Slujba împăcării

Vârstnicul Jeffrey R. Holland

din Cvorumul celor Doisprezece Apostoli

Depun mărturie despre pacea pe care o va aduce împăcarea cu Dumnezeu și unul cu altul, dacă suntem destul de umili și curajoși să o înfăptuim.

În luna aprilie a acestui an, când președintele Russell M. Nelson a prezentat conceptul de slujire, dânsul a accentuat că este un mod de a ține cele două mari porunci de a-L iubi pe Dumnezeu și a ne iubi unul pe altul.¹ Noi, în calitate de oficianți ai Bisericii, vă lăudăm și vă felicităm în mod deschis pentru răspunsul extraordinar pe care ați început să-l oferiți în această privință. Vă mulțumim pentru că îl urmați pe iubitul nostru profet în acest efort minunat și vă sugerăm să nu așteptați multe alte instrucțiuni. Începeți, simplu, să ajutați. Îndreptați-vă spre cei aflați în nevoie. Nu evitați să slujiți întrebându-vă ce fel de slujire ar trebui să oferiți. Dacă urmăm principiile de bază care ne-au fost predate, dacă respectăm cheile preoției și căutăm să fim îndrumați de Spiritul Sfânt, nu putem să nu reușim.

În această dimineață, doresc să vorbesc despre un aspect mai particular al slujirii care nu se face prin desemnare, nu implică un interviu programat și este raportată doar în cer. Permiteți-mi să vă împărtășesc un exemplu simplu de astfel de slujire.

Grant Morrell Bowen era un soț și tată muncitor și devotat care, la fel ca mulți alții care își câștigau traiul din cultivarea pământului, a trecut printr-o criză financiară în momentul în care recolta locală de cartofi a fost insuficientă. El și soția sa, Norma, au început să lucreze în alte domenii, în cele din urmă s-au mutat în alt oraș și au început să aibă, din nou, destui bani pentru a-și asigura cele necesare. Totuși, fratele Bowen s-a simțit profund rănit într-un incident foarte nefericit când, în cadrul unui interviu privind acordarea recomandării pentru templu, episcopul a fost puțin neîncrezător în ceea privește declarația lui Morrell că acesta era plătitor de zeciuială integrală.

Nu știu care dintre acești doi oameni a fost corect în acea zi, dar știu că sora Bowen a ieșit de la acel interviu cu recomandarea ei de templu reînnoită, în timp ce fratele Bowen a ieșit plin de mânie, lucru ce avea să-l îndepărteze de Biserică timp de 15 ani.

Indiferent cine a avut dreptate în ceea ce privește zeciuiala, în mod evident, atât Morrell, cât și episcopul au uitat porunca Salvatorului: „Caută de te împacă degrabă cu pârâșul tău”² și sfatul lui Pavel: „Să n-apună soarele peste mânia voastră”³. Adevărul este că ei nu s-au împăcat și soarele a apus peste mânia fratelui Bowen zile întregi, apoi săptămâni, apoi ani, lucru ce demonstrează punctul de vedere al unuia dintre cei mai înțelepți filozofi romani din vechime, care a spus: „Mânia, dacă nu este stăpânită, este, deseori, mai [distructivă] decât jignirea care a provocat-o”⁴. Dar miracolul împăcării ne este întotdeauna disponibil și, datorită dragostei față de familia sa și față de Biserica despre care știa că este adevărată, Morrell Bowen a redevenit activ în cadrul Bisericii. Permiteți-mi să vă spun, pe scurt, cum s-a întâmplat acest lucru.

Fiul fratelui Bowen, Brad, este un bun prieten al nostru și o devotată autoritate a zonei-Cei Șaptezeci, care slujește în sudul statului Idaho. Brad avea 11 ani când a avut loc acest incident și, timp de 15 ani, a privit cum devotamentul religios al tatălui său slăbea, a fost martor la consecințele negative provocate familiei lor de această mânie și neînțelegere. Ceva trebuia făcut. Astfel, în anul 1977, când se apropia sărbătoarea Zilei Recunoștinței, Brad, care avea atunci 26 de ani și era student la Universitatea Brigham Young, soția sa, Valerie, și copilașul lor, Mic, și-au împachetat lucrurile, au urcat în automobilul lor modest fără să le pese de vremea rea și au condus spre Billings, Montana. Nici măcar o ciocnire cu o movilă de zăpadă lângă partea de vest a parcului Yellowstone nu a putut împiedica această familie să realizeze legătura cu fratele Bowen senior în vederea slujirii.

