Bucuria slujirii altruiste
Cristina B. Franco
a doua consilieră în Președinția generală a Societății Primare
Noi am promis Tatălui nostru din Cer că vom sluji Lui și altora cu dragoste și vom îndeplini voia Sa în toate lucrurile.
După ultima conferință generală, mulți oameni mi-au adresat aceeași întrebare: „Sunt scaunele acelea confortabile?”. Răspunsul meu a fost de fiecare dată același: „Acele scaune sunt foarte confortabile dacă nu trebuie să vorbești”. Este adevărat, nu-i așa? Scaunul meu nu a fost atât de confortabil în cazul acestei conferințe, dar sunt, cu adevărat, recunoscătoare pentru binecuvântarea și onoarea de a vă vorbi în această seară.
Uneori, când slujim, avem ocazia de a sta în scaune diferite. Unele dintre ele sunt destul de confortabile iar altele nu, dar noi am promis Tatălui nostru din Cer că vom sluji Lui și altora cu dragoste și vom îndeplini voia Sa în toate lucrurile.
Cu câțiva ani în urmă, tinerii din Biserică au învățat că, „atunci când «vă îmbarcați să-L slujiți pe Dumnezeu» [Doctrină și legăminte 4:2], vă înscrieți în cea mai minunată călătorie. Îl ajutați pe Dumnezeu să grăbească lucrarea Sa și aceasta este o experiență esențială, plină de bucurie și minunată”1. Este o călătorie pe care o poate face oricine – la orice vârstă – și este, de asemenea, o călătorie care ne conduce pe cărarea pe care iubitul nostru profet a numit-o „cărarea legămintelor”2.
Din păcate, noi trăim, totuși, într-o lume egoistă în care oamenii întreabă mereu „Ce folos îmi aduce?”, în loc să întrebe „Pe cine pot să ajut astăzi?” sau „Cum pot să slujesc mai bine Domnului în cadrul chemării mele?” ori „Îi ofer eu Domnului tot ce pot?”.
În viața mea, un exemplu minunat de slujire altruistă mi-a oferit sora Victoria Antonietti. Victoria a fost una dintre învățătoarele Societății Primare din ramura mea când eram copil în Argentina. În fiecare după-amiază de marți, când ne adunam la Societatea Primară, ea ne aducea prăjitură cu ciocolată. Tuturor le plăcea prăjitura – tuturor cu excepția mea. Mie nu-mi plăcea prăjitura cu ciocolată! Și, deși dânsa încerca să-mi ofere din prăjitura adusă, eu îi refuzam întotdeauna oferta.
Într-o zi, după ce împărțise prăjitura cu ciocolată celorlalți copii, am întrebat-o, „De ce nu aduceți o altă aromă – cum ar fi de portocale sau vanilie?”.
După ce a râs puțin, dânsa m-a întrebat: „De ce nu încerci și tu o bucățică? Această prăjitură este făcută cu un ingredient special și îți promit că, dacă o încerci, o să-ți placă!”.
M-am uitat în jurul meu și, spre surprinderea mea, tuturor părea să le placă prăjitura. Am acceptat să gust. Puteți ghici ce s-a întâmplat? Mi-a plăcut! Aceea a fost prima dată când mi-a plăcut prăjitura cu ciocolată.
Abia mulți ani mai târziu am aflat care era ingredientul secret din prăjitura cu ciocolată a surorii Antonietti. Copiii mei și cu mine o vizitam pe mama mea în fiecare săptămână. Într-una dintre aceste vizite, mama și cu mine ne bucuram de o felie de prăjitură cu ciocolată și i-am relatat mamei cum a ajuns să-mi placă, pentru prima dată, prăjitura cu ciocolată. Apoi, ea mi-a spus mai multe detalii pe care nu le știusem înainte.
„Vezi, Cris”, a spus mama mea, „Victoria și familia ei nu aveau mulți bani și, în fiecare săptămână, ea trebuia să aleagă între a plăti autobuzul care să o ducă pe ea și cei patru copii ai ei la Societatea Primară și a cumpăra ingrediente pentru a face o prăjitură cu ciocolată pentru membrii clasei ei. Ea a ales, întotdeauna, prăjitura cu ciocolată în locul autobuzului și ea și copiii ei mergeau pe jos 3 km, în fiecare direcție, indiferent de vreme”.
În acea zi, am prețuit mai mult prăjitura cu ciocolată a surorii Antonietti. Mai important decât aceasta, am aflat că ingredientul secret al prăjiturii Victoriei era dragostea pe care dânsa o avea pentru cei cărora le slujea și sacrificiul său altruist în beneficiul nostru.
Gândul la experiența cu prăjitura Victoriei, mă ajută să-mi amintesc sacrificiul altruist demonstrat de lecția eternă predată de Domnul ucenicilor Săi în timp ce Se îndrepta spre vistieria templului. Cunoașteți povestea. Vârstnicul James E. Talmage ne-a învățat că erau 13 cufere, „și în acestea oamenii puneau contribuțiile lor pentru [diferite] scopuri indicate de inscripțiile de pe cutii”. Isus privea aceste rânduri de donatori, formate din diferite tipuri de oameni. Unii își ofereau darurile cu „intenție sinceră”, în timp ce alții puneau în cutii „mari cantități de argint și aur” sperând să fie văzuți, observați și lăudați pentru donațiile lor.
