Etajul patru, ultima uşă
Preşedintele Dieter F. Uchtdorf
al doilea consilier în Prima Preşedinţie
Dumnezeu „răsplăteşte pe cei ce-L caută”… aşadar, trebuie să continuăm să batem la uşă. Dragi surori, nu renunţaţi. Căutaţi-L pe Dumnezeu cu toată inima dumneavoastră.
Dragile mele surori, dragi prieteni, cât de binecuvântaţi suntem să ne adunăm din nou la această conferinţă mondială sub îndrumarea şi conducerea dragului nostru profet şi preşedinte, Thomas S. Monson! Stimate preşedinte, vă iubim şi vă susţinem! Ştim că iubiţi surorile Bisericii!
Îmi place să particip la această sesiune minunată a Conferinţei Generale dedicată surorilor Bisericii.
Dragi surori, când vă privesc, mă gândesc la femeile care au avut o influenţă atât de mare în viaţa mea: bunica şi mama mea, care au fost primele să accepte invitaţia de a veni şi a cunoaşte Biserica.1 De asemenea, iubita mea soţie, Harriet, de care m-am îndrăgostit la prima vedere. De asemenea, mama lui Harriet, care s-a alăturat Bisericii la scurt timp după şi-a pierdut soţul din pricina cancerului. Apoi, sora mea, fiica mea, nepoata mea şi strănepoata mea – toate aceste persoane au avut o influenţă purificatoare asupra mea. Ele aduc cu adevărat lumină în viaţa mea. Ele mă inspiră să devin un bărbat mai bun şi un conducător al Bisericii mai blând. Cât de diferită ar fi fost viaţa mea fără ele!
Probabil că ceea ce mă emoţionează cel mai mult este să ştiu că aceeaşi influenţă se repetă de milioane de ori în întreaga Biserică prin abilităţile, talente, inteligenţa şi mărturia femeilor de credinţă asemenea dumneavoastră.
Poate că unele dintre dumneavoastră nu se simt demne de astfel de laudă. Poate credeţi că sunteţi prea neînsemnate să aveţi o influenţă semnificativă asupra altora. Poate că nici nu vă consideraţi a fi „femei de credinţă”, deoarece uneori vă confruntaţi cu îndoieli sau teamă.
Azi, doresc să le vorbesc celor care s-au simţit vreodată astfel, iar acest lucru probabil include pe fiecare dintre noi din când în când. Doresc să vorbesc despre credinţă – ce este ea, ce poate şi nu poate face şi ce trebuie să facem pentru a exercita puterea credinţei în vieţile noastre.
Ce este credinţa
Credinţa este o convingere puternică într-un lucru în care ne încredem – o convingere atât de puternică încât ne determină să facem lucruri pe care poate altfel nu le-am face. „Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”2
Deşi acest lucru are sens pentru credincioşi, este adesea confuz pentru necredincioşi. Ei dau din cap şi întreabă: „Cum poate fi cineva sigur de ceea ce nu poate vedea?”. Pentru ei, aceasta este dovada că religia este iraţională.
Ceea ce ei nu reuşesc să înţeleagă este că sunt mai multe moduri de a vedea decât cu ochii noştri, mai multe moduri de a simţi decât cu mâinile noastre, mai multe moduri de a auzi decât cu urechile noastre.
Gândiţi-vă la experienţa unei fetiţe care se plimba cu bunica ei. Cântecul păsărilor i se părea sublim şi îi spunea bunicii fiecare sunet.
„Auzi asta?”, întreba fetiţa din nou şi din nou. Dar bunica avea probleme de auz şi nu putea distinge sunete.
În cele din urmă, bunica a îngenuncheat şi a spus: „Îmi pare rău, draga mea. Bunica nu aude atât de bine”.
Exasperată, fetiţa a cuprins faţa bunicii cu mâinile ei, a privit-o fix în ochi şi a spus: „Bunico, ascultă mai tare!”.