La sosire, Brad și sora sa, Pam, au cerut să vorbească în particular cu tatăl lor. „Ai fost un tată minunat”, a început Brad cu emoție, „și am știut întotdeauna cât de mult ne iubești. Dar ceva nu este bine și este așa de mult timp. Deoarece tu ai fost rănit odată, întreaga familie a suferit timp de mulți ani. Avem inimile frânte și tu ești singurul care poate îndrepta acest lucru. Te rugăm, după tot acest timp, poți să uiți incidentul nefericit cu acel episcop și să conduci din nou această familie pe calea Evangheliei, așa cum ai făcut odată?”.

S-a lăsat o tăcere completă. Apoi, fratele Bowen i-a privit pe cei doi, copiii săi, care erau os din oasele sale și carne din carnea sa⁵, și a spus foarte simplu, „Da. Da, o voi face”.

Entuziasmați, dar surprinși de răspunsul neașteptat, Brad Bowen și familia sa l-au privit pe soțul și tatăl lor cum s-a dus la actualul său episcop și, cu o atitudine de reconciliere, a îndreptat lucrurile în viața sa. Răspunzând desăvârșit acestei curajoase, dar total neașteptate vizite, episcopul, care îi făcuse repetate invitații fratelui Bowen să se întoarcă în Biserică, l-a îmbrățișat pe Morrell și l-a ținut așa mult, mult timp.

În timp de numai câteva săptămâni – acest lucru nu ia mult timp – fratele Bowen a redevenit pe deplin activ în cadrul Bisericii și demn de a se întoarce la templu. Curând, el a acceptat chemarea de a prezida asupra unei mici ramuri formate din 25 de oameni destoinici și a transformat-o într-o congregație înfloritoare de peste 100 de oameni. Toate acestea s-au întâmplat cu aproape o jumătate de secol în urmă, dar consecința chemării tatălui lor la slujire de către un fiu și o fiică și dorința tatălui de a ierta și de a merge înainte în pofida imperfecțiunilor altora au adus binecuvântări care continuă să se reverse – și se vor revărsa pentru totdeauna – asupra familiei Bowen.

Dragi frați și surori, Isus ne-a cerut să „[trăim] împreună, în dragoste”⁶ fără „nici un fel de certuri printre [noi]”⁷. „Cel care are spiritul de ceartă nu este de-al Meu”⁸, i-a avertizat El pe nefiți. Într-adevăr, în mare măsură, relația noastră cu Hristos va fi determinată – sau cel puțin influențată – de relația noastră unul cu celălalt.

„Dacă… vei dori să vii la Mine”, a spus El, „și îți vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta –

Fă-ți drum către fratele tău și mai întâi împacă-te cu [el], și vino apoi la Mine cu inima deschisă, și Eu te voi primi”⁹.

Cu siguranță, fiecare dintre noi poate enumera numeroase răniri sau jigniri trecute și întristări și amintiri dureroase care, și în acest moment, distrug pacea din inima cuiva sau a familiei ori a vecinilor. Indiferent dacă noi am cauzat acea durere sau ne-a fost cauzată, acele răni au nevoie să fie vindecate, astfel încât viața să poată fi plină de satisfacții, așa cum a intenționat Dumnezeu să fie. La fel ca mâncarea din frigider pe care v-o verifică cu atenție nepoții în numele dumneavoastră, acele supărări vechi și-au depășit cu mult termenul de expirare. Vă rog să nu le mai acordați spațiu prețios în sufletul dumneavoastră. Așa cum, în Furtuna, Prospero i-a spus lui Alonso, care era plin de regrete: „Să nu ne împovărăm amintirea cu greutăți care au trecut”¹⁰.

