Alegeți astăzi

Vârstnicul Dale G. Renlund

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Amploarea fericirii noastre eterne depinde de faptul de a-L alege pe Dumnezeul cel Viu și de a ne alătura Lui în lucrarea Sa.

Personajul fictiv Mary Poppins este o bonă tipică din Anglia – care se întâmplă să aibă puteri magice.¹ Ea călătorește cu ajutorul vântului din est și ajunge pentru a ajuta încercata familie Banks de pe Cherry Tree Lane nr. 17, din Londra perioadei regelui Edward. Îi este dată responsabilitatea de a avea grijă de copii, Jane și Michael. În mod ferm, dar blând, începe să-i învețe lucruri valoroase într-un mod unic și magic.

Jane și Michael fac progrese remarcabile, însă Mary hotărăște că a sosit timpul să plece. În cadrul spectacolului de teatru, Bert, prietenul coșar al lui Mary, încearcă s-o convingă să nu plece. El afirmă: „Dar ei sunt copii buni, Mary”.

Mary răspunde: „M-aș fi ostenit dacă nu ar fi fost? Însă nu-i pot ajuta dacă nu-mi permit; și nimeni nu este mai greu de învățat decât copilul care crede că le știe pe toate”.

Bert întreabă: „Așadar?”.

Mary răspunde: „Așadar, ei trebuie să facă singuri următoarea parte”².

Dragi frați și surori, asemenea lui Jane și Michael Banks, noi suntem „copii buni” care merităm osteneala. Tatăl nostru Ceresc dorește să ne ajute și să ne binecuvânteze, însă nu-I permitem întotdeauna. Uneori, ne comportăm de parcă le-am ști pe toate. Și noi, de asemenea, trebuie să facem singuri „următoarea parte”. De aceea am venit pe pământ de la căminul nostru ceresc, din viața premuritoare. „Partea” noastră include faptul de a face alegeri.

Obiectivul Tatălui nostru Ceresc în ceea ce privește creșterea și educarea copiilor Săi nu este ca ei să facă ceea ce este drept, ci să aleagă să facă ceea ce este drept și, în cele din urmă, să devină ca El. Dacă El Și-ar fi dorit doar să fim supuși, ar fi folosit recompense și pedepse imediate pentru a ne influența comportamentul.

Însă, Dumnezeu nu dorește ca Propriii copii să devină „animale de companie” supuse și bine dresate care nu-I vor roade papucii în sufrageria celestială.³ Nu, Dumnezeu dorește ca Propriii copii să crească din punct de vedere spiritual și să I se alăture în lucrarea familiei.

Dumnezeu a stabilit un plan prin care putem deveni moștenitori în împărăția Sa, o cale a legămintelor care ne ajută să devenim ca El, să ducem viața pe care o duce El și să trăim pentru totdeauna ca familii în prezența Sa.⁴ Alegerea personală a fost – și este – vitală în cadrul acestui plan, despre care am aflat în existența noastră premuritoare. Am acceptat planul și am ales să venim pe pământ.

Pentru a Se asigura că aveam să ne exercităm credința și să învățăm să ne folosim, în mod adecvat, libertatea de a alege, un văl al uitării a fost pus peste mintea noastră, astfel încât să nu ne aducem aminte de planul lui Dumnezeu. Fără acel văl, scopurile lui Dumnezeu nu ar putea fi îndeplinite, pentru că nu am putea să progresăm și să devenim moștenitorii de încredere care dorește să fim.

Profetul Lehi a spus: „Prin urmare, Domnul Dumnezeu i-a dat posibilitatea omului să acționeze pentru el însuși. Prin urmare, omul nu poate acționa pentru el însuși, decât dacă este ademenit fie de un lucru, fie de altul”⁵. Simplu spus, o opțiune este reprezentată de Isus Hristos, Primul Născut al Tatălui. Cealaltă opțiune este reprezentată de Satana, Lucifer, care dorește să distrugă libertatea de a alege și să uzurpe puterea.⁶

În Isus Hristos, „avem la Tatăl un [Avocat]”⁷. După ce a dus la bun sfârșit sacrificiul Său ispășitor, Isus, „S-a înălțat la ceruri… ca să-I ceară Tatălui dreptul Lui la îndurare pe care El a arătat-o copiilor oamenilor”. Și, cerând dreptul la îndurare, „El apără cauza copiilor oamenilor”⁸.

