Iată Mielul lui Dumnezeu
Modificarea programului de duminica este menit să sublinieze împărtășania din Cina Domnului ca fiind punctul central sacru, conștientizat al experienței noastre săptămânale de preaslăvire.
Nu am avut nimic până nu am văzut lacrimile din ochii tinerilor din acest cor. Aceste lacrimi spun mai mult decât orice predică de-a mea.
Privind de pe malul apei, dincolo de mulțimile nerăbdătoare să fie botezate de el, Ioan numit Botezătorul L-a zărit în depărtare pe verișorul lui, Isus din Nazaret, îndreptându-Se cu hotărâre spre el pentru a-i cere aceeași rânduială. Cu pioșenie, dar suficient de tare, încât cei din apropiere să audă, Ioan a rostit cuvintele de admirație care încă ne inspiră și pe noi două mii de ani mai târziu: „Iată Mielul lui Dumnezeu”1.
Învățăm multe din faptul că acest mult profețit premergător al lui Isus nu L-a numit „Iehova” sau „Salvator” sau „Mântuitor”, nici măcar „Fiul lui Dumnezeu” – toate aceste titluri fiind potrivite. Nu, Ioan a ales termenul simbolic cel mai vechi și, probabil, cel mai recunoscut în tradiția religioasă a poporului Său. El a folosit simbolul mielului de sacrificiu oferit ca ispășire pentru păcatele și necazurile unei lumi decăzute și a tuturor oamenilor din ea.
Vă rog să-mi permiteți să vă vorbesc puțin despre acea istorie.
După ce au fost dați afară din Grădina Edenului, Adam și Eva s-au confruntat cu un viitor sumbru. Deschizând ușa vieții muritoare și temporale pentru noi, ei au închis ușa nemuririi și vieții veșnice pentru ei. Din cauza încălcării pe care au ales s-o facă în mod conștient pentru noi, acum se confruntau cu moartea fizică și exilarea sau separarea spirituală de prezența lui Dumnezeu pentru totdeauna.2 Ce puteau să facă? Exista o cale de ieșire din această situație dificilă? Nu suntem siguri cât li s-a permis celor doi să-și amintească din lucrurile pe care le învățaseră în timp ce încă erau în grădină, dar ei și-au amintit că trebuiau să-I ofere, cu regularitate, lui Dumnezeu ca sacrificiu un miel pur, fără cusur, primul născut de parte bărbătească din turma lor.3
Mai târziu, a venit un înger pentru a le explica faptul că acest sacrificiu era un model, un simbol al jertfei care avea să fie făcută pentru ei de către Salvatorul lumii, Cel care urma să vină. „Acest lucru este o reprezentare a sacrificiului Singurului Născut al Tatălui”, a spus îngerul. „De aceea… tu te vei pocăi și-L vei chema, întotdeauna, pe Dumnezeu în numele Fiului.”4 Din fericire, avea să existe o cale prin care să scape de pedeapsă și să dobândească exaltarea.
În consiliile care au avut loc în cer în viața premuritoare, Dumnezeu le-a promis lui Adam și Evei (și nouă, celorlalți) că vom primi ajutor de la Primul Născut, Mielul lui Dumnezeu cel pur, fără cusur, „ucis de la întemeierea lumii”5, după cum L-a descris mai târziu apostolul Ioan. Oferindu-și în mod simbolic propriii mielușei în viața muritoare, Adam și posteritatea lui își exprimau înțelegerea și dependența de sacrificiul ispășitor al lui Isus, Cel Uns.6 Mai târziu, această rânduială avea să se înfăptuiască în pustiu, într-un tabernacol și, apoi, în templul pe care avea să-l construiască Solomon.
Din păcate, ca simbol al pocăinței sincere și al unei vieți credincioase, acest dar ritualic de mielușei fără cusur nu și-a îndeplinit scopul, după cum este dezvăluit de atâtea ori în Vechiul Testament. Ei nu și-au păstrat atitudinea morală pe care ar fi trebuit să o aibă atunci când ofereau aceste sacrificii nici măcar până ce s-a uscat sângele mielului pe altar. În orice caz, nu și-au păstrat-o suficient de mult încât să prevină uciderea unui frate, deoarece Cain a luat viața fratelui său Abel în prima generație.7
Pentru că aceste greutăți și probleme au continuat secole întregi, nu-i de mirare că îngerii din cer au cântat de bucurie când, în cele din urmă, S-a născut Isus, Însuși Mesia Cel demult promis. După slujirea Sa scurtă din viața muritoare, cel mai pur dintre toți mieii de Paște Și-a pregătit ucenicii pentru moartea Sa prezentându-le Cina Domnului, o formă mai personală a rânduielii care fusese prezentată în exteriorul Grădinii Edenului. Trebuia să existe în continuare o ofrandă, un sacificiu, dar acesta avea să fie un simbol mult mai profund, mai instrospectiv și mai personal decât vărsarea sângelui primului miel născut. După învierea Sa, Salvatorul le-a vorbit nefiților despre următorul lucru:
„Și voi nu trebuie să mai oferiți pentru Mine vărsare de sânge…
Și voi va trebui să-Mi oferiți Mie ca jertfă o inimă frântă și un spirit smerit. Și oricine va veni către Mine cu inima frântă și cu spiritul smerit, pe acela îl voi boteza Eu cu foc și cu Duhul Sfânt…
De aceea… pocăiți-vă… și fiți salvați”8.
Preaiubiții mei frați și preaiubitele mele surori, acum că se pune accentul pe învățarea Evangheliei acasă, lucru care ne umple de entuziasm, este extrem de important să ne amintim că porunca „du-te la casa de rugăciuni și oferă sacramentele tale în ziua Mea sfântă” încă este valabilă9. Pe lângă faptul că modificarea programului de duminica face loc învățării Evangheliei în cămin, ea are și scopul de a reduce complexitatea adunării într-un mod care subliniază corect împărtășania din Cina Domnului ca fiind punctul central sacru, conștientizat al experienței noastre săptămânale de preaslăvire. Trebuie să ne amintim într-un mod cât mai personal posibil că Hristos a murit de inimă frântă cauzată de faptul că a îndurat El singur păcatele și suferința întregii familii omenești.
Întrucât și noi am contribuit la acea povară fatală, un astfel de moment cere respect. Prin urmare, suntem încurajați să venim devreme la adunările noastre și în spirit de evlavie, îmbrăcați potrivit pentru a participa la o rânduială sacră. Ținuta de duminica și-a pierdut puțin din însemnătate în vremurile noastre și, din respect pentru Cel în a cărui prezență venim, trebuie să restaurăm acea tradiție a ținutei îngrijite din ziua de sabat atunci când putem și acolo unde putem.
Cât despre punctualitate, vom da dovadă întotdeauna de înțelegere față de acele mame binecuvântate care vin cărând după ele copii, gustări și genți cu scutece, într-o confuzie nemaipomenită, și care au noroc că reușesc să ajungă la Biserică. De asemenea, vor fi alții care, inevitabil, își vor găsi boul căzut în fântână în dimineața de sabat. Totuși, acestui grup îi spunem că e-n regulă dacă întârzie din când în când pentru a scoate boul din fântână, dar dacă boul acela cade în fântână în fiecare duminică, le recomandăm cu tărie să vândă boul sau să astupe fântâna.
În același spirit, vă facem o rugăminte apostolică de a reduce zgomotul în locașul sfânt al clădirilor noastre. Ne place să vorbim unii cu alții și este firesc – este una dintre bucuriile participării la adunările Bisericii – însă nu trebuie să facem acest lucru atât de tare în timpul dedicat preaslăvirii. Mi-e teamă ca vizitatorii noștri de alte religii să nu fie șocați de ceea ce poate fi uneori o ireverență zgomotoasă și neplăcută într-un mediu care ar trebui să fie caracterizat de rugăciune, mărturie, revelație și pace. Poate că și cerul este puțin șocat.
Adunările noastre de împărtășanie vor fi mai spirituale dacă oficianții care prezidează se așează în prezidiu cu mult timp înainte de începerea adunării, ascultând preludiul muzical și oferind un exemplu pe care noi, ceilalți, să-l urmăm. Dacă se vorbește în prezidiu, nu ar trebui să ne surprindă faptul că se vorbește în congregație. Felicităm episcopatele care scot anunțurile ce diminuează spiritul preaslăvirii noastre. Eu, de exemplu, nu-mi pot imagina un preot precum Zaharia – acolo, în templul Domnului, care urmează să ia parte la singurul privilegiu de a oferi jertfe din întreaga lui viață de înalt preot – pur și simplu, nu pot să mi-l imaginez făcând o pauză în spatele altarului pentru a ne aminti că peste doar șase săptămâni are loc cursa cercetașilor și înscrierile se încheie curând.
Frați și surori, această oră stabilită de Domnul este cea mai sacră oră din săptămâna noastră. Ni s-a poruncit să ne adunăm să luăm parte la rânduiala cea mai universală din Biserică. Facem acest lucru în amintirea Celui care a întrebat dacă I se poate lua paharul pe care urma să-l bea, însă a continuat pentru că știa că, de dragul nostru, acesta nu putea să-i fie luat. Va fi de ajutor să ne amintim că simbolul acelui pahar se apropie, ușor, de noi chiar în acel moment, adus de un diacon în vârstă de 11-12 ani.
Când vine momentul sacru ca noi să-I prezentăm Domnului darul nostru de sacrificiu, avem propriile păcate și neajunsuri de rezolvat; de aceea suntem acolo. Dar am putea reuși mai bine să ne smerim dacă încercăm să înțelegem că există în jurul nostru și alte spirite îndurerate și inimi care se frâng. Așezate lângă noi, există persoane care au plâns – în sinea lor sau în mod vizibil – pe tot parcursul imnului de împărtășanie și al rugăciunilor preoților. Am putea să fim atenți la acest lucru și le-am putea oferi bucățica noastră de pâine a alinării și păhărelul compasiunii noastre – le-am putea-o dedica lor sau acelui membru care plânge și are probleme care nu este acolo și care, dacă nu facem nimic să-l ajutăm, nu va fi acolo nici săptămâna viitoare? Sau surorilor și fraților noștri care nu sunt membri ai Bisericii dar sunt surorile și frații noștri? Această lume nu duce lipsă de suferință, în Biserică sau în afara ei, așadar uitați-vă în orice direcție doriți și veți găsi pe cineva a cărui durere pare mult prea greu de suportat și a cărui suferință pare să nu se mai termine. Un mod prin care putem să ne „[amintim] totdeauna de El”10 ar fi acela de a ne alătura Marelui Tămăduitor și misiunii Lui continue de a ridica povara de pe umerii celor împovărați și de a alina durerea celor întristați.
Iubiți prieteni, atunci când ne adunăm pe întreg globul pământesc în fiecare săptămână cu ocazia a ceea ce sperăm să fie o conștientizare sacră din ce în ce mai mare a darului ispășitor maiestuos pe care Hristos l-a făcut întregii omeniri, fie ca noi să aducem la altarul împărtășaniei „mai multă-ntristare pentru a Lui durere”. Iar apoi, sper ca, după acel moment sacru în care medităm, ne rugăm și ne reînnoim legămintele, să rămânem cu „mai multă răbdare… și recunoștință pentru-alinare”11. Mă rog ca voi toți să simțiți această răbdare și alinare, această sfințenie și speranță, în numele Celui care a frânt prețioasa pâine a iertării și a turnat vinul sacru al mântuirii, chiar Isus Hristos, Mielul cel prețios, milos și sfânt al lui Dumnezeu, amin.