Din această poveste, se desprind lecţii atât pentru cel necredincios, cât şi pentru cel credincios. Doar pentru că nu putem auzi ceva cu urechile noastre, nu înseamnă că nu este nimic de auzit. Doi oameni pot auzi acelaşi mesaj sau citi acelaşi verset, iar unul ar putea simţi mărturia Spiritului, în timp ce celălalt nu.
Pe de altă parte, în eforturile noastre de a-i ajuta pe cei dragi să audă glasul Spiritului şi frumuseţea nemărginită, eternă şi profundă a Evangheliei lui Isus Hristos, este posibil ca faptul de a le spune să „asculte mai tare” să nu fie cel mai eficient mod.
Poate că un sfat mai bun – pentru oricine doreşte să-şi dezvolte credinţa – este să asculte diferit. Apostolul Pavel ne îndeamnă să căutăm glasul care-i vorbeşte spiritului nostru, nu doar urechilor. El ne-a învăţat că „omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte”3. Sau poate ar trebui să avem în vedere cuvintele lui Saint-Exupéry din Micul Prinţ, care a spus: „Nu poţi vedea bine decât cu inima. Esenţialul e invizibil pentru ochi”4.
Puterea şi limitele credinţei
Uneori nu este uşor să dezvoltăm credinţă în lucrurile spirituale în timp ce trăim într-o lume fizică. Dar efortul merită, deoarece puterea credinţei din vieţile noastre poate fi extraordinară. Scripturile ne învaţă că, prin credinţă, au fost create lumile, au fost despărţite apele, au fost readuşi morţi la viaţă şi au fost mişcaţi din locurile lor munţi şi râuri.5
Totuşi, unii ar putea întreba: „Dacă credinţa este atât de puternică, de ce nu pot primi răspuns la o rugăciune spusă din inimă? Nu cer să despart marea sau să mut muntele. Vreau doar ca boala să-mi treacă sau ca părinţii mei să se ierte unul pe celălalt ori ca la uşa mea să apară partenerul etern cu un buchet de flori într-o mână şi un inel de logodnă în cealaltă. De ce nu poate credinţa mea să facă asta?”.
Credinţa este puternică şi, adesea, produce miracole. Dar, indiferent cât de multă credinţă avem, sunt două lucruri pe care credinţa nu le poate face. În primul rând, aceasta nu poate încălca libertatea de a alege a unei persoane.
O femeie s-a rugat ani de zile ca fiica ei care nu mai trăia conform Evangheliei să se întoarcă în turma lui Hristos şi s-a simţit descurajată pentru că, aparent, rugăciunile ei nu primiseră răspuns. Acest lucru era greu de suportat mai ales când auzea povestiri despre alţi copii risipitori care se pocăiseră.
Problema nu era lipsa rugăciunilor sau a credinţei. Trebuia doar să înţeleagă că, indiferent de cât de dureros ar fi pentru Tatăl nostru din Cer, El nu va forţa pe nimeni să aleagă cărarea dreptăţii. Dumnezeu nu Şi-a forţat copiii să-L urmeze în lumea premuritoare. Cu atât mai mult, El nu ne va forţa acum, în timp ce călătorim prin această viaţă muritoare.
Dumnezeu va invita, va convinge. Dumnezeu va sprijini neobosit cu dragoste, inspiraţie şi încurajare. Dar Dumnezeu nu va forţa niciodată – acest lucru ar zădărnici marele Său plan pentru progresul nostru etern.
Al doilea lucru pe care nu-l poate face credinţa este să impună voinţa noastră asupra lui Dumnezeu. Nu-L putem forţa pe Dumnezeu să Se conformeze dorinţelor noastre – indiferent cât de multă dreptate credem că avem sau cu câtă sinceritate ne rugăm. Gândiţi-vă la experienţa lui Pavel, care a pledat în faţa Domnului de mai multe ori să-l elibereze de o încercare personală, de ceea ce el a numit „un ţepuş în carne”. Dar voia lui Dumnezeu nu era aceea. În cele din urmă, Pavel şi-a dat seama că încercarea sa era o binecuvântare şi I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru că nu i-a răspuns la rugăciuni aşa cum sperase.6
Încrederea şi credinţa
Scopul credinţei nu este de a schimba voia lui Dumnezeu, ci de a ne da putere să acţionăm în acord cu voia lui Dumnezeu. Credinţa este încredere – încrederea că Dumnezeu vede ceea ce noi nu putem vedea şi că ştie ceea ce noi nu ştim.7 Uneori, faptul de a ne încrede în propria viziune şi judecată nu este suficient.