„Printre cei mulți era o văduvă sărmană, care… a aruncat într-unul dintre cufere doi bănuți mici de bronz, cunoscuți drept gologani; contribuția ei însemna, în bani americani, mai puțin de jumătate de cent. Domnul Și-a chemat ucenicii să vină la El, le-a îndreptat atenția spre văduva săracă și fapta ei și a spus: «Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toți cei care au aruncat în vistierie; căci toți ceilalți au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască» [Marcu 12:43-44]”3.
Văduva părea să nu dețină o poziție importantă în societatea timpului ei. Cu toate acestea, avea ceva mai important: intențiile ei erau curate și a dat tot ce putea da. Poate a dat mai puțin decât alții, cu mai multă umilință decât alții, într-un mod diferit de al altora. În ochii unora, ceea ce a dat ea era nesemnificativ, dar în ochii Salvatorului, „[cunoscătorul] gândurilor și al intențiilor inimii”4, ea a dat tot ce avea.
Dragi surori, dăm noi Domnului fără ezitare tot ce putem? Sacrificăm din timpul și talentele noastre, astfel încât generația care se ridică să poată învăța să-L iubească pe Domnul și să țină poruncile Sale? Slujim noi atât celor din jurul nostru, cât și celor cărora suntem desemnate să le slujim, cu grijă și cu sârguință – sacrificând timp și energie care ar putea fi folosite în alte moduri? Trăim noi în conformitate cu cele două mari porunci – să-L iubim pe Dumnezeu și să-i iubim pe copiii Săi?5 Deseori, acea dragoste se demonstrează prin slujire.
Președintele Dallin H. Oaks ne-a învățat: „Salvatorul Însuși a oferit o slujire în întregime altruistă. El ne-a învățat că fiecare dintre noi trebuie să-L urmeze renunțând de bunăvoie la interese egoiste, pentru a sluji altora”.
Dânsul a continuat:
„Un exemplu bine cunoscut de a uita de noi și a sluji altora… este sacrificiul pe care părinții îl fac pentru copiii lor. Mamele îndură suferință și renunță la prioritățile și confortul personale pentru a naște și a crește fiecare copil. Tații își aranjează viața și prioritățile pentru a susține familia…
De asemenea, ne bucurăm de cei care au grijă de membrii familiei care sunt infirmi sau de părinții bătrâni. Acest gen de slujire nu pune întrebarea: «Ce folos îmi aduce?». Toată această slujire necesită lăsarea deoparte a avantajelor personale în folosul slujirii altruiste…
Toate acestea ilustrează principiul etern că suntem mai fericiți și mai mulțumiți când acționăm și slujim pentru ceea ce dăm, nu pentru ceea ce obținem.
Salvatorul nostru ne învață să Îl urmăm făcând sacrificiile necesare pentru a ne pierde pe noi în slujire altruistă față de alții”6.
În mod similar, președintele Thomas S. Monson ne-a învățat: „Probabil că, atunci când vom sta față în față cu Creatorul nostru, noi nu vom fi întrebați: «Câte funcții ai avut?», ci, mai degrabă: «Câți oameni ai ajutat?». În realitate, nu-L poți iubi niciodată pe Domnul până când nu Îi slujești Lui slujind oamenilor Săi”7.
Cu alte cuvinte, dragi surori, nu va conta dacă am stat în scaunele confortabile sau dacă ne-am străduit să participăm la toată adunarea stând într-un scaun pliant ruginit în rândul din spate. Nu va conta nici dacă, din necesitate, am părăsit temporar adunarea pentru a alina un bebeluș care plânge. Ceea ce va conta este că am venit cu dorința de sluji, am fost atenți la cei cărora le-am slujit și i-am întâmpinat cu bucurie și ne-am prezentat celor care se află pe rândul nostru de scaune pliante – ajutându-i cu prietenie, chiar dacă nu am fost desemnați să le slujim. Și va conta, cu siguranță, ca noi să facem totul cu ingredientul special al slujirii combinate cu dragoste și sacrificiu.
Am ajuns să înțeleg că nu trebuie să facem prăjitură cu ciocolată pentru a fi învățătoare devotate și de succes la Societatea Primară, deoarece acest lucru nu i se datora prăjiturii. I se datora dragostei care motiva acțiunea.
Depun mărturie că dragostea este sfințită prin sacrificiu – prin sacrificiul unei învățătoare și, mai mult, prin sacrificiul suprem și etern al Fiului lui Dumnezeu. Depun mărturie că El trăiește! Îl iubesc și doresc să las deoparte dorințele mele pentru a iubi și sluji așa cum face El. În numele lui Isus Hristos, amin.