Veniţi la templu
Cam pe la începutul secolului douăzeci, doi misionari lucrau în regiunea muntoasă din partea de sud a Statelor Unite. Într-o zi, pe când se plimbau de-a lungul crestei în ţinutul deluros, au văzut oameni care se adunau într-o poiană lângă o colibă, la o oarecare depărtare de coasta dealului.
Au descoperit că acolo urma să aibă loc o înmormântare. Un băieţel se înecase. Părinţii trimiseseră după preot pentru a oficia înmormântarea micuţului. Vârstnicii stăteau în spate pentru a urmări evenimentul. Micuţul urma să fie îngropat în mormântul deja deschis, aflat lângă colibă. Preotul stătea în faţa părinţilor îndureraţi şi a celor adunaţi şi a început slujba de înmormântare. Dacă părinţii se aşteptaseră să primească alinare de la acest preot, urmau să fie dezamăgiţi.
Acesta i-a ocărât cu severitate pentru că nu îl botezaseră pe băieţel. Ei amânaseră botezul dintr-un motiv sau altul, iar acum era prea târziu. El le-a spus foarte deschis că băieţelul lor ajunsese în iad. Le-a spus că era vina lor, că erau de condamnat – ei cauzaseră chinul fără de sfârşit al fiului lor.
După ce slujba s-a terminat şi mormântul a fost acoperit, prietenii, vecinii şi rudele au părăsit locul. Misionarii s-au apropiat de părinţii îndureraţi. „Suntem slujitori ai Domnului”, i-au spus ei mamei care plângea, „şi am venit cu un mesaj pentru dumneavoastră”.
În timp ce părinţii sfâşiaţi de durere ascultau, cei doi misionari tineri le-au dezvăluit câte ceva despre perspectiva eternităţii. Au citit din Apocalipsa şi au depus, în faţa acestor părinţi chinuiţi de durere, mărturiile lor despre restaurarea cheilor pentru mântuirea atât a celor vii, cât şi a celor morţi.
Nu-l voi mustra pe preotul călător. Într-adevăr, îmi este simpatic, căci el a făcut ceea ce ştia cel mai bine, cu lumina şi cunoaşterea pe care el le primise. Dar există mai mult decât ceea ce avea el de oferit. Există plinătatea Evangheliei.
Calea pe care misionarii le-au arătat-o acelor oameni umili însemna mai mult decât convertirea, pocăinţa şi botezul; pentru că, pe cei care-o urmau, în cele din urmă, acea cale îi conducea spre camerele sacre ale templului sfânt. Acolo membrii Bisericii care se dovedesc demni pot participa la cele mai sfinte şi mai exaltate dintre rânduielile mântuitoare care au fost revelate omenirii. Acolo, noi putem fi spălaţi şi unşi, şi instruiţi, înzestraţi şi pecetluiţi. Iar când am primit aceste binecuvântări pentru noi înşine, le putem îndeplini pentru cei care au murit fără să aibă aceeaşi posibilitate.
Este speranţa mea să vă măresc cunoaşterea despre motivul pentru care construim temple şi de ce acolo se oficiază rânduieli şi ceremonii.
Privilegiul prezenţei la templu
Este un privilegiu să intrăm în templul sfânt. Dacă vă dovediţi demni prin standardele care sunt stabilite, neapărat trebuie să veniţi să vă primiţi binecuvântările; iar după aceea, trebuie să vă reîntoarceţi din nou şi din nou, pentru a face aceleaşi binecuvântări disponibile pentru alţii care au murit fără a avea ocazia să le primească în viaţa muritoare.
Nu trebuie să veniţi la templu până când nu sunteţi demni, până când nu îndepliniţi cerinţele pe care le-a stabilit Domnul. Dar trebuie să veniţi, dacă nu acum, atunci imediat după ce deveniţi demni pentru aceasta.
Doctrina care stă la baza muncii în templul sfânt, mai mult decât orice alt lucru, deosebeşte Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor din Zilele din Urmă şi o face mai importantă decât orice altă organizaţie religioasă de pe faţa pământului. Noi avem ceva ce nici o altă confesiune religioasă nu are. Noi putem oferi ceva ce ei nu pot oferi.
Chinul din inimile acelor părinţi îndureraţi poate fi alinat numai de doctrinele acestei Biserici. Aceste doctrine se concentrează pe rânduielile care se îndeplinesc în templul sfânt.
Ordine în toate lucrurile
Pentru a explica ceva despre semnificaţia rânduielilor, am să încep cu al treilea articol de credinţă. „Noi credem că, prin ispăşirea lui Hristos, toţi oamenii pot fi salvaţi supunându-se legilor şi rânduielilor Evangheliei”.