„Iertați, și vi se va ierta”¹¹, ne-a învățat Hristos în vremurile din Noul Testament. Și în zilele noastre: „Eu, Domnul, voi ierta pe cine vreau Eu să iert, dar vouă vi se cere să-i iertați pe toți oamenii”¹². Totuși, este important pentru unii dintre dumneavoastră care trec acum prin suferință să observe ceea ce El nu a spus. El nu a spus: „Nu vi se permite să simțiți durere sau întristare adevărată ca urmare a experiențelor zguduitoare pe care le-ați trăit din cauza unei alte persoane”. Nici nu a spus: „Pentru a ierta pe deplin, trebuie să continuați o relație dăunătoare sau să vă întoarceți la niște circumstanțe abuzive, distrugătoare”. Dar, în pofida chiar celor mai teribile jigniri pe care le putem suferi, ne putem ridica deasupra suferinței noastre numai când punem piciorul pe cărarea adevăratei vindecări. Aceasta este cărarea iertării pe care a mers Isus din Nazaret, care ne cheamă pe fiecare dintre noi: „Vino și urmează-Mă”¹³.

Cu această invitație de a fi ucenicii Săi și de a încerca să facem așa cum a făcut El, Isus ne cere să fim instrumente ale harului Său – să fim „trimiși împuterniciți ai lui Hristos” în „slujba împăcării”, așa cum Pavel le-a spus corintenilor.¹⁴ Vindecătorul tuturor rănilor, El care îndreaptă toate relele, ne cere să lucrăm alături de El în sarcina grea de a face pace într-o lume care nu va găsi pacea pe nicio altă cale.

După cum a scris Phillips Brooks: „Voi, care lăsați neînțelegeri jalnice să continue an după an, neînțelegeri pe care intenționați să le rezolvați într-o zi; voi, care păstrați vii conflicte mizerabile pentru că nu vă puteți hotărî că acum este ziua în care să vă sacrificați mândria și să le [rezolvați]; voi, care treceți morocănoși pe lângă oameni, fără să le vorbiți din cauza unei dorințe prostești de a-i răni… voi, care lăsați… inima [cuiva] să tânjească după un cuvânt de apreciere sau simpatie, pe care intenționați să-l oferiți… într-o zi… mergeți acum și faceți lucrul pe care, s-ar putea, să nu mai aveți niciodată ocazia să-l faceți”¹⁵.

Preaiubiții mei frați și preaiubitele mele surori, depun mărturie că iertarea și abandonarea jignirilor, vechi sau noi, este o parte importantă a măreției ispășirii lui Isus Hristos. Depun mărturie că, în cele din urmă, acest fel de vindecare spirituală poate veni doar de la Mântuitorul nostru divin, Cel care Se grăbește să ne vină în ajutor cu „tămăduirea… sub aripile Lui”¹⁶. Îi mulțumim Lui și Tatălui nostru Ceresc care L-a trimis, că acea reînnoire și renaștere, un viitor neafectat de întristări vechi și greșeli trecute, nu sunt numai posibile, dar au fost deja obținute și plătite la un cost extrem simbolizat de sângele Mielului care l-a vărsat.

Cu autoritatea acordată apostolilor de Salvatorul lumii, depun mărturie despre pacea pe care o va aduce împăcarea cu Dumnezeu și unul cu altul, dacă suntem destul de umili și curajoși să o înfăptuim. „Încetați de a vă certa unul cu altul”¹⁷, a stăruit Salvatorul. Dacă știți despre o jignire veche, îndreptați-o. Îngrijiți-vă unii de alții cu dragoste.

Preaiubiții mei prieteni, în slujba împăcării pe care o oferim, ni se cere să fim împăciuitori – să iubim pacea, să căutăm pacea, să creăm pacea, să prețuim pacea. Vă adresez această chemare în numele Prințului păcii, care cunoaște totul despre faptul de a fi rănit „în casa celor care [Îl] iubeau”¹⁸, dar care, totuși, a găsit puterea de a ierta și a uita – și de a vindeca – și de a fi fericit. Pentru aceste lucruri mă rog, pentru mine și pentru dumneavoastră, în numele Domnului Isus Hristos, amin.