La fel cum a făcut El
Când căutăm să slujim la fel cum a făcut El, ni se vor oferi ocazii să uităm de noi înșine și să-i înălțăm spiritual pe alții.
Cu aproximativ 18 luni în urmă, în toamna anului 2017, Mike, fratele meu în vârstă de 64 de ani, m-a înștiințat că a fost diagnosticat cu cancer pancreatic. Mi-a spus, de asemenea, că a primit o binecuvântare a preoției de la învățătorul lui de acasă și că s-a întâlnit și cu episcopul său. Mai târziu, mi-a trimis o poză cu Templul Oakland, California, pe care a făcut-o din spitalul unde făcea tratament, cu mesajul: „Uite ce pot vedea din salonul meu!”1.
Am fost la fel de surprins de comentariile lui despre învățătorii de acasă, binecuvântările preoției, episcopi și temple, precum am fost în legătură cu cancerul. Vedeți, Mike, care era preot în Preoția Aaronică, nu mai mersese, cu regularitate, la Biserică de aproape 50 de ani.
Noi, membrii familiei lui, eram aproape la fel de interesați de progresul lui spiritual pe cât eram de progresul pe care-l făcea în lupta cu cancerul, în mare parte datorită întrebărilor lui frecvente despre Cartea lui Mormon, puterea de pecetluire și viața de după moarte. Pe măsură ce lunile au trecut și cancerul s-a răspândit, nevoia de a avea parte de un tratament suplimentar și mai specializat l-a adus, într-un final, pe Mike în Utah, la Institutul Huntsman pentru tratarea cancerului.
La scurt timp după sosirea sa, Mike a fost vizitat de John Holbrook, conducătorul muncii misionare din episcopia de care aparținea centrul de îngrijire în care locuia el acum. John a spus: „Pentru mine, era evident faptul că Mike era un fiu al lui Dumnezeu”, iar cei doi s-au împrietenit repede, John devenind fratele care-i slujea lui Mike fără să fi primit această chemare. John l-a întrebat imediat pe Mike dacă dorea să fie vizitat de misionari, dar fratele meu a refuzat politicos, însă, la o lună după ce au devenit prieteni, John l-a întrebat din nou, explicându-i lui Mike: „Cred că ți-ar face plăcere să auzi mesajul Evangheliei”2. De această dată, invitația a fost acceptată, ceea ce a dus la întâlniri cu misionarii, precum și la vizite din partea episcopului Jon Sharp, conversații care au făcut ca, în cele din urmă, Mike să-și primească binecuvântarea patriarhală, la 57 de ani de la botez.
Anul trecut, la începutul lunii decembrie, după luni întregi de proceduri medicale, Mike a hotărât să înceteze tratamentele pentru cancer, care-i provocau efecte adverse grave, și să lase natura să-și urmeze cursul. Am fost informați de medicul său că Mike mai avea de trăit aproximativ trei luni. Între timp, întrebările despre Evanghelie au continuat – la fel și vizitele și sprijinul conducătorilor săi locali ai preoției. De multe ori, în timpul vizitelor noastre, am văzut un exemplar deschis al Cărții lui Mormon pe noptiera lui în timp ce discutam despre restaurarea Evangheliei, cheile preoției, rânduielile din templu și natura eternă a omului.
Spre mijlocul lunii decembrie, cu binecuvântarea patriarhală în mână, Mike părea că prinde puteri și credeam că va mai trăi încă cel puțin trei luni. Chiar făcusem planuri să-l luăm la noi de Crăciun, de Anul Nou și după aceste sărbători. În data de 16 decembrie, am primit un apel neașteptat de la episcopul Sharp, prin care m-a informat că dânsul și președintele de țăruș îl intervievaseră pe Milke, că îl găsiseră demn să primească Preoția lui Melhisedec și m-au întrebat dacă puteam participa la această rânduială. Rânduiala a fost programată să aibă loc vineri, 21 decembrie.
În acea zi, când soția mea, Carol, și cu mine am ajuns la spital, am fost întâmpinați imediat pe holul de lângă camera lui și ni s-a spus că Mike nu avea puls. Am intrat în cameră și i-am găsit pe patriarhul, episcopul și președintele lui de țăruș așteptând – apoi, Mike și-a deschis ochii. M-a recunoscut și a dat din cap că mă putea auzi și că era pregătit să primească preoția. La cincizeci de ani după ce Mike fusese rânduit preot în cadrul Preoției aaronice, am avut privilegiul, asistat de conducătorii lui locali, să-i confer fratelui meu Preoția lui Melhisedec și să-l rânduiesc la oficiul de vârstnic. Cinci ore mai târziu, Mike a decedat, trecând dincolo de văl pentru a-i întâlni pe părinții noștri în calitate de deținător al Preoției lui Melhisedec.