Apărarea cauzei noastre de către Hristos în fața Tatălui nu este contrară planului Tatălui. Isus Hristos, care a permis ca voia Sa să fie înghițită în voia Tatălui⁹, nu ar sprijini nimic altceva decât ceea ce Tatăl a dorit din totdeauna. Fără îndoială, Tatăl Ceresc Se bucură și aplaudă pentru succesele noastre.

Apărarea cauzei noastre de către Hristos este, cel puțin parțial, pentru a ne aduce aminte că El a plătit pentru păcatele noastre și că nimeni nu este exclus din raza de acțiune a milei lui Dumnezeu.¹⁰ Pe cei care cred în Isus Hristos, se pocăiesc, sunt botezați și îndură până la sfârșit – un proces care duce la împăcare¹¹ – Salvatorul îi iartă, îi vindecă și le apără cauza. El este Ajutorul, Alinătorul și Mijlocitorul nostru – atestând și garantând împăcarea noastră cu Dumnezeu.¹²

În totală opoziție, Lucifer este un pârâș sau acuzator. Ioan Revelatorul a descris înfrângerea finală a lui Lucifer: „Și am auzit în cer un glas tare, care zicea: «Acum a venit mântuirea, și puterea, și împărăția Dumnezeului nostru, și stăpânirea Hristosului Lui»”. De ce? Pentru că, „pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor”¹³.

Lucifer este acest pârâș. El a vorbit împotriva noastră în existența premuritoare și continuă să ne condamne în această viață. El caută să ne târască în jos. El dorește să avem parte de nenorocire nesfârșită. El este cel care ne spune că nu suntem persoana potrivită, cel care ne spune că nu suntem suficient de buni, cel care ne spune că nu ne putem repara greșelile. El este bătăușul suprem, cel care ne lovește când suntem la pământ.

Dacă Lucifer ar învăța un copil să meargă și copilul s-ar împiedica, el ar urla la copil, l-ar pedepsi și i-ar spune să nu mai încerce. Căile lui Lucifer duc la descurajare și disperare – în final și întotdeauna. Acest tată al minciunilor este furnizorul suprem de minciuni¹⁴ și lucrează cu viclenie pentru a ne înșela și a ne distrage atenția, „căci el caută ca toți oamenii să fie nenorociți la fel ca și el”¹⁵.

Dacă Hristos ar învăța un copil să meargă și copilul s-ar împiedica, El l-ar ajuta să se ridice și l-ar încuraja să facă următorii pași.¹⁶ Hristos este Ajutorul și Alinătorul. Căile Sale duc la bucurie și speranță – în final și întotdeauna.

Planul lui Dumnezeu include îndrumări pentru noi, numite, în scripturi, porunci. Aceste porunci nu sunt o listă bizară și nici o colecție arbitrară de reguli impuse menite doar să ne instruiască să fim supuși. Acestea sunt în strânsă legătură cu eforturile noastre de a ne dezvolta atributele pe care le are Divinitatea, cu întoarcerea la Tatăl nostru Ceresc și primirea bucuriei trainice. Supunerea față de poruncile Sale nu este oarbă; Îl alegem pe Dumnezeu și alegem calea Sa către acasă cu bună știință. Tiparul pentru noi este același care a fost pentru Adam și Eva, și anume: „Dumnezeu le-a dat porunci, după ce le-a făcut cunoscut planul mântuirii”¹⁷. Deși Dumnezeu dorește să fim pe calea legămintelor, El ne oferă privilegiul de a alege.

Într-adevăr, Dumnezeu dorește, are așteptări și oferă îndrumări, astfel încât fiecare dintre copiii Săi să aleagă pentru el însuși. El nu ne va forța. Prin darul libertății de a alege, Dumnezeu permite copiilor Săi „[să acționeze] pentru ei înșiși și [să nu se acționeze] asupra lor”¹⁸. Libertatea de a alege ne permite să alegem să ajungem sau nu pe cale. Ne permite să o părăsim sau nu. Așa cum nu putem fi forțați să ne supunem, tot așa nu putem fi forțați să nu ne supunem. Nimeni nu poate, fără cooperarea noastră, să ne scoată de pe cale. (Aceasta nu trebuie confundată cu aceia cărora libertatea de a alege le este încălcată. Ei nu au părăsit calea; ei sunt victime. Ei primesc înțelegerea, dragostea și compasiunea lui Dumnezeu.

Însă, când părăsim calea, Dumnezeu Se întristează, pentru că El știe că aceasta, în cele din urmă, însă inevitabil, duce la mai puțină fericire și la binecuvântări pierdute. În scripturi, părăsirea căii este numită păcat, iar scăderea fericirii și binecuvântările pierdute care sunt rezultatul acesteia sunt numite pedeapsă. În acest sens, Dumnezeu nu ne pedepsește; pedeapsa este consecința alegerilor noastre, nu ale Sale.