Am învăţat acest lucru ca pilot de linie, în zile în care trebuia să zbor prin ceaţă sau nori denşi şi nu puteam vedea decât câţiva metri în faţă. Trebuia să mă bazez pe instrumentele care îmi spuneau unde eram şi încotro mă îndreptam. Trebuia să ascult de glasul controlorului de trafic aerian. Trebuia să urmez îndrumarea cuiva care avea informaţii mai precise decât aveam eu. Pe cineva pe care nu-l puteam vedea, dar în care învăţasem să am încredere. Pe cineva care putea vedea ceea ce eu nu puteam. Trebuia să am încredere şi să acţionez corect pentru a ajunge în siguranţă la destinaţia mea.
Credinţa nu presupune doar încredere în înţelepciunea lui Dumnezeu, ci şi încredere în dragostea Sa. Înseamnă să ne încredem că Dumnezeu ne iubeşte în mod perfect, că tot ceea ce face – fiecare binecuvântare pe care ne-o dă şi fiecare binecuvântare pe care ne-o refuză pentru o vreme – este pentru fericirea noastră eternă.8
Cu o astfel de credinţă, deşi nu vom înţelege de ce ni se întâmplă anumite lucruri sau de ce anumite rugăciuni rămân fără răspuns, putem şti că, în cele din urmă, lucrurile vor avea sens. „Toate lucrurile [vor lucra] împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.”9
Totul se va îndrepta. Totul va fi bine.
Putem fi siguri că vom primi răspunsuri şi putem fi încrezători că nu vom fi doar mulţumiţi de răspunsuri, ci vom fi şi copleşiţi de harul, mila, generozitatea şi dragostea pe care o are Tatăl nostru Ceresc pentru noi, copiii Săi.
Continuaţi să bateţi la uşă
Până atunci, acţionăm conform credinţei pe care o avem10, căutând mereu să ne dezvoltăm credinţa. Uneori, acesta nu este un ţel uşor. Cei care sunt nerăbdători, nededicaţi sau neglijenţi pot considera credinţa ca fiind greu de obţinut. Este posibil ca cei care se descurajează uşor sau sunt repede distraşi să nu aibă credinţă. Credinţa este obţinută de cei umili, sârguincioşi, rezistenţi.
Este obţinută de cei care sunt fideli.
Acest adevăr este ilustrat de experienţa a doi tineri misionari care slujeau în Europa, într-o zonă în care erau puţine botezuri de convertiţi. Presupun că ar fi fost logic să creadă că ceea ce făceau nu conta foarte mult.
Dar acei doi misionari au avut credinţă şi erau pe deplin angajaţi. Aveau atitudinea că, dacă nu le-ar fi ascultat nimeni mesajul, acel lucru nu ar fi fost pentru că ei n-ar fi depus tot efortul.
Într-o zi, au simţit că trebuie să abordeze locatarii unei clădiri bine întreţinute cu patru etaje. Au început la primul etaj şi au bătut la fiecare uşă, prezentându-şi mesajul salvator despre Isus Hristos şi restaurarea Bisericii Sale.
Nimeni de la primul etaj nu a vrut să asculte.
Cât de uşor ar fi fost să zică: „Am încercat. Hai să ne oprim aici. Hai să încercăm altă clădire”.
Dar acei doi misionari aveau credinţă şi erau dornici să muncească, aşa că au bătut la fiecare uşă de la etajul doi.
Din nou, nimeni nu a vrut să asculte.