În urmă cu numai un an, președintele Nelson ne-a lansat o chemare fiecăruia dintre noi de a purta de grijă fraților și surorilor noastre într-un mod „mai bun, mai sfânt”3. Vorbind despre Salvator, președintele Nelson ne-a învățat că, „deoarece este Biserica Sa, noi, în calitate de slujitori ai Săi, vom sluji fiecăruia în mod individual, la fel cum a făcut El. Vom sluji în numele Său, cu puterea și autoritatea Sa și cu dragostea Sa blândă”4.
Drept răspuns la acea invitație din partea unui profet al lui Dumnezeu, în toată lumea se depun eforturi remarcabile pentru a sluji în mod individual, atât eforturi coordonate, când membrii își îndeplinesc cu credință însărcinările de a sluji, cât și ceea ce voi numi slujire „spontană”, atât de mulți oameni dând dovadă de dragoste asemănătoare celei a lui Hristos în ocazii neașteptate. În familia noastră, noi am fost martori îndeaproape la acest tip de slujire.
John, prietenul lui Mike și fratele care i-a slujit și un fost președinte de misiune, obișnuia să le spună misionarilor săi: „Dacă pe o listă, în dreptul cuiva, scrie «nu este interesat», nu renunțați. Oamenii se schimbă”. Apoi, el ne-a spus: „Mike s-a schimbat foarte mult”5. În primul rând, John i-a fost prieten, oferindu-i de multe ori sprijin și încurajare – însă slujirea lui nu s-a oprit la vizite amicale. John știa că slujirea înseamnă mai mult decât prietenie și că prietenia este întărită prin slujire.
Nu este nevoie ca cineva să sufere, ca fratele meu, de o boală care-i amenință viața pentru a avea nevoie de slujire. Nevoile oamenilor au diferite forme, mărimi și condiții. Un părinte singur, un cuplu mai puțin activ, un adolescent cu probleme, o mamă copleșită, o încercare a credinței sau probleme financiare, de sănătate sau în căsnicie – și lista poate continua aproape la nesfârșit. Însă, la fel ca Mike, nimeni nu s-a îndepărtat atât de mult încât să nu mai poată fi ajutat și nu este niciodată prea târziu pentru a simți dragostea Salvatorului.
Pe site-ul Bisericii dedicat slujirii, suntem învățați că, „deși sunt multe scopuri pentru care slujim, eforturile noastre trebuie să fie călăuzite de dorința de a-i ajuta pe alții să ajungă la o convertire individuală mai profundă și să devină mai asemănători Salvatorului”6. Vârstnicul Neal A. Andersen a spus următorul lucru:
„O persoană cu o inimă bună poate ajuta pe cineva să repare un cauciuc, poate să ducă un coleg de cameră la doctor, să ia prânzul cu cineva care este trist sau să zâmbească și să salute pentru a face pe cineva să se simtă mai bine.
Dar cel care urmează prima poruncă va adăuga, în mod firesc, încă ceva la aceste fapte importante de slujire”7.
Când facem ca slujirea noastră să semene cu cea a lui Isus Hristos, este important să ne amintim că acțiunile Lui de a iubi, înălța, sluji și binecuvânta au avut un scop mai înalt decât acela de a îndeplini nevoile imediate. Cu siguranță, El cunoștea nevoile lor de zi cu zi și avea compasiune pentru suferințele lor zilnice când a vindecat, hrănit, iertat și propovăduit. Dar El a dorit să facă mai mult decât să se îngrijească de nevoile imediate. El a dorit ca cei pe care i-a învățat să-L urmeze, să-L cunoască și să-și atingă potențialul divin.8
Când căutăm să slujim la fel cum a făcut El9, ni se vor oferi ocazii să uităm de noi înșine și să-i înălțăm spiritual pe alții. Aceste ocazii pot fi deseori incomode, punându-ne la încercare dorința de a deveni mai asemănători Învățătorului, a Cărui slujire, cea mai măreață dintre toate, ispășirea Sa infinită, a fost departe de a fi comodă. În capitolul 25 din Matei, ni se amintește ce crede Domnul despre noi atunci când, la fel ca El, suntem sensibili la strădaniile, necazurile și greutățile cu care se confruntă atât de multe persoane, dar care pot fi, deseori, trecute cu vederea:
„Veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.