Când ne dăm seama că nu suntem pe cale, putem să rămânem acolo sau, datorită ispășirii lui Isus Hristos, putem să alegem să ne întoarcem și să revenim pe cale. În scripturi, procesul prin care hotărâm să ne schimbăm și să ne întoarcem pe cale este numit pocăință. Eșecul de a ne pocăi înseamnă că alegem să nu fim demni să primim binecuvântările pe care Dumnezeu dorește să ni le ofere. Dacă „[n-am] fost doritori [să ne bucurăm] de ceea ce [am] fi putut primi”, ne vom „întoarce… la locul [nostru], să [ne bucurăm] de ceea ce [suntem] doritori să [primim]”¹⁹ – alegerea noastră, nu a lui Dumnezeu.

Indiferent de cât timp nu am fost pe cale sau cât de mult ne-am îndepărtat, în momentul în care hotărâm să ne schimbăm, Dumnezeu ne ajută să ne întoarcem.²⁰ Din perspectiva lui Dumnezeu, prin pocăință sinceră și înaintând cu fermitate în Hristos, odată ce suntem înapoi pe cale, va fi ca și cum nu am fi părăsit-o niciodată.²¹ Salvatorul plătește pentru păcatele noastre și ne eliberează de scăderea iminentă a fericirii și a binecuvântărilor. În scripturi, aceasta este numită iertare. După botez, toți membrii alunecă de pe cale – unii chiar sar. Prin urmare, exercitarea credinței în Isus Hristos, pocăirea, primirea ajutorului de la El și a faptului de a fi iertați nu sunt evenimente care se întâmplă o singură dată, ci sunt procese care durează toată viața, procese care sunt repetitive și iterative. Acesta este modul în care „[îndurăm] până la sfârșit”²².

Trebuie să alegem cui îi vom sluji.²³ Amploarea fericirii noastre eterne depinde de faptul de a-L alege pe Dumnezeul cel Viu și de a ne alătura Lui în lucrarea Sa. Când ne străduim să facem singuri „următoarea parte”, exersăm folosirea corectă a libertății noastre de a alege. Precum au spus două foste președinte generale ale Societății de Alinare, nu trebuie să fim „copilași care au nevoie tot timpul de alintare și de corectare”²⁴. Nu, Domnul dorește să devenim adulți care își poartă singuri de grijă.

Faptul de a alege să urmăm planul Tatălui este singura cale prin care putem deveni moștenitori ai împărăției Sale; numai atunci El poate să aibă încredere în noi că nici măcar nu vom cere ceea ce este împotriva voinței Sale.²⁵ Însă, trebuie să ne aducem aminte că „nimeni nu este mai greu de învățat decât copilul care crede că le știe pe toate”. Așadar, trebuie să fim dornici să fim învățați, în felul Domnului, de Domnul și de slujitorii Săi. Putem să avem încredere că suntem copii preaiubiți ai unor Părinți Cerești²⁶ și că merităm „osteneala” și să fim siguri că „pe cont propriu” nu va însemna niciodată „singuri”.

Precum a spus Iacov, profetul din Cartea lui Mormon, vă spun:

„De aceea, înveseliți-vă inimile și aduceți-vă aminte că voi sunteți liberi să acționați pentru voi înșivă – să alegeți calea morții nepieritoare sau calea vieții veșnice.

Prin urmare, [surorile mele și] frații mei preaiubiți, împăcați-vă cu voința lui Dumnezeu și nu cu voința diavolului… și aduceți-vă aminte, după ce v-ați împăcat cu Dumnezeu, că numai în și prin harul lui Dumnezeu puteți să fiți salvați”²⁷.

Așadar, alegeți credința în Hristos; alegeți pocăința; alegeți să fiți botezați și să-L primiți pe Duhul Sfânt; alegeți să vă pregătiți, în mod conștiincios, să luați din împărtășanie și să luați din ea fiind demni; alegeți să faceți legăminte în templu; și alegeți să slujiți Dumnezeului cel Viu și copiilor Săi. Alegerile noastre determină cine suntem și cine vom deveni.

Închei folosind restul binecuvântării lui Iacov: „Prin urmare, fie ca Dumnezeu să vă scoale din… moartea nepieritoare prin puterea ispășirii, pentru ca voi să puteți fi primiți în împărăția veșnică a lui Dumnezeu”²⁸. În numele lui Isus Hristos, amin.