Cuvântul rânduieli înseamnă „o procedură religioasă sau de ceremonie”, „un rit stabilit”.1 Acum, ce ştim depre rânduielile Evangheliei? Cât de importante sunt ele pentru noi, ca membri ai Bisericii? Puteţi fi fericiţi, puteţi fi mântuiţi, puteţi fi exaltaţi fără ele? Răspuns: Ele sunt mai mult decât oportune sau dezirabile, sau chiar decât necesare. Mai mult chiar decât esenţiale sau vitale, ele sunt cruciale pentru fiecare dintre noi.
Fiecare sfânt şi sfântă din zilele din urmă are nevoie să-şi pună întrebările: Este viaţa mea în ordine? Există în viaţa mea toate rânduielile Evangheliei pe care trebuie să le am în acest moment? Sunt ele valabile?
Dacă puteţi răspunde afirmativ la aceste întrebări şi dacă rânduielile sunt făcute sub influenţa autorităţii şi puterii de pecetluire, ele vor rămâne intacte pentru eternitate. În acest caz, în viaţa dumneavoastră, în acest moment, se găseşte ordinea cuvenită. Apoi, veţi face bine dacă vă gândiţi la familia dumneavoastră, la cei vii şi la cei morţi, cu aceleaşi întrebări în minte.
Rânduielile templului
Rânduielile pe care le îndeplinim în temple includ spălarea, ungerea, înzestrarea şi pecetluirea – atât a copiilor cu părinţii, cât şi pecetluirea cuplurilor, despre care se spune în general că este căsătoria în templu.
Urmează un scurt rezumat cu informaţiile tipărite care sunt disponibile cu privire la rânduielile templului.
Rânduielile spălării şi ungerii sunt considerate deseori în templu ca rânduieli de iniţiere. Pentru scopul pe care-l urmărim, va fi suficient să spunem doar următoarele: Spălările şi ungerile sunt asociate cu înzestrarea – mai mult simbolice prin natura lor, dar promiţând binecuvântări clare, imediate, precum şi viitoare. Referitor la aceste rânduieli, Domnul a spus: „Şi din nou, adevărat vă spun vouă, cum pot fi acceptabile pentru Mine spălările voastre, dacă nu le realizaţi într-o casă pe care aţi construit-o în numele Meu?” (D&L 124:37).
În legătură cu aceste rânduieli, în templu veţi fi îmbrăcaţi în mod oficial cu veşminte intime şi vă vor fi promise binecuvântări minunate referitoare la acestea. Este important ca dumneavoastră să ascultaţi cu atenţie cum sunt administrate aceste rânduieli şi să încercaţi să vă amintiţi binecuvântările promise şi condiţiile în care acestea se vor realiza.
A înzestra înseamnă a îmbogăţi, a oferi altcuiva ceva de lungă durată şi de mare valoare. În cadrul rânduielilor de înzestrare, „primitorii sunt înzestraţi cu putere de sus” şi „ei primesc educaţie despre scopurile şi planurile Domnului”.2
Preşedintele Brigham Young (1801-1877) a spus despre înzestrare: „Permiteţi-mi să vă dau o definiţie scurtă. Înzestrarea dumneavoastră înseamnă să primiţi toate acele rânduieli în casa Domnului, rânduieli care sunt necesare pentru dumneavoastră, după ce plecaţi din această viaţă, pentru ca să fiţi îndreptăţiţi să vă întoarceţi în prezenţa Tatălui, trecând de îngerii care stau santinele, fiind capabili să le daţi cuvintele cheie, semnele şi simbolurile aparţinând sfintei preoţii şi să vă câştigaţi exaltarea eternă, în ciuda pământului şi a iadului”.3
Binecuvântarea înzestrării este cerută pentru exaltarea deplină. Fiecare sfânt din zilele din urmă trebuie să caute să fie demn de această binecuvântare şi să o obţină.
Rânduiala de pecetluire este acea rânduială care leagă familiile pentru eternitate. Căsătoria în templu este o rânduială de pecetluire. Copiii născuţi din cuplurile pecetluite în templu sunt născuţi în legământ. Când un cuplu a fost căsătorit într-o ceremonie civilă şi apoi pecetluit în templu după un an sau mai mult, copiii care nu au fost născuţi în legământ sunt pecetluiţi cuplului într-o rânduială scurtă şi sacră.
Întotdeauna am avut impresia că rânduielile templului sunt administrate cu pioşenie şi cu grijă. Ele nu sunt complicate sau extravagante, dar sunt caracteristice pentru simplitatea principiilor Evangheliei.
În Biserică, deţinem suficientă autoritate pentru a administra toate rânduielile necesare mântuirii şi exaltării întregii familii umane. Iar, deoarece avem cheile puterii de pecetluire, ceea ce legăm în mod potrivit aici va fi legat în cer. Acele chei – cheile pentru a pecetlui şi a lega pe pământ acele lucruri care vor fi pecetluite în cer – reprezintă cel mai măreţ dar de la Dumnezeul nostru. Cu acea autoritate putem boteza şi binecuvânta, putem înzestra şi pecetlui, iar Domnul ne va onora angajamentele.