Etajul trei a fost la fel. Şi la fel a fost şi al patrulea – până când au bătut la ultima uşă de la etajul patru.
Când acea uşă s-a deschis, le-a zâmbit o tânără fată şi i-a rugat să aştepte în timp ce s-a dus să discute cu mama ei.
Mama ei avea doar 36 de ani, îşi pierduse recent soţul şi nu era deloc dispusă să discute cu misionari mormoni. Aşadar, i-a spus fiicei sale să-i refuze.
Dar fiica s-a rugat de ea. Aceşti tineri sunt atât de amabili, a spus ea. Şi nu va dura decât câteva minute.
Aşadar, cu reticenţă, mama a consimţit. Misionarii şi-au prezentat mesajul şi i-au dat mamei să citească o carte – Cartea lui Mormon.
După ce au plecat, mama a decis că va citi măcar câteva pagini.
A terminat de citit întreaga carte în câteva zile.
La scurt timp după aceea, această familie monoparentală a intrat în apele botezului.
Când micuţa familie a venit în ramura lor din Frankfurt, Germania, un tânăr diacon a observat frumuseţea uneia dintre fiice şi s-a gândit: „Misionarii aceştia fac o treabă bună!”.
Numele acelui tânăr diacon era Dieter Uchtdorf. Şi fermecătoarea tânără fată – cea care se rugase de mama ei să-i asculte pe misionari – are frumosul nume Harriet. Este iubită de toţi cei care o întâlnesc atunci când mă însoţeşte în călătoriile mele. Prin dragostea ei faţă de Evanghelie şi personalitatea ei remarcabilă, ea a binecuvântat vieţile multor oameni. Ea este într-adevăr soarele vieţii mele.
Cât de des mi-am exprimat recunoştinţa pentru acei doi misionari care nu s-au oprit la primul etaj! Cât de des îmi exprim aprecierea în inima mea pentru credinţa şi munca lor! Cât de des am adus mulţumiri că au continuat – chiar până la etajul patru, ultima uşă!
Vi se va deschide
În căutarea noastră a credinţei trainice, în încercarea de a ne conecta cu Dumnezeu şi cu scopurile Sale, să ne amintim promisiunea Domnului: „Bateţi şi vi se va deschide”11.
Vom renunţa după ce vom bate la câteva uşi? După primul sau al doilea etaj?
Sau vom continua să căutăm până când vom ajunge la etajul patru, ultima uşă?
Dumnezeu „răsplăteşte pe cei ce-L caută”12, dar acea răsplată nu este, de obicei, în spatele primei uşi. Aşadar, trebuie să continuăm să batem la uşă. Dragi surori, nu renunţaţi. Căutaţi-L pe Dumnezeu cu toată inima dumneavoastră. Daţi dovadă de credinţă. Păşiţi în dreptate.
Vă promit că, dacă veţi face aceste lucruri – chiar până la etajul patru, ultima uşă – veţi obţine răspunsurile pe care le căutaţi. Veţi găsi credinţă. Şi, într-o zi, vă veţi umple de lumina care „devine din ce în ce mai strălucitoare, crescând mereu până în miezul zilei”13.
Iubitele mele surori în Hristos, Dumnezeu este real.
El trăieşte.
El vă iubeşte.
El vă cunoaşte.
El vă înţelege.
El ştie rugăciunile tainice ale inimii dumneavoastră.
El nu v-a abandonat.
El nu vă va părăsi.
Mărturia şi binecuvântarea mea apostolice pentru fiecare dintre dumneavoastră sunt că veţi simţi în inima şi mintea dumneavoastră acest adevăr sublim. Trăiţi în credinţă, dragi prietene, iar „Domnul Dumnezeul părinţilor voştri [vă va mări] de o mie de ori pe atât şi [vă va binecuvânta], după cum a făgăduit!”14
Vă las credinţa, convingerea şi mărturia mea sigură şi de neclintit că aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. În numele sacru al Salvatorului nostru Preaiubit, în numele lui Isus Hristos, amin.