sau un mod de viaţă diferit.

Înfrăţirea este o importantă responsabilitate a preoţiei. Cvorumurile Preoţiei lui Melhisedec şi ale Preoţiei aaronice trebuie să acţioneze în armonie cu organizaţiile auxiliare, sub îndrumarea episcopului, pentru a se asigura că fiecare persoană este întâmpinată cu dragoste şi prietenie. Învăţătorii de acasă şi învăţătoarele vizitatoare vor avea grijă ca nicio persoană să nu fie uitată sau ignorată.

Noi toţi trebuie să muncim împreună pentru a clădi unitatea spirituală în cadrul episcopiilor şi ramurilor noastre. Un exemplu de unitate perfectă a existat printre oamenii lui Dumnezeu după ce Hristos a vizitat meleagurile americane. Cronica relatează că „nu era niciun lamanit sau vreun fel de -iţi; ci ei cu toţii erau ca unul singur, copiii lui Hristos şi moştenitorii împărăţiei lui Dumnezeu”⁸.

Unitatea nu se înfăptuieşte prin ignorarea şi izolarea membrilor care par a fi diferiţi sau mai slabi şi prin asocierea doar cu oameni care sunt la fel ca noi. Din contră, unitatea se obţine prin întâmpinarea şi slujirea noilor veniţi sau a celor care au nevoi deosebite. Aceşti membri sunt o binecuvântare pentru Biserică şi ne oferă ocazii de a sluji vecinilor noştri, purificându-ne astfel propriile inimi.

Aşadar, dragii mei fraţi, este datoria dumneavoastră de a întinde mâna oricărei persoane care apare la uşile clădirilor Bisericii. Uraţi-le bun venit cu recunoştinţă şi fără idei preconcepute. Dacă oameni pe care nu-i cunoaşteţi vin la una dintre adunările dumneavoastră, salutaţi-i cu dragoste şi invitaţi-i să stea lângă dumneavoastră. Vă rog, faceţi primul pas pentru a-i ajuta să se simtă bineveniţi şi iubiţi şi nu aşteptaţi ca dânşii să vină la dumneavoastră.

După primul dumneavoastră salut de bun venit, gândiţi-vă la moduri în care puteţi continua să le slujiţi. Am auzit odată despre o episcopie în care, după botezul a două surori cu deficienţe de auz, două surori minunate de la Societatea de Alinare au hotărât să înveţe limbajul semnelor astfel încât au putut să comunice mai bine cu aceste nou convertite. Ce minunat exemplu de dragoste faţă de fraţii şi surorile în Evanghelie!

Depun mărturie că nimeni nu Îi este străin Tatălui nostru Ceresc. Nu există cineva al cărui suflet să nu fie preţios pentru El. Împreună cu Petru, mărturisesc: „Dumnezeu nu este părtinitor; ci în orice neam, cine se teme de El şi lucrează în neprihănire este primit de El”⁹.

Mă rog ca atunci când Domnul Îşi va aduna oile Sale în ultima zi, El să poată spună fiecăruia dintre noi: „Am fost străin şi M-aţi primit”.

Apoi, noi Îi vom spune: „Când Te-am văzut noi străin şi Te-am primit?”.

Şi El ne va răspunde: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut”¹⁰.

În numele lui Isus Hristos, amin.