Rânduielile trebuie să fie oferite celor morţi
Preotul călător despre care am vorbit mai devreme nu avea răspuns la întrebarea despre ce li se va întâmpla celor care mor fără să fie botezaţi. Ce se întâmplă cu ei? Dacă nu există nici un alt nume dat sub cer prin care omul să poată fi salvat (şi aceasta este adevărat), iar ei au trăit şi au murit fără ca măcar să audă acel nume, şi dacă botezul este esenţial (şi el este), iar ei au murit fără nici măcar o invitaţie de a-l accepta, unde sunt ei acum?
Această întrebare este greu de înţeles, dar ea caracterizează majoritatea familiei umane. Cu alte cuvinte, vă întrebaţi ce putere ar stabili un singur Domn şi un singur botez, iar apoi ar permite să se întâmple ca cea mai mare parte a familiei umane să nu vină niciodată sub influenţa doctrinelor acelei puteri? Fără răspuns la această întrebare, marea majoritate a familiei umane trebuie să admită că este pierdută, inclusiv băieţelul care se înecase – şi, de asemenea, împotriva oricărei folosiri rezonabile a legii dreptăţii sau iertării.
Dacă o biserică nu are răspuns la această dilema, cum poate pretinde că este Biserica Domnului? Cu siguranţă, El nu este dornic să uite de majoritatea familiei umane deoarece ei n-au fost niciodată botezaţi în timpul când au trăit pe pământ.
Cei care admit, dezamăgiţi şi confuzi, că nu au răspunsul la această întrebare nu pot pretinde în mod rezonabil că au autoritatea de a administra afacerile Domnului pe pământ sau de a supraveghea lucrarea prin care toată omenirea trebuie să fie salvată.
Una dintre caracteristicile care ne separă de restul lumii şi ne identifică drept Biserica Domnului este că noi administrăm botezul şi alte rânduieli pentru strămoşii noştri decedaţi.
Oricând vorbesc despre problema celor care au murit fără să fie botezaţi, fac aceasta cu profundă pioşenie, căci ea se referă la o lucrare sfântă. Nu foarte cunoscută de către lume, această lucrare are un potenţial minunat, depăşeşte tot la ceea ce omul a putut visa, este dumnezeiască, inspirată şi adevărată. Ea este răspunsul.
Prin autoritatea potrivită, o persoană muritoare poate fi botezată pentru şi în folosul cuiva care nu a avut acea ocazie înainte de a muri. Acea persoană urmează apoi să accepte sau să refuze botezul în lumea spiritelor, conform propriei ei dorinţe.
Această lucrare a venit ca o măreaţă confirmare a ceva foarte important – că există viaţă după moarte. Moartea nu mai este un sfârşit pentru naşterea care a avut loc la început. Măreaţa lucrare a mântuirii are efect dincolo de văl, precum şi aici în viaţa muritoare.
Am fost autorizaţi să oficiem botezuri şi alte rânduieli ale templului pentru morţi, astfel ca, atunci când ei aud Evanghelia predicată şi doresc s-o accepte, acele rânduieli importante să fi fost oficiate.
Veniţi la templu
Fiecare sfânt din zilele din urmă este responsabil pentru această lucrare. Probabil că nici un punct al doctrinei nu deosebeşte această Biserică de alte religii aşa cum face această muncă din templu. Avem revelaţii. Avem acele rânduieli sfinte.
Vă spun tuturor: „Veniţi la templu”. Situaţia dumneavoastră s-ar putea să vă facă să aşteptaţi privilegiul pe care-l puteţi avea o dată în viaţă de a merge acolo pentru a vă primi propria înzestrare, propriile binecuvântări şi să vă faceţi propriile legăminte cu Domnul. S-ar putea ca dumneavoastră să fi fost deja acolo o dată sau de două ori. S-ar putea să mergeţi acolo în mod frecvent. S-ar putea chiar să fiţi un lucrător în templu. Oricare ar fi situaţia dumneavoastră, veniţi la templu.
Dacă este nevoie, pocăiţi-vă şi deveniţi demni de a intra în templu, rugaţi-vă cu ardoare. Începeţi acum acea foarte dificilă şi uneori foarte descurajantă călătorie a pocăirii. Hotărâţi cu fermitate că veţi face tot ce puteţi pentru a ajuta munca din templu şi lucrarea de istorie a familiei care o susţine şi că veţi ajuta fiecare suflet viu şi fiecare suflet de dincolo de văl în orice fel puteţi, cu fiecare resursă de care dispuneţi.
Veniţi la templu!
Adaptată după Templul Sfânt (1980).