Căci am fost flămând, și Mi-ați dat de mâncat; Mi-a fost sete, și Mi-ați dat de băut; am fost străin, și M-ați primit…
Atunci cei neprihăniți Îi vor răspunde: «Doamne, când Te-am văzut noi flămând, și Ți-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ți sete, și Ți-am dat de ai băut?
Când Te-am văzut noi străin, și Te-am primit?…
Drept răspuns, Împăratul le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut»”10.
Fie că slujim în calitate de frați sau surori care slujesc, fie că slujim, pur și simplu, atunci când aflăm că cineva este la nevoie, suntem încurajați să căutăm îndrumarea și confirmarea Spiritului – și, apoi, să acționăm. S-ar putea să fim nesiguri cu privire la cum să slujim cel mai bine, dar Domnul știe și, prin Spiritul Său, El ne va îndruma în acțiunile noastre. La fel ca Nefi care „[a] fost condus de Spirit, neștiind dinainte lucrurile pe care trebuia să le [facă]”11, și noi vom fi conduși de Spirit pe măsură ce ne străduim să devenim instrumente în mâinile Domnului pentru a-i binecuvânta pe copiii Săi. În timp ce căutăm îndrumarea Spiritului și avem încredere în Domnul, vom fi puși în situații și împrejurări în care să putem acționa și binecuvânta – cu alte cuvinte, în care să putem sluji.
Alteori, recunoaștem o nevoie dar ne simțim nepotriviți să răspundem la aceasta, presupunând că ceea ce avem de oferit nu este suficient. A face la fel cum a făcut El12 înseamnă a sluji oferind ceea ce suntem capabili să oferim și a avea încredere că Domnul va completa acțiunile noastre de a-i binecuvânta pe „semenii noștri călători prin viața muritoare”13. Pentru unii, poate însemna oferirea timpului și a talentelor; pentru alții, poate însemna oferirea unei vorbe bune sau unui ajutor fizic. Deși putem simți că eforturile noastre nu sunt potrivite, președintele Dallin H. Oaks a împărtășit un principiu important privind „lucrurile mici și simple”. Dânsul ne-a învățat că faptele mici și simple sunt eficiente, deoarece ele invită „însoțirea Duhului Sfânt”14, care îi binecuvântează atât pe cel care oferă, cât și pe cel care primește.
Știind că urma să moară, fratele meu a spus: „Este uimitor cum cancerul pancreatic te face să te concentrezi asupra lucrurilor importante”15. Datorită unor femei și bărbați minunați care au văzut nevoia unui frate, nu l-au judecat și i-au slujit asemenea Salvatorului, pentru Mike nu a fost prea târziu. Pentru unii, schimbarea poate veni mai devreme, pentru alții, poate, dincolo de văl. Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că nu este niciodată prea târziu și că nimeni nu s-a îndepărtat prea tare de cărare, încât să nu poată primi binecuvântările ispășirii infinite a lui Isus Hristos, aceasta fiind fără limite în ceea ce privește durata și scopul.
În cadrul ultimei conferințe generale din octombrie, vârstnicul Dale G. Renlund ne-a învățat că „indiferent de cât timp nu am fost pe cale… în momentul în care hotărâm să ne schimbăm, Dumnezeu ne ajută să ne întoarcem”16. Acea hotărâre de a ne schimba este, totuși, deseori, rezultatul unei invitații, precum: „Cred că ți-ar face plăcere să auzi mesajul Evangheliei”. Așa cum nu este niciodată prea târziu pentru Salvator, tot așa nu este niciodată prea devreme pentru a invita.
Această perioadă de Paște ne oferă, încă o dată, o ocazie glorioasă de a cugeta asupra mărețului sacrificiu ispășitor al Salvatorului nostru, Isus Hristos, și asupra a ceea ce a făcut pentru fiecare dintre noi plătind un preț atât de mare – despre care El Însuși a declarat că „[L-a] făcut, chiar pe [El]… Cel mai mare dintre toți, să [tremure] de durere”. „Cu toate acestea”, spune El, „am băut și am terminat tot ce am pregătit pentru copiii oamenilor”17.
Depun mărturie că, deoarece El a „terminat”, întotdeauna va fi speranță. În numele lui Isus Hristos, amin.