Pocăinţa: o alegere fericită

Vârstnicul Dale G. Renlund

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Pocăinţa nu este doar posibilă, ci şi plină de bucurie datorită Salvatorului nostru.

Dragii mei fraţi şi dragile mele surori, când aveam 12 ani, familia mea locuia în Göteborg, un oraş de pe coasta de sud a Suediei. Acesta este oraşul natal al dragului nostru prieten, vârstnicul Per G. Malm¹, care a decedat în această vară. Ne este dor de dânsul. Suntem recunoscători pentru nobleţea sa, slujirea sa nobilă şi pentru exemplul familiei sale extrem de minunate. Şi ne rugăm ca Dumnezeu să le ofere cele mai măreţe binecuvântări.

Acum cincizeci de ani, participam la adunările Bisericii într-o casă mare care fusese reamenajată. Într-o duminică, prietenul meu, Steffan², care era unul dintre cei doi diaconi ai ramurii, m-a salutat la Biserică cu un oarecare entuziasm. Am mers împreună în zona adiacentă capelei şi el a scos din buzunarul său o pocnitoare mare şi câteva chibrituri. Printr-un act tineresc de bravadă, am luat pocnitoarea şi am aprins fitilul gri şi lung. Voiam să sting fitilul înainte ca pocnitoarea să explodeze. Dar, când mi-am ars degetele încercând să fac acest lucru, am scăpat pocnitoarea. Eu şi Steffan am privit îngroziţi cum fitilul a continuat să ardă.

Pocnitoarea a explodat şi fumul a umplut zona adiacentă şi capela. Am adunat în grabă rămăşiţele împrăştiate ale pocnitorii şi am deschis ferestrele pentru ca mirosul să iasă, sperând, cu naivitate, că nimeni nu avea să observe. Din fericire, nimeni nu a fost rănit şi nu s-a stricat nimic.

Pe măsură ce membrii au venit la adunare, au simţit mirosul copleşitor. Era greu să nu-l simţi. Mirosul a distras atenţia de la natura sacră a adunării. Pentru că erau aşa puţini deţinători ai Preoţiei aaronice, am încercat să separ gândurile cu privire la ce făcusem înainte de cele specifice adunării şi am distribuit împărtăşania, totuşi, nu m-am simţit demn să iau din ea. Când mi-a fost oferită tava pentru împărtăşanie, nu am luat nici din pâine, nici din apă. M-am simţit îngrozitor. Mi-era ruşine şi înţelegeam că ce făcusem nu era plăcut lui Dumnezeu.

După adunări, preşedintele de ramură, Frank Lindberg, un bărbat distins, în vârstă, cu păr cărunt, m-a rugat să vin în biroul său. După ce m-am aşezat, s-a uitat la mine cu bunătate şi a spus că a remarcat faptul că nu am luat din împărtăşanie. M-a întrebat de ce. Cred că ştia motivul. Eram sigur că toţi ştiau ce făcusem. După ce i-am spus, m-a întrebat cum mă simt. Printre lacrimi, i-am spus cu greutate că îmi pare rău şi că ştiam că Îl dezamăgisem pe Dumnezeu.

Preşedintele Lindberg a deschis un exemplar foarte uzat al scripturii Doctrină şi legăminte şi m-a rugat să citesc câteva versete subliniate. Am citit, cu glas tare, următoarele:

„Iată, acela care s-a pocăit de păcatele lui este iertat şi Eu, Domnul, nu-Mi mai amintesc de ele.

În acest mod veţi cunoaşte, dacă un om se pocăieşte de păcatele lui – iată, el le va mărturisi şi le va abandona”³.

Nu voi uita niciodată zâmbetul plin de compasiune al preşedintelui Lindberg atunci când am privit în sus după ce am terminat de citit. Fiind puţin emoţionat, dânsul mi-a spus că, din punctul său de vedere, puteam să iau din nou din împărtăşanie. Când am plecat din birou, am simţit o bucurie de nedescris.

Asemenea bucurie este rezultatul firesc al pocăinţei. Verbul a te pocăi înseamnă „a înţelege după aceea” şi implică o „schimbare”⁴. În limba suedeză, cuvântul este omvänd şi înseamnă pur şi simplu „a te întoarce”⁵. Scriitorul creştin C. S. Lewis a scris despre nevoia de schimbare şi metoda de a te schimba. El a declarat că pocăinţa implică faptul de „a fi aduşi înapoi pe calea cea bună. Un calcul greşit poate fi corectat”, a spus el, „dar doar prin a merge înapoi până ce găseşti greşeala şi a relua calculul de la acel punct, niciodată prin a trece pur şi simplu mai departe”⁶. Schimbarea comportamentului nostru şi întoarcerea pe „calea cea bună” sunt elemente ale pocăinţei, dar reprezintă doar o parte. Pocăinţa adevărată include, de asemenea, întoarcerea inimii noastre şi a voinţei noastre către Dumnezeu şi renunţarea la păcat.⁷ Aşa cum este explicat în Ezechiel, pocăinţa înseamnă „[a te] întoarce de la [păcat]… [a] face ce este bine şi plăcut… [a da] înapoi zălogul… [a urma] învăţăturile care dau viaţa şi [a] nu [săvârşi vreo] nelegiuire”⁸.

Însă până şi aceasta este o descriere incompletă. Nu identifică în mod corespunzător puterea care face pocăinţa posibilă, sacrificiul ispăşitor al Salvatorului nostru. Pocăinţa adevărată trebuie să includă credinţă în Domnul Isus Hristos, credinţa că El ne poate schimba, credinţa că El ne poate ierta şi credinţa că El ne va ajuta să evităm să facem mai multe greşeli. Acest tip de credinţă face ca ispăşirea Lui să fie eficientă în viaţa noastră. Când „înţelegem după aceea” şi „ne întoarcem” cu ajutorul Salvatorului, putem avea speranţă în promisiunile Sale şi bucuria iertării. Fără Mântuitor, speranţa şi bucuria fireşti dispar, iar pocăinţa reprezintă doar modificări mici de comportament. Dar, exercitându-ne credinţa în El, putem să dezvoltăm abilitatea şi bunăvoinţa Sa de a ierta păcatele.

Preşedintele Boyd K. Packer a împărtăşit promisiunile pline de speranţă ale pocăinţei în cadrul ultimei conferinţe generale la care a participat, în luna aprilie a anului 2015. Dânsul a descris puterea ispăşirii Salvatorului de a vindeca într-o declaraţie care cred că rezumă înţelepciunea dobândită în jumătatea de secol în care a slujit în calitate de apostol. Preşedintele Packer a spus: „Ispăşirea nu lasă nicio urmă, niciun semn. Ceea ce repară este reparat… Vindecă pur şi simplu şi ceea ce vindecă rămâne vindecat”⁹.

Dânsul a continuat:

„Ispăşirea, pe care o poate cere fiecare dintre noi, nu lasă cicatrici. Aceasta înseamnă că, indiferent de ceea ce am făcut sau unde am fost sau modul în care s-a întâmplat ceva, dacă ne pocăim, cu adevărat, [Salvatorul] ne-a promis că El va ispăşi. Şi când El ispăşeşte, s-a aranjat problema…

Ispăşirea… poate curăţa orice pată, indiferent de cât este de dificilă, de câtă vreme există sau de câte ori s-a repetat”¹⁰.

Puterea acţiunii ispăşirii Salvatorului este infinită în amploare şi profunzime, atât pentru dumneavoastră, cât şi pentru mine. Dar nu ne va fi impusă niciodată. Aşa cum a explicat profetul Lehi, după ce suntem „instruiţi îndeajuns” „să [deosebim] binele de rău”¹¹, noi „[suntem] liberi să [alegem] libertatea şi viaţa veşnică, prin intermediul marelui Mijlocitor al tuturor oamenilor sau să [alegem] robia şi moartea”¹². Cu alte cuvinte, pocăinţa este o alegere.

Noi putem face – şi uneori chiar facem – alegeri diferite. Este posibil ca aceste alegeri să nu reprezinte un rău inerent, dar ne împiedică să devenim cu adevărat penitenţi şi, astfel, nu putem căuta pocăinţa adevărată. De exemplu, putem alege să-i învinovăţim pe alţii. Atunci când aveam 12 ani şi locuiam în Göteborg, puteam să-l învinovăţesc pe Steffan. El era cel care a adus pocnitoarea mare şi chibriturile la Biserică. Dar faptul de a-i învinovăţi pe alţii, chiar dacă acest lucru este justificat, ne permite să găsim scuze pentru comportamentul nostru. Astfel, punem responsabilitatea pentru faptele noastre pe umerii altora. Când facem acest lucru, micşorăm atât nevoia de a acţiona, cât şi abilitatea noastră de a acţiona. Ne transformăm în victime nefericite, nu în persoane care au libertatea de a acţiona.¹³

O altă alegere care împiedică pocăinţa este diminuarea greşelilor noastre. În cazul incidentului din Göteborg, nimeni nu a fost rănit, nu s-a produs nicio defecţiune gravă şi adunarea s-a desfăşurat. Ar fi fost uşor de spus că nu exista niciun motiv ca eu să mă pocăiesc. Dar, diminuarea greşelilor noastre, chiar dacă nu se observă consecinţe imediate, înlătură motivaţia de a ne schimba. Acest mod de a gândi nu ne permite să vedem că păcatele şi greşelile noastre au consecinţe eterne.

Alt mod poate fi cel de a crede că păcatele noastre nu sunt importante, pentru că Dumnezeu ne iubeşte indiferent de ce facem. Poate fi tentant să credem ce i-a învăţat înşelătorul Nehor pe oamenii din Zarahemla: „Că întreaga omenire va fi salvată în ultima zi şi că ei nu trebuie să se teamă şi nici să tremure… şi la sfârşit, toţi oamenii [vor avea] viaţă veşnică”¹⁴. Dar această idee atractivă este falsă. Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat. Totuşi, pentru El şi pentru noi, ceea ce facem este important. El ne-a oferit instrucţiuni clare despre cum trebuie să ne comportăm. Noi le numim porunci. Aprobarea Sa şi viaţa noastră eternă depind de comportamentul nostru, inclusiv bunăvoinţa noastră de a căuta cu umilinţă pocăinţa adevărată.¹⁵

În schimb, nu avem parte de pocăinţă adevărată când alegem să-L separăm pe Dumnezeu de poruncile Sale. În fond, dacă împărtăşania nu ar fi fost sacră, nu ar fi contat faptul că mirosul pocnitorii era perturbator pentru acea adunare de împărtăşanie din Göteborg. Ar trebui să fim preocupaţi să încetăm comportamentul păcătos care subminează faptul că Dumnezeu este Cel care a întocmit poruncile Sale. Pentru a ne pocăi cu adevărat, trebuie să recunoaştem caracterul divin al Salvatorului şi veridicitatea lucrării Sale din zilele din urmă.

În loc să ne gândim la scuze, să alegem pocăinţa. Prin pocăinţă, ne putem reveni, precum fiul risipitor din pildă¹⁶ şi putem medita la importanţa eternă a faptelor noastre. Când înţelegem modul în care păcatele noastre pot influenţa fericirea noastră eternă, nu doar devenim cu adevărat penitenţi, ci ne străduim, de asemenea, să devenim mai buni. Când ne confruntăm cu ispita, există şanse mai mari să ne întrebăm, aşa cum a scris William Shakespeare:

Ce-mi poate-aduce-a patimii-mplinire?
Un abur, spumă, vis ce nu se-ncheagă,
Surâs de-o clipă, ani de tânguire;
Vinzi toată veşnicia doar pe-o jucărie?17

Dacă am pierdut din vedere veşnicia de dragul unei jucării, putem alege să ne pocăim. Datorită ispăşirii lui Isus Hristos, avem o altă şansă. Metaforic, putem schimba jucăria pe care am cumpărat-o neînţelept şi putem primi, din nou, speranţa eternităţii. Salvatorul a explicat: „Pentru că, iată, Domnul, Mântuitorul vostru, a suferit moarte fizică; de aceea a suferit El durerea tuturor oamenilor, pentru ca toţi oamenii să se poată pocăi şi să vină la El”¹⁸.

Isus Hristos poate ierta pentru că El a plătit preţul pentru păcatele noastre.¹⁹

Mântuitorul nostru a ales să ierte datorită compasiunii, milei şi dragostei Sale incomparabile.

Salvatorul nostru doreşte să ierte, deoarece acesta este unul dintre atributele Sale divine.

Şi, fiind Păstorul cel Bun, El Se bucură când alegem să ne pocăim.²⁰

Chiar şi atunci când suntem întristaţi după voia lui Dumnezeu din cauza faptelor noastre²¹, când alegem să ne pocăim, Îl invităm imediat pe Salvator în vieţile noastre. Amulec a propovăduit: „Mergeţi înainte şi… nu vă mai împietriţi inimile; căci, iată, acum este timpul şi ziua salvării voastre; şi de aceea, dacă vă veţi pocăi şi nu vă veţi împietri inimile, atunci imediat marele plan al mântuirii va fi împlinit pentru voi”²². Putem să fim întristaţi după voia lui Dumnezeu din cauza faptelor noastre şi, în acelaşi timp, să simţim bucuria faptului de a fi ajutaţi de Salvator.

Faptul că ne putem pocăi este vestea bună a Evangheliei!²³ Vina poate „[fi] ştearsă”²⁴. Putem să fim plini de bucurie, putem fi iertaţi de păcatele noastre şi putem avea „pace în conştiinţă”²⁵. Putem fi eliberaţi de sentimentele de disperare şi de robia păcatului. Putem fi plini de lumina minunată a lui Dumnezeu, iar sufletul nostru să „nu mai [fie] în durere”²⁶. Pocăinţa nu este doar posibilă, ci şi plină de bucurie datorită Salvatorului nostru. Încă îmi mai amintesc sentimentele pe care le-am avut în biroul preşedintelui de ramură după incidentul cu pocnitoarea. Ştiam că fusesem iertat. Sentimentele mele de vină şi tristeţea au dispărut şi am simţit că am primit lumină în inimă.

Dragi fraţi şi surori, la încheierea acestei conferinţe, vă invit să simţiţi mai multă bucurie în vieţile dumneavoastră: bucurie datorită cunoaşterii că ispăşirea lui Isus Hristos este adevărată, bucurie datorită abilităţii, bunăvoinţei şi dorinţei Salvatorului de a ne ierta şi bucurie datorită alegerii de a ne pocăi. Să urmăm îndemnul: „[Scoateţi] apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”²⁷. Fie ca noi să alegem să ne pocăim, să abandonăm păcatele noastre şi să ne schimbăm inima şi voia pentru a-L urma pe Salvator. Depun mărturie despre faptul că El trăieşte. Sunt martor al compasiunii, milei şi dragostei Sale nemăsurate şi am avut parte de acestea deseori. Mă rog să aveţi parte de binecuvântările mântuitoare ale ispăşirii Sale acum – şi de multe alte ori de-a lungul vieţii dumneavoastră²⁸, aşa cum şi eu am avut parte de ele. În numele lui Isus Hristos, amin.