Ca un vas sfărâmat

Vârstnicul Jeffrey R. Holland

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Care este cel mai bun mod de a reacţiona când aveţi parte de dificultăţi psihice sau emoţionale, dumneavoastră sau cei pe care îi iubiţi?

Apostolul Petru a scris că ucenicii lui Isus Hristos trebuie „să [fie]… miloşi”¹ unii cu alţii. În acest spirit doresc să vorbesc acelora care suferă de vreo formă de boală psihică sau tulburări emoţionale, fie că acele suferinţe sunt uşoare sau grave, de scurtă durată sau care durează toată viaţa. Ne dăm seama de complexitatea acestor probleme când îi auzim pe specialişti vorbind despre nevroze şi psihoze, predispoziţii genetice, defecte cromozomice, despre bipolaritate, paranoia şi schizofrenie. Oricât ar fi de grele, aceste suferinţe sunt realităţi ale vieţii muritoare şi recunoaşterea lor nu ar trebui să aducă mai multă ruşine decât recunoaşterea unei tensiuni ridicate a sângelui sau apariţia neaşteptată a unei tumori maligne.

Atunci când ne străduim să dobândim puţină pace şi înţelegere cu privire la aceste probleme dificile, este esenţial să ne amintim că trăim ‒ şi am ales să trăim ‒ într-o lume căzută, în care, în scopuri divine, strădania noastră de a ne apropia de divinitate va fi testată şi încercată din nou şi din nou. Lucrul care ne întăreşte cel mai mult, din planul lui Dumnezeu, este acela că a fost promis un Salvator, un Mântuitor care, datorită credinţei noastre în El, avea să ne ridice triumfători deasupra acelor teste şi încercări, chiar dacă preţul acestui act avea să fie incomensurabil atât pentru Tatăl care L-a trimis, cât şi pentru Fiul care a venit. Doar recunoştinţa pentru această dragoste divină va face ca suferinţa noastră, mai mică decât a Lor, să fie suportabilă la început, de înţeles mai apoi şi mântuitoare în cele din urmă.

Nu voi vorbi despre bolile grele pe care le-am menţionat, ci despre TDM − „tulburare depresivă majoră” ‒ pe scurt „depresie”. Când vorbesc despre aceasta, nu mă refer la zilele în care părul nu ni se aranjează cum dorim, la scadenţa plăţii impozitului sau la alte momente descurajatoare prin care trecem toţi. Toţi suntem neliniştiţi sau descurajaţi din când în când. În Cartea lui Mormon, se spune că Amon şi fraţii săi erau descurajaţi într-un moment foarte greu² şi aceasta ni se poate întâmpla şi nouă, tuturor. Ci, astăzi, voi vorbi despre ceva mult mai grav, o suferinţă atât de gravă, încât limitează considerabil capacitatea unei persoane de a fi complet activă, un crater în minte atât de adânc, încât nimeni nu poate garanta că va dispărea dacă victimele îşi vor îndrepta umerii şi vor gândi pozitiv ‒ deşi sunt un susţinător fervent al umerilor drepţi şi gândirii pozitive.

Nu, această noapte întunecată a minţii şi spiritului este ceva mai mult decât simplă descurajare. Am văzut această suferinţă abătându-se asupra unui bărbat absolut angelic atunci când, după 50 de ani de căsătorie, iubita lui soţie a decedat. Am văzut-o la mame de nou-născuţi, caz în care este eufemistic numită „deprimare post-natală”. Am văzut-o lovind studenţi ambiţioşi, veterani de război şi bunici îngrijorate de bunăstarea copiilor deveniţi adulţi.

Şi am văzut-o la taţi tineri care încercau să asigure cele necesare propriilor familii. Pe aceasta din urmă, o dată, am fost îngrozit s-o văd la mine însumi. Într-un anumit moment din căsnicia mea, când temerile financiare s-au suprapus oboselii intense, am avut o cădere psihică ce a fost tot atât de neprevăzută pe cât a fost de reală. Prin harul lui Dumnezeu şi cu dragostea familiei mele, am continuat să funcţionez şi să lucrez, dar, chiar şi după toţi aceşti ani, continui să am o simpatie profundă pentru alte persoane cu boli cronice sau mai profund afectate decât mine de astfel de poveri. În orice caz, noi toţi am dobândit curaj datorită acelora care, potrivit cuvintelor profetului Joseph, au „[căutat] şi [contemplat] cel mai întunecat abis”³ şi au trecut prin el, printre aceştia numărându-se personalităţi ca Abraham Lincoln, Winston Churchill şi vârstnicul George Albert Smith, unul dintre cei mai generoşi creştini din dispensaţia noastră, care a suferit de depresie mulţi ani înainte de a deveni al optulea profet mult iubit şi preşedinte al Bisericii lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă.

Care este cel mai bun mod de a reacţiona când aveţi parte de dificultăţi psihice sau emoţionale, dumneavoastră sau cei pe care îi iubiţi? Mai presus de toate, nu vă pierdeţi niciodată credinţa în Tatăl din Cer, care vă iubeşte mai mult decât puteţi înţelege. Aşa cum a spus preşedintele Monson surorilor din cadrul Societăţii de Alinare în cuvântarea sa atât de inspirată de sâmbătă seară: „Această dragoste nu se schimbă niciodată… Este mereu acolo când sunteţi triste sau fericite, descurajate sau pline de speranţă. Dragostea lui Dumnezeu este mereu acolo, fie că simţiţi că o meritaţi, fie că nu. Pur şi simplu este mereu acolo”⁴. Niciodată să nu vă îndoiţi de aceasta şi niciodată să nu vă împietriţi inima! Puneţi în practică actele de devoţiune, metodă verificată de-a lungul timpului, care aduc Spiritul Domnului în viaţa dumneavoastră! Căutaţi sfatul acelora care deţin cheile bunăstării dumneavoastră spirituale! Cereţi binecuvântări ale preoţiei şi preţuiţi-le! Luaţi din împărtăşanie în fiecare săptămână şi ţineţi-vă strâns de promisiunile ispăşirii lui Isus Hristos, care duc la desăvârşire! Credeţi în miracole! Am văzut atât de multe înfăptuindu-se când toate indiciile spuneau că s-a pierdut orice speranţă. Speranţa nu se pierde niciodată. Dacă miracolele nu au loc în timp scurt sau în totalitate ori deloc, aduceţi-vă aminte de exemplul Salvatorului ‒ atunci când trebuie să beţi din cupa amară, beţi şi fiţi tari, încrezându-vă în zilele mai fericite care vă aşteaptă.⁵

Pentru a preveni îmbolnăvirea, când este posibil, fiţi atenţi la indicatorii de stres în cazul dumneavoastră şi al celorlalţi pe care îi puteţi ajuta. Ca şi în cazul automobilului dumneavoastră, fiţi atenţi la indicatorii care arată că temperaturile cresc, că viteza este excesivă sau că nu este suficientă benzină în rezervor. Când vă confruntaţi cu „depresia provocată de epuizare”, faceţi schimbările necesare. Oboseala este duşmanul nostru, al tuturor ‒ aşa că încetiniţi ritmul, odihniţi-vă şi recuperaţi-vă energia. Medicii ne avertizează că, dacă nu ne facem timp să fim sănătoşi, cu siguranţă ne vom face timp, mai târziu, să fim bolnavi.

Dacă lucrurile continuă să vă slăbească puterile, căutaţi sfatul persoanelor autorizate, specializate şi care au standarde înalte. Fiţi oneşti cu ei când le vorbiţi despre istoricul suferinţei dumneavoastră. Analizaţi, rugându-vă şi având o atitudine responsabilă, sfatul şi soluţiile pe care vi le dau. Dacă aveţi apendicită, Dumnezeu se aşteaptă să cereţi o binecuvântare a preoţiei şi să căutaţi cea mai bună asistenţă medicală existentă. La fel în cazul tulburărilor emoţionale. Tatăl nostru din Cer se aşteaptă ca noi să folosim toate darurile minunate pe care El ni le-a dat în această dispensaţie glorioasă.

Fie că sunteţi cei afectaţi, fie ca sunteţi cei care se îngrijesc de astfel de persoane, încercaţi să nu vă lăsaţi copleşiţi de dimensiunea sarcinii dumneavoastră. Nu presupuneţi că puteţi îndrepta totul, ci îndreptaţi ce puteţi. Dacă obţineţi doar victorii mici, fiţi recunoscători pentru ele şi fiţi răbdători. În scripturi, Domnul porunceşte de zeci de ori „opriţi-vă” sau „fiţi liniştiţi” ‒ şi aşteptaţi.⁶ Îndurarea cu răbdare a unor lucruri face parte din educaţia noastră în viaţa muritoare.

Pe cei care se îngrijesc de alţii îi sfătuiesc să nu-şi distrugă sănătatea proprie când îi ajută pe alţii să fie sănătoşi. În toate aceste lucruri, fiţi înţelepţi. Nu alergaţi mai repede decât vă stă în putere.⁷ Indiferent de ce puteţi sau nu puteţi oferi, cu siguranţă puteţi oferi rugăciunile dumneavoastră şi puteţi oferi „dragoste sinceră”⁸. „Caritatea suferă îndelung şi este binevoitoare… nu este provocată cu uşurinţă… ci… suportă toate lucrurile… nădăjduieşte toate lucrurile, rabdă toate lucrurile. Caritatea niciodată nu piere”⁹.

Să ne amintim, de asemenea, că, deşi ne confruntăm cu o boală sau o încercare grea, există încă multe lucruri în viaţă în care să nădăjduim şi pentru care să fim recunoscători. Noi înseamnăm infinit mai mult decât dizabilităţile pe care le avem şi suferinţele prin care trecem! Stephanie Clark Nielson şi familia ei ne-au fost prieteni timp de peste 30 de ani. În ziua de 16 august 2008, avionul în care se aflau Stephanie şi soţul ei, Christian, s-a prăbuşit şi flăcările incendiului care a urmat au desfigurat-o atât de rău încât membrii familiei au reuşit s-o identifice numai după oja de pe unghiile de la picioare. Nu exista aproape nicio şansă ca Stephanie să supravieţuiască. După trei luni de comă indusă, ea s-a trezit şi şi-a văzut trupul. Atunci s-a declanşat suferinţa psihică şi s-a instalat depresia. Având patru copii sub vârsta de şapte ani, Stephanie nu a mai dorit ca ei s-o mai vadă vreodată. A simţit că ar fi fost mai bine să nu trăiască. Stephanie mi-a spus odată în biroul meu: „M-am gândit că ar fi fost mai uşor dacă ar fi uitat de mine şi aş fi ieşit în linişte din viaţa lor”.

Dar, spre lauda ei eternă şi cu rugăciunile soţului, familiei, prietenilor, ale celor patru copii frumoşi, alături de cel de-al cincilea care s-a născut în familia Nielson cu numai 18 luni în urmă, Stephanie şi-a croit drumul înapoi din abisul autodistrugerii, devenind una dintre cele mai cunoscute „mămici blogări” din ţară şi declarând deschis celor patru milioane de oameni care îi citeau blogul că „scopul divin” al vieţii ei este să fie mămică şi să preţuiască fiecare zi care i-a fost dată pe acest pământ frumos.

Oricare ar fi problema cu care vă confruntaţi, dragi fraţi şi surori ‒ psihică, emoţională, fizică sau de alt fel ‒ nu votaţi împotriva preţioasei vieţi punându-i capăt! Încredeţi-vă în Dumnezeu! Ţineţi-vă strâns de dragostea Sa! Fiţi siguri că, într-o zi, zorii se vor ivi strălucitori şi toate umbrele morţii vor dispărea! Deşi ne-am putea simţi „ca un vas sfărâmat”, aşa cum spune psalmistul¹⁰, trebuie să ne aducem aminte că vasul este în mâinile olarului divin. Minţile sfărâmate pot fi vindecate la fel cum sunt vindecate oasele sfărâmate şi inimile sfărâmate. În timp ce Dumnezeu face acele reparaţii, noi putem ajuta având milă, necriticând şi fiind buni.

Depun mărturie despre sfinţenia învierii, acel dar nespus de mare din ispăşirea Domnului Isus Hristos. Alături de apostolul Pavel, depun mărturie că ceea ce este semănat în putrezire va învia în neputrezire şi ce este semănat în neputinţă va învia în putere.¹¹ Depun mărturie despre acea zi în care cei dragi despre care ştim că au dizabilităţi în viaţa muritoare vor sta în faţa noastră glorificaţi şi măreţi, cu trup şi minte de impresionantă perfecţiune. Ce moment extraordinar va fi! Nu ştiu dacă vom fi mai fericiţi pentru noi, pentru că am fost martorii unui astfel de miracol, sau mai fericiţi pentru ei, pentru că vor fi pe deplin desăvârşiţi şi „liberi în sfârşit”¹². Până în acea clipă în care darul suprem al lui Hristos va fi evident pentru noi toţi, fie ca noi să trăim în credinţă, să ne ţinem strâns de speranţă şi să fim „miloşi”¹³ unul cu altul, mă rog în numele lui Isus Hristos